Incorect Politic
Noiembrie 1, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (18)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16 și 17

III. 6. Raportul War Refugee Board
sau naşterea legendei Auschwitz-ului

Cauţiunea oficială a guvernului Statelor Unite la alegaţia conform căreia Auschwitz ar fi fost un lagăr de exterminare a intervenit în noiembrie 1944, după fârşitul prezumtiv al programului de masacre, sub forma Raportului W.R.B.

Desigur, alegaţia apăruse deja de numeroase ori în cursul propagandei anului 1944. Vom reveni asupra acestui aspect într-un capitol ulterior.

După cum am văzut din extrasele prezentate, Raportul W.R.B. a fost publicat de New York Times, pe prima pagină, la 26 noiembrie 1944. Raportul WRB este prezentat ca fiind compus din două rapoarte, unul scris de către „doi tineri jidani slovaci“ şi altul „de către un comandant polonez“, toţi trei fiind foşti deţinuţi la Auschwitz din primăvara lui 1942 până în primăvara lui 1944, când au evadat (cei doi jidani au evadat la 7 aprilie). De asemenea, este vorba de încă un scurt supliment, scris, pe cât se spune, de alţi doi tineri jidani, evadaţi la 27 mai 1944, care s-au ascuns în Slovacia (sub dominaţie germană până în 1945), unde au redactat un raport ajuns în Elveţia la 6 august 1944.

Autorii au rămas în anonimat complet. S-a spus, în chip de scuză, că „numele lor nu vor fi divulgate, pentru moment, în interesul securităţii lor“.

Prima, a doua şi a treia povestire constituie prima parte a raportului, cea de a doua parte a acestuia fiind constituită de povestirea a patra.

Prima povestire reprezintă esenţialul raportului. Ea ar fi fost scrisă de un jidan slovac, sosit la Auschwitz la 13 aprilie 1942, care primise un număr matricol în jur de 29.000 (tatuat pe sânul stâng).

După sosirea sa în lagăr, jidanul în chestiune a primit sarcina ţinerii registrelor infirmeriei din Birkenau. Această primă povestire conţine o listă amănunţită a convoaielor sosite la Auschwitz în intervalul aprilie 1942, aprilie 1944, inclusiv matricolele atribuite noilor veniţi. Sunt contabilizate aproximativ 55 de grupe de convoaie (uneori, într-un grup erau mai multe convoaie), numerele matricole (aproximative, după mărturia autorului povestirii) atribuite noilor sosiţi din fiecare grup, sunt date şi ele.

Numerele acestea matricole încep cu 27.400 şi merg până la 189.000, după sistemul de numerotare consecutiv, unul şi acelaşi număr nefiind niciodată folosit de două ori. În cadrul fiecărui grup sunt indicate naţionalităţile şi alte informaţii (jidan sau arian, prizonier politic sau altele, numele anumitor deţinuţi, numărul exact al celor care erau „gazaţi“ în loc să fie înregistraţi etc.).

Aproximativ exact asupra acestor puncte (interpretând persoanele „gazate“ ca şi cum nu ar fi existat niciodată, sau ca expediate la o altă destinaţie), Raportul W.R.B. este una dintre cele câteva surse cunoscute, conţinând un număr important de informaţii de acest gen. O altă sursă este seria de rapoarte ale Crucii Roşii olandeze, despre care vom vorbi în Anexa C.

Aproape toate aceste informaţii sunt date de autorul primei povestiri a Raportului W.R.B. Totuşi, după evadarea acestuia, autorii celei de a treia povestiri, suplimentare, a Raportului W.R.B., au prelungit contabilitatea pentru intervalul cuprins între 7 aprilie şi 27 mai 1944, adăugând-o raportului final.

A doua povestire a Raportului W.R.B. ar fi fost scrisă de un jidan slovac sosit în lagărul de la Lublin către 4 iunie 1942, trimis la Auschwitz către 30 iunie acelaşi an. Conform primei povestiri a Raportului W.R.B., acesta ar fi primit un număr matricol în jurul la 44.000, tatuat pe antebraţul stâng (sistemul de tatuaj se schimbase).

Autorii primelor două povestiri ale Raportului W.R.B. sunt doi tineri jidani slovaci, care au evadat împreună la 7 aprilie 1944. A treia povestire a raportului este un scurt supliment, iar a patra este redactată de un „comandant polonez“. Faptul că cei trei autori au rămas anonimi constituie un punct slab al Raportului W.R.B. Ceea ce ne determină să ne îndoim de veridicitatea Raportului W.R.B. este, însă, chiar conţinutul lui.

Examinarea lui atentă arată că informaţiile pe care le conţine au fost elaborate pe baza datelor furnizate de spionaj, nicidecum pe baza celor spuse de „doi tineri jidani slovaci şi un comandant polonez“, care „au evadat“ etc. Este foarte probabil ca veridicitatea Raportului W.R.B. să oscileze între total fals sau numai pe jumătate. Exact la asta ne puteam aştepta.

Inamicii Germaniei dispuneau de anumite mijloace pentru culegerea de informaţii despre lagărele de concentrare naziste şi despre ceea ce se mai petrecea în Europa.

Pur şi simplu, s-au utilizat informaţiile dobândite pe cale convenţională, adăugându-li-se retuşuri peste retuşuri, până s-a ajuns la Raportul W.R.B. Cine poate să creadă că în privinţa unui centru industrial de mare importanţă, precum Auschwitz, serviciile secrete au fost nevoite să depindă de evadările miraculoase, picate ca din cer, ale unor prizonieri excepţional de bine informaţi. Vom dezvolta acest punct ceva mai departe. Bineînţeles, nu excludem posibilitatea utilizării şi a altor rapoarte, ale foştilor muncitori deţinuţi la Auschwitz, evadaţi sau nu, pentru completarea informaţiilor.

Raportul W.R.B. conţine informaţiile (estimările, supoziţiile, alegaţiile, născocirile sau fabulaţiile) următoare:

1. Numărul de prizonieri la Auschwitz I în aprilie 1942, principalele naţionalităţi prezente şi motivele pentru care cineva putea fi internat într-un lagăr de concentrare. Este descris sistemul de înmatriculare al deţinuţilor şi „sistemul de stele“ sau insigne purtate de aceştia. Partea I-a (paginile 1 şi 2) conţine o listă a diverselor uzine ale regiunii.

2. O hartă precisă a regiunii, comparabilă cu ilustraţia noastră n° 5 (părţile I şi 4) [Cf. harta din „Fig. 5 Dispunerea lagărelor în zona Auschwitz – n.n., V.I.Z.].

3. Dimensiunile lagărului Auschwitz I, limitele şi sistemul de izolare de restul regiunii, amplasarea turnurilor de pază, inclusiv pentru Birkenau, descrierea barăcilor (partea I-a, paginile 5-7).

4. În caz de moarte naturală a unui prizonier, se întocmea un certificat de deces, care se trimitea administraţiei centrale a lagărelor, la Oranienburg. Dacă deţinutul era gazat, numele lui era trecut într-un registru special urmat de literele „S.B.“ (Sonderbehandlung, tratament special), partea I-a, p. 9).

5. Patru clădiri, numite crematoriile I, II, III, IV erau utilizate la Birkenau, în primăvara lui 1944. Cel puţin unul dintre acestea începuse a fi utilizat în februarie 1943. Fiecare clădire conţinea:

• (a) o sală a cuptoarelor,
• (b) un mare culoar,
• (c) o cameră de gazare.

Primele două clădiri conţineau fiecare câte 36 de cuptoare, iar celelalte două, fiecare câte 18. Se introduceau trei cadavre odată în cuptor, iar cremaţiunea sau arderea dura o oră şi jumătate. Se puteau deci incinera 6 000 de cadavre pe zi. La vremea respectivă, faptul aceste era considerat un progres faţă de incinerarea în gropi (metodă folosită înainte, partea I, pp. 14-15).

6. Substanţa utilizată pentru producerea gazului camerei de gazare era o pudră numită „Zyklon“, fabricată de o firmă din Hamburg. În contact cu aerul, această pudră degaja un gaz de cianură şi trebuiau aproximativ trei minute pentru a ucide toţi ocupanţii camerei de gazare. Cutiile conţinînd Zyklon purtau inscripţia: „se va utiliza contra verminei“ (partea I-a, p. 16).

7. În martie 1943, unele personalităţi venite din Berlin au asistat la inaugurarea primului crematoriu. „Programul“ cuprindea gazarea şi arderea a 8.000 de jidani din Cracovia. Invitaţii (nu este dat nici un nume) au fost foarte satisfăcuţi de rezultat (partea I-a, p. 16).

8. Clasamentul detaliat al numerelor matricole şi categoriilor de deţinuţi la Birkenau în aprilie 1944 (partea I-a, pp. 23-24).

9. În lagăr, fiecare bloc avea un „şef de bloc“ cu „drept de viaţă şi de moarte“. Până în februarie 1944, aproape 50 la sută dintre şefii de bloc erau jidani. Berlinul a ordonat, însă, schimbarea acestei stări de lucruri. Un secretar de bloc era în subordinea şefului de bloc, fiind însărcinat cu toată munca administrativă. Cînd secretarul înscria din greşeală numele unui prizonier ca mort, eroarea era corectată prin uciderea celui în cauză, întrucât nu se admitea nici o corectură sau ştergere (partea I-a, p. 25).

10. Un anumit pasaj prezintă o similitudine frapantă cu „testamentul marcat de disperare“, din noiembrie 1942: „Lucrăm într-o imensă fabrică de Buna, unde suntem conduşi în turmă în fiecare dimineaţă, către ora 03.00 […] Locul nostru de muncă fiind situat în afara unui lung lanţ de posturi de santinele, el este divizat în mici sectoare de 10/10m, fiecare fiind păzit de un S.S. Cine ieşea din pătrăţica lui în timpul orelor de muncă, era împuşcat imediat, fără somaţie, pentru „tentativă de evadare“. […] Foarte puţini puteau suporta această constrângere şi, deşi, evadarea nu avea nici o şansă de succes, în fiecare zi existau tentative“ (partea I-a, p. 30).

11. […] O „estimare prudentă a numărului de jidani gazaţi la Birkenau, între aprilie 1942 şi aprilie 1944“, rezumată sub forma unui tablou. Aceste cifre au fost utilizate în darea de seamă a procesului T.M.I. care a fost publicată. Noi le reproducem în ilustraţia n° 25 (partea I-a, p. 33) [cf. Fig. 25 – n.n., V.I.Z.].

12. Evadarea celor doi tineri jidani din Slovacia (aceasta se presupune a fi scrisă de către autorul povestirii suplimentare, numărul 3) a produs o mare agitaţie, în cadrul căreia prietenii şi superiorii celor doi evadaţi au fost supuşi unui sever interogatoriu. Întrucât cei doi evadaţi fuseseră „secretari de bloc“, ca pedeapsă şi măsură preventivă, toţi jidanii exercitând aceste funcţiuni au fost înlocuiţi. Bineînţeles, aceasta contrazice „prefaţa“ Raportului WRB, care lasă să se înţeleagă că germanii nu cunoşteau identitatea şi nici măcar matriculele celor doi evadaţi, din care cauză aceste informaţii nu sunt furnizate, „în interesul propriei lor securităţi“ (partea I-a, p. 34).

13. Începând cu data de 15 mai 1944, jidanii maghiari încep să sosească la Birkenau, în ritmul de 15.000 pe zi. Dintre aceştia, 90 la sută erau ucişi imediat. Întrucât se depăşea, însă, capacitatea crematoriilor, s-a revenit la vechea metodă a incinerării în tranşeele care existau dinainte. Ceilalţi 10 la sută, care nu erau ucişi, nu erau înregistraţi, ci expediaţi în alte lagăre din Germania: Buchenwald, Gross-Rosen, Gusen, Flossenburg, Sachsenhausen etc. (partea I-a, pp. 36-37).

14. Un nou sistem de înmatriculare a deţinuţilor a fost, de asemenea, stabilit la jumătatea lui mai 1944. Cam la aceeaşi dată, ziarele din Silezia semnalară o vizită a lui Heinrich Himmler în Cracovia. Bineînţeles, ziarele nu au spus nimic despre vizita lui Himmler la Birkenau, cu această ocazie, nici că grupul care l-a însoţit a făcut o vizită specială la Crematoriul I (partea I-a, pp. 37-38).

15. La sfârşitul verii 1943, o comisie compusă din patru distinşi jidani olandezi vizitase Auschwitz, pentru a verifica condiţiile în care trăiau jidanii olandezi (cu această ocazie, nemţii le-au dat uniforme noi, o hrană mai bună etc.). Comisia nu a văzut decât o parte din jidanii olandezi deportaţi la Auschwitz, dar i s-a spus că ceilalţi se găsesc în lagăre similare. Comisia fu satisfăcută de această explicaţie şi semnă o declaraţie recunoscând că totul era în ordine la Auschwitz.

Totuşi, după ce au semnat, cei patru jidani distinşi îşi „exprimară dorinţa de a vedea lagărul Birkenau, mai ales crematoriile, despre care auziseră anumite poveşti. Comisia a fost atunci transportată la Birkenau […] şi imediat la crematoriul n° 1, unde a fost împuşcată pe la spate. Apoi, s-a trimis o telegramă în Olanda, prin care se anunţa că după ce au plecat de la Auschwitz, cei patru distinşi jidani olandezi au fost victimele unui regretabil accident de automobil“, (partea I-a, p. 38).

16. Regiunea din jurul localităţii Auschwitz a fost evacuată pe o rază de 100 de kilometri, clădirile ce nu puteau fi absorbite de lagăr urmând a fi demolate (partea a II-a, p. 6).

17. Descrierea spitalului din Auschwitz şi a funcţionării lui. În toamna lui 1942, mortalitatea la spital era atât de ridicată încât Berlinul a cerut explicaţii. O anchetă a revelat că „medicul lagărului“ administra injecţii mortale deţinuţilor bolnavi sau slăbiţi, anumitor condamnaţi la moarte şi adolescenţilor consideraţi orfani. În chip de „pedeapsă“ medicul în chestiune a fost mutat la fabrica de Buna, pe aceeaşi funcţie. Este vorba probabil de Monowitz, unde administraţia S.S. continua să îndeplinească anumite servicii, deşi lagărul era administrat de către Farben (Partea a II-a, pp. 8-10.
18. Din cauza vieţii insuportabile, un jidan nu putea supravieţui mai mult de două săptămâni, oricare i-ar fi fost condiţia fizică (partea a II-a, pag. 12).

19. În timpul verii 1942, jidanii erau gazaţi în pădurea de mesteceni (Birkenwald, unde era situat Birkenau), în care se construiseră clădiri ermetic închise, camuflate în duşuri. Crematoriile nefiind terminate, cadavrele erau înhumate în gropi comune, provocînd putrefacţia. În toamna lui 1942, cele patru crematorii au fost terminate, şi numeroase cadavre fură dezgropate şi arse (este vorba de povestirea comandantului polonez, contrazicând pe aceea a celor doi tineri jidani slovaci, care spuseseră că o parte din noile crematorii intraseră în funcţiune în februarie 1943 şi că înainte de această dată cadavrele erau arse în gropi (partea a II-a, pp. 16-17).

20. Detaliile asupra modului exact de luare a deciziei executării unui condamnat la moarte (partea a II-a, pp. 16-17). Cele de mai sus ilustrează conţinutul Raportului WRB. Este vorba de un amestec de adevăruri, presupuneri şi născociri. Partea care se sprijină pe fapte reale a fost elaborată, în mod vizibil, după informaţii interne, secrete, disponibile în 1944.

Contradicţia între cele două poveşti exterminaţioniste serveşte pentru consolidarea aparenţei alegaţiilor după care este vorba de rapoartele spontane ale unor prizonieri evadaţi. Nu este, însă, foarte sigur că acesta a fost scopul urmărit.

Prima versiune, după care marile crematorii funcţionau la Birkenau la începutul lui 1943, înainte de această dată cadavrele fiind incinerate cu grămada în gropi, este avansată tardiv.

Ea ar fi, de altfel, versiunea bună, dacă ţinem cont de data la care crematoriile fură terminate şi în stare de funcţionare. A doua versiune, a gropilor comune, ar putea conţine şi ea un element de adevăr, căci în timpul verii a avut loc o epidemie de tifos, într-un moment în care crematoriile nu erau în număr suficient.

Raportul W.R.B. este utilizat ca sursă de către Reitlinger, lucru nici total justificat, nici total nejustificat. Presupunem că o bună parte dintre elementele raportului sunt veridice. După cum vom vedea, competenţa sau cunoaşterea de către autori a realităţii lagărului este incontestabilă.

Din acest punct de vedere, trebuie să fim prudenţi şi să nu acceptăm decât ceea ce confirmă bunul simţ sau dovezi independente. Dat fiind rolul Raportului WRB, de propagandă şi de susţinere a tezei exterminării şi ţinând cont de faptul că o minciună bine îngogonată trebuie să conţină o bună parte de adevăr, raţionamentul nostru se justifică pe deplin.

Putem fi destul de precişi în ceea ce priveşte căile pe care informaţiile ieşeau din lagăr. Întrucât exista o activitate industrială importantă, prizonierii intrau în contact inevitabil cu numeroase persoane care nu erau deţinute (personalul uzinelor, salariaţii căilor ferate etc.). Aceste contacte au stat la baza unui sistem întins de canale clandestine de comunicaţie. Auschwitz oferea numeroase şi excelente contacte de acest fel.

Graţie organizării comuniste, existau filiere foarte eficace, care duceau către centre clandestine exterioare, mai ales în oraşul vecin, Cracovia. Se afirmă că informaţiile despre lagăr, cuprinzînd copii ale ordinelor primite de la Berlin şi Oranienburg, ieşeau în mod constant din Auschwitz. Aceste filiere erau utilizate pentru procurarea de bani, medicamente şi documente false în interiorul lagărului.

De altfel, după cum vom vedea într-un alt context, în capitolul următor, comuniştii erau foarte bine organizaţi în toate lagărele, pentru ascultarea clandestină a emisiunilor de radio. Dacă dispuneau de aparate de recepţie, este sigur că dispuneau şi de aparate de emisie. Unii martori au afirmat că anumiţi deţinuţi dispuneau de aparate de emisie. Reitlinger însuşi crede acest lucru despre unii deţinuţi de la Auschwitz¹⁵⁶.

Pentru a înţelege pe deplin natura filierelor de informare şi de propagandă care existau, trebuie să ne concentrăm şi mai mult atenţia pe War Refugee Board şi pe O.S.S. WRB a fost informat în permanenţă despre ceea ce se petrecea în Ungaria, chiar şi după ocuparea acesteia de către germani, în martie 1944. De exemplu, în corpul diplomatic suedez exista un agent, Raul Wallenberg, care dispunea de numeroase contacte, graţie organizaţiilor jidăneşti.

Conducătorii jidanilor din Budapesta erau în contact permanent cu cei din Slovacia, iar aceştia cu cei din Polonia, mai ales Cracovia¹⁵⁷. Nu este imposibil ca mai important decât W.R.B. să fi fost O.S.S. (Office of Strategic Services, fost O.C.I), serviciul de informaţii american de dinaintea C.I.A., creat la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sub comanda lui William Donovan.

Misiunea lui era de a culege informaţii de natură politică şi de a întreprinde sabotaje, propagandă, activităţi de gherilă şi altele, foarte deosebite de formele convenţionale ale informaţiilor militare. Această diferenţă era mai mult sau mai puţin similară cu cea care exista în Germania, între activităţile S.D. şi cele ale Abwehrului.

Unii observatori bine plasaţi la Washington s-au plâns că O.S.S. părea să dispună de mijloace financiare nelimitate şi de o totală libertate de acţiune. Cu câteva rare excepţii, O.S.S. nu era compus din militari, ci din persoane recrutate printre civili cu numeroase convingeri politice, de la comunişti până la emigranţi anarhişti.

Graţie organizaţiei lor, comuniştii reprezentau o forţă importantă în sânul O.S.S., indiferent de numărul lor. O.S.S. se ocupa foarte activ de propagandă. Cel mai important serviciu american de propagandă pe timpul războiului a fost O.W.I. (Office of War Information), detaşat de O.C.I. (Office of the Coordinator of Information) în 1942. Înainte de această dată, partea separată fusese serviciul de propagandă O.C.I. (Donovan). Partea care a mai rămas din O.C.I. a fost redenumită O.S.S., sub comanda aceluiaşi Donovan.

În ciuda acestei separaţii, O.S.S. a rămas foarte activ în domeniul propagandei. Cu ocazia înfiinţării, pe lângă statul-major al lui Eisenhower, a P.W.B. (Psychological Warfare Branch), acesta şi-a recrutat personalul dintre cadrele O.S.S. şi O.W.I. O altă secţiune O.S.S. însărcinată cu propaganda a fost M.O. sau M.O.B. (Morale Operations Branch), care a utilizat foarte mulţi „scriitori progresişti“, în cadrul aşa numitei „propagande neagre“, astfel întocmită şi lansată încât părea că vine din rândurile inamicului. De exemplu, M.O. distribuia ziare false trupelor inamice, expedia ordine militare false şi altele, utilizînd posturi de radio-emisie clandestine care păreau să emită de pe teritoriul german, lansând diverse zvonuri în ţările Axei sau în cele ocupate de către aceasta. Personalul M.O. era compus din „liberali şi comunişti, consacraţi deopotrivă interpretării idealiste a luptei contra fascismului“.

Un aspect semnificativ al operaţiunilor O.S.S. consta în faptul că îşi asigurase cooperarea Agenţiei jidăneşti din Palestina, care era, de fapt, guvernul izraelian neoficial al vremii respective.

Graţie contactelor întinse şi profunde cu jidanii din Europa, mai ales din Balcani, Agenţia jidănească palestiniană era în măsură să întreprindă numeroase şi importante misiuni în contul O.S.S. Filierele către jidanii din Ungaria, Slovacia şi alte ţări, funcţionau din plin. În sfârşit, foarte interesant de ştiut este că O.S.S. a fost prezent în rândul acuzării şi al personalului judecătoresc din cadrul T.M.I., mai ales în faza iniţială¹⁵⁸.

Ceea ce trebuie reţinut din examenul Raportului W.R.B. nu este dacă acesta a fost fabricat de O.S.S. sau de W.R.B. Nu cunosc identitatea autorilor şi nu cred că această chestiune este foarte importantă. Ceea ce trebuie să reţinem este că două „internaţionale“, comunistă şi sionistă, au jucat roluri foarte importante în programele de informaţii, propagandă şi asistenţă a refugiaţilor, iniţiate de Statele Unite.

Practic, W.R.B. îşi primea ordinele de la Harry Dexter White, Henri Morgenthau Jr, Congresul mondial jidănesc şi alţi sionişti. În ceea ce priveşte O.S.S., personalul comunist al acestuia şi aliaţii din Agenţia iudeo-palestiniană completează tabloul care arată că situaţia era perfect adaptată pentru fabricarea unei minciuni propagandistice despre exterminarea jidanilor.

Îngogonată în jurul lagărului Auschwitz, în cadrul căruia o serie de fapte reale puteau face spiritele grăbite să creadă că alegațiile erau adevărate, minciuna avea şanse de a suci minţile multora. Interiorul lagărului de la Auschwitz nu putea fi cu totul la adăpost de privirile Aliaţilor.

Organizaţia de spionaj cea mai eficace din lume, adică partidul comunist, putea transmite orice informaţii către orice destinaţie, situaţia fiind de aşa natură încât internaţionala sionistă, omniprezentă şi ea, era în măsură să fabrice şi să transmită toate elementele de informaţii care i se păreau potrivite împrejurărilor şi scopului propus. Chiar dacă conţinutul Raportului WRB ar fi în întregime adevărat, nu era necesar ca doi sau trei prizonieri de la Auschwitz să evadeze pentru a comunica ceva Aliaţilor.

Ni se spune şi trebuie să notăm că întreg conţinutul Raportului WRB se datorează celor trei evadări independente una de alta, a unor prizonieri foarte bine informaţi. Ştiind ceea ce se ştie despre filierele de informaţii care existau, montajul este de o monumentală stupiditate. Autorii Raportului WRB au rămas în anonimat mai mult decât necesita securitatea lor personală. În cadrul procesului T.M.I. de la Nürnberg, Raportul WRB a devenit o piesă importantă în mâna acuzării, sub cota „L-002 jidovesc. Cel care a realizat descrierea datată 7 august 1945, care însoţeşte documentul („staff evidence analysis“) pare dezolat şi neconsolat de anonimatul autorilor. El vorbeşte de un anumit dr. Joseph Elias, „pastor protestant de origine jidănească, organizatorul rezistenţei jidăneşti în Ungaria, şeful Jo ‘Pasztor Bizottsag, care i-a interogat cei doi jidani slovaci după evadarea lor“.

El vorbeşte, apoi, de „dr. G. Soos, secretarul M.F.M., mişcarea clandestină ungurească care a transportat în Italia primul raport (al primilor doi jidani slovaci)“. Organizaţia „Jo ’Pasztor “ a existat, dar nu se ştie nimic de activităţile lui Elias sau ale lui Soos, în legătură cu aceste afaceri.

Nu ni se spune nimic despre originea părţilor Raportului WRB atribuite celorlalte trei persoane. Se spune doar că R. D. McClelland, reprezentantul WRB la Berna, a transmis raportul la Washington, la începutul lui iulie 1944 (pe cât se pare, suplimentul încă nu era inclus). Raportul fu prezentat ca „dovadă“ în faţa T.M.I. de către maiorul Walsh, la 14 decembrie 1945, sub referinţa L-022¹⁵⁹.

Apărarea nu a făcut obiecţie contra omologării Raportului WRB ca dovadă. Cu ocazia procesului Farben, acuzarea a încercat să impună raportul (devenit Documentul Book 89) ca dovadă, dar apărarea a ridicat obiecţii cu privire la „pertinenţa şi importanţa fiecăruia dintre documentele componente“, obiecţii care au fost admise de Tribunal. Rezultatul discuţiei juridice care a urmat a fost că Tribunalul n-a acceptat decât o foarte ambiguă „notificare judiciară“ a documentelor respective¹⁶⁰.

Anonimatul fu menţinut mai mulţi ani întrucât, în prima ediţie a cărţii sale The Final Solution (1953), Reitlinger consideră autorii ca anonimi. În legătură cu debutul gazărilor, Reitlinger face aluzie la „raportul foarte credibil al secretarului infirmeriei (Blockschreiber), care a evadat în Ungaria, în aprilie 1944“ (p. 110). În ceea ce priveşte jidanii din Theresienstadt, transferaţi la Auschwitz, „datorăm această informaţie, spune Reitlinger, unui medic jidan slovac, care a evadat în Ungaria, în aprilie 1944.

Acest om fusese însărcinat cu registrele infirmeriei din Birkenau […]“ (p. 169-170). Vorbind de raportul W.R.B., Reitlinger ne spune că „documentul cel mai important este acela al unui medic jidan slovac anonim, care a evadat în Ungaria, în aprilie 1944“ (p. 540). În aceste trei cazuri, Reitlinger făcea aluzie la autorul primei părţi a Raportului W.R.B. care, spune raportul, era un jidan slovac, sosit la Birkenau la 13 aprilie 1942, primind un număr matricol în jur de 29.000. Reitlinger vorbeşte de acesta ca de un medic, dar Raportul W.R.B. nu precizează care îi era profesiunea. Se pare că se presupunea că era un „intelectual“ sau un „funcţionar de birou“.

Etapa următoare pare să fi fost publicarea în Israel, în 1956, a cărţii lui J. Oscar Neumann, Im Schatten des Todes. Neumann fusese unul dintre conducătorii diverselor consilii şi organizaţii de rezistenţă jidănească din Slovacia. În povestirea sa, rabinul Michael Dov Ber Weissmandel (sau Weismandl), jidan maghiar din partea Ungariei anexată de Cehoslovacia după Primul Război Mondial, se prezintă drept şef al rezistenţei jidăneşti din Slovacia. În versiunea lui Neumann, cei doi jidani slovaci cad la ţanc în Slovacia, ca şi maiorul polonez (în realitate, Raportul W.R.B. nu spune către ce ţară a evadat maiorul polonez).

Neuman dă impresia că a întâlnit aceste persoane: „Iată martorii oculari care au spus tot adevărul“. Povestirea lui nu-i menţionează pe ceilalţi doi autori ai celei de a treia părţi, suplimentare, a Raportului W.R.B., nu ne dă numele, nici numerele matricole tatuate, ale evadaţilor. Întrucât ei riscau să fie descoperiţi de Gestapo, care îi căuta, au fost „trimişi într-o regiune izolată de munte, pentru a se odihni“. Rabinul Weissmandel transmise raportul la Budapesta, în Elveţia şi la alte destinaţii, pentru a avertiza şi alţi jidani şi a beneficia de ajutoare¹⁶¹.

După război, Weissmandel a emigrat în Statele Unite, fondând un seminar talmudic ortodox în Statul New York, iar în 1957 a murit. Memoriile sale asupra etapei războiului au fost publicate postum, în 1960, din păcate în ebraică, limbă pe care nu o cunosc. Raportul W.R.B. este unul dintre principalele subiecte ale cărţii sale. Presupun că, în esenţă, versiunea sa este relativ identică cu a lui Neumann, întrucât ambii exersau funcţiuni asemănătoare şi aveau cam aceleaşi relaţii. Totuşi, în acest punct, mă pot înşela¹⁶².

III. 7. Rudolf Vrba

Episodul care urmează îl priveşte pe Reitlinger. Anonimatul autorilor Raportului W.R.B. este inoportun şi contrariant pentru prima ediţie a cărţii lui Reitlinger, lucru perfect înţeles de către acesta, care s-a pus în căutarea autorilor respectivi. În a doua ediţie a cărţii sale, publicată în 1968, Reitlinger scrie că Rudolf Vrba este autorul părţii „celei mai importante“ din Raportul W.R.B., adică prima parte din prima povestire, „lucra într-un spital din Cardiff, în 1960“. Contactul stabilit de Reitlinger cu Vrba, în 1960, pare să fie la originea primei apariţii a unuia dintre autorii Raportului W.R.B. într-un studiu istoric. Oraşul Cardiff, din ţara Galilor, se găseşte la aproximativ 240 de kilometri de domiciliul lui Reitlinger, în Sussex. Reitlinger nu menţionează numele nici unuia dintre ceilalţi autori. În legătură cu cartea policopiată, publicată de Silberscheim, delegat, împreună cu Riegner, al Congresului mondial jidănesc în Elveţia, Reitlinger declară că aceasta conţine „versiunea completă a Raportului W.R.B.“¹⁶³

Autorii primelor două povestiri din Raportul W.R.B. (cei doi tineri jidani slovaci) ieşiră din anonimat cu prilejul procesului Eichmann, în 1961. Doi martori depuseră mărturie în legătură cu raportul care fu prezentat ca dovadă, cu explicaţia că cei doi tineri jidani slovaci erau Alfred Wetzler (sau Weczler) şi Rudolf Vrba (fost Rosenberg sau Rosenthal), care trăia atunci în Anglia.

Documentul fu respins din cauza anumitor contradicţii între cifrele prezentate, necesitând explicaţii suplimentare. De aceea, deşi procesul era foarte avansat, acuzarea prezentă o mărturie sub jurământ, semnată de Vrba.

Ea explică felul în care Vrba ajunsese la cifrele, extraordinar de amănunţite, privind convoaiele de prizonieri la Auschwitz, care constituiau principala particularitate a Raportului W.R.B. Mărturia lui Vrba lăsa impresia că acesta ajunsese singur la cifrele respective, deşi fusese ajutat de diverse persoane.

De altfel, Vrba nu dă numele şi nici măcar nu-l menţionează pe celălalt prizonier, cu care evadase împreună de la Auschwitz, în aprilie 1944. Dimpotrivă, mărturia lui aminteşte un anumit Philip Müller, care l-a ajutat la calculul cifrelor, „acesta fiind, aparent, singurul încă în viaţă“. Mărturia lui Vrba fu respinsă de către tribunal, care estimă că acuzarea nu are nici o scuză de a nu-l fi adus la Ierusalim, să depună personal¹⁶⁴.

Vrba îşi făcu apariţia la procesul Auschwitz de la Frankfurt, în 1964. Cartea sa, Cannot Forgive (scrisă împreună cu Alan Bestic), a apărut tot în 1964, curând după mărturia lui Vrba în procesul respectiv. Cu aceeaşi ocazie, intră în scenă Alfred Wetzler, prezentat drept tovarăşul de evadare al lui Vrba.

În 1964, Wetzler avea 46 de ani şi era funcţionar în Cehoslovacia. Sosit la Auschwitz la 13 aprilie 1942, primise numărul matricol 29.162. Ca şi Vrba, Wetzler fusese nomenclaturist la Auschwitz, secretar de bloc. Biochimist de 40 de ani, care trăia în Anglia, în 1964, Vrba sosise la Auschwitz la 30 iunie 1942 şi primise numărul matricol 44.070. Pe lângă secretariatul infirmeriei lagărului, Vrba fusese şi secretar de Bloc la Birkenau. Conform declaraţiei lor, ei evadaseră la 7 aprilie 1944, ajunseseră la Bratislava (Cehoslovacia), unde îşi făcură raportul în faţa şefilor comunităţii jidăneşti locale şi a nunţiului papal. Raportul lor fu, apoi, transmis clandestin la Budapesta, de către rabinul Weissmandel¹⁶⁵.

În consecinţă, versiunea din 1964 diferă de cele spuse, în 1945, autorilor analizei dovezilor, în cadrul procesului T.M.I.

Contradicţia mai importantă rezidă în identitatea celui căruia îi revine meritul de a fi raportat cifrele relative la transportul deţinuţilor la Auschwitz. În mărturia lui sub jurământ, din 1961 (în care nu îl menţionează pe Wetzler), ca şi în depoziţia sa în faţa Tribunalului din Frankfurt, Vrba se prezintă ca principalul responsabil în calculul cifrelor. Dimpotrivă, Raportul W.R.B., deşi atribuie paternitatea cifrelor celor doi jidani slovaci, reproduce cifrele din prima parte a raportului, al căror autor presupus este Wetzler.

În cartea sa din 1964, Vrba nu explică de ce a aşteptat 16 ani pentru a ne povesti evadarea lui de la Auschwitz, nici cum şi cui a predat statisticile publicate, ulterior, la Washington, în cadrul Raportului W.R.B. Cartea lui urmează în mare cele scrise în Raportul W.R.B., cu câteva contradicţii diverse ca importanţă. De exemplu, la p. 128, Vrba scrie că fetele care lucrau în „Kanada“ erau în excelentă stare de sănătate, în vreme ce, conform Raportului WRB (partea I, p. 31) aceste fete-femei erau „bătute şi brutalizate, mortalitatea lor fiind mult mai mare decât aceea a bărbaţilor“. Cartea prezintă şi alte bizarerii.

De exemplu, când pretinde că ar fi ajutat la construirea crematoriilor (p. 16, lucru nemenţionat în Raportul W.R.B.) sau când descrie un raid aerian al Aliaţilor din 9 aprilie 1944, în legătură cu care nu există nici o altă urmă (p. 233), sau cînd pretinde că el şi Wetzler s-au ascuns vreme de trei zile într-o grămadă de lemne la Auschwitz, după evadarea lor din 7 aprilie. (Eventualitatea unui raid aerian aliat în aprilie este tratată în capitolul V). Cartea lui Vrba abia dacă îl menţionează pe Wetzler.

De asemenea, Vrba nu spune nimic despre maiorul polonez sau de ceilalţi doi jidani evadaţi ulterior, pentru a completa cifrele convoaielor pentru Auschwitz. În cartea sa, Vrba este numit „Rudi“ de către ceilalţi prizonieri, deşi numele său de origine, sub care era cunoscut la Auschwitz trebuie să fi fost Walter Rosenberg (punct trecut sub tăcere în carte, dar despre care se vorbeşte în alte părţi, de exemplu în They Fought Back, publicată sub direcţia lui Yuri Suhl, sau în cartea Fighting Auschwitz, de Josef Garlinski).

Vrba nu spune nimic despre retragerea în munţi, unde s-ar fi odihnit după evadare. Tonul general al cărţii sau descrierea comportamentului diverselor persoane în lagăr par la fel de doveditoare, pentru evaluarea critică a poveştii lui Vrba, ca şi nepotrivirile cu Raportul W.R.B. sau alte fapte cunoscute. Din acest punct de vedere, cartea oferă de la un capăt la celălalt elemente absolut incredibile.

Cel mai bun exemplu este o pretinsă vizită a lui Himmler, la 17 iulie 1942 (pp. 9-15, nemenţionată în Raportul W.R.B.). Când a sosit Himmler, spune Vrba, prizonierii erau aliniaţi pentru inspecţie şi orchestra gata să înceapă muzica. Toată lumea smirnă, dirijorul cu bagheta în aer, gata să atace o bucată muzicală în onoarea ilustrului invitat. În acest moment explodă catastrofa.

Şeful nostru de bloc descoperi că Yankel Meisel, din rândul al zecelea, nu avea pe veston numărul regulamentar de nasturi. I-au trebuit câteva secunde pentru a realiza enormitatea crimei. Dintr-o singură lovitură, Yankel fu la pământ. Fu ucis în bătaie, ceva mai departe, nu sub ochii noştri.

[…] Himmler şi suita sa erau la douăzeci de paşi. Bagheta dirijorului se puse în mişcare […] orchestra atacă Marşul Triumfal din Aida lui Verdi. (Continuarea nu figurează în versiunea franceză, publicată de Ramsay, în 1988). […] El (Himmler) ne-a aliniat, apoi, lansă un lătrat: Eu sunt Reichsführerul! Vreau să văd cum vă comportaţi în faţa mea. Inspectă fără grabă rândurile noastre, micul ucigaş imitându-l pe cel mare, fixându-ne pe toţi, unul după altul. Dacă descoperea negru sub vreo unghie sau încălţămintea de lemn insuficient lustruită, potopea vinovatul cu un ocean de insulte, lovindu-l cu bastonul lui greu, de bambus. Ne-a inspectat chiar şi în dosul urechilor, ca o infirmieră, apoi se duse prin barăci, în căutarea vreunei pături împăturită insuficient de precis. Vrba menţionează şi o a doua vizită a lui Himmler (pp. 15-19), care pare să fie cea din martie 1943, a demnitarilor veniţi de la Berlin pentru a asista la gazarea a 3.000 de jidani polonezi.

Evenimentul era prevăzut pentru ora 9.00, dar lui Himmler i-au trebuit două ore pentru a-şi termina micul dejun, astfel că cei 3.000 de polonezi au aşteptat până la 11.00, în camera de gazare. Vesel şi destins, Himmler asistă în final la gazare, vorbind cu comandantul şi cu alte persoane, punând din cînd în când ochiul la vizor pentru a-i observa pe jidani cum îşi dau sufletul.

Cartea lui Vrba menţine acest ton incredibil de la un capăt la celălalt, lucru de care fiecare se poate convinge, dacă poate suporta lectura. În a doua ediţie a Soluţiei finale, Reitlinger nu citează nicăieri cartea lui Vrba, deşi scrie despre acesta că este autorul părţii celei „mai importante“ din Raportul W.R.B., prima secţiune.

Elementele de care dispunem arată, însă, că acest rol trebuie atribuit lui Wetzler. Reitlinger nu acordă nici o importanţă faptului că Vrba nu avea decât 18 ani când, după cum pretinde, a început colectarea datelor numerice şi a altor informaţii cu privire la transportul convoaielor pentru Auschwitz, cu intenţia de a le transmite lumii externe. Pe cât cunosc eu, anonimatul maiorului polonez este menţinut.

Într-un capitol al cărţii lui Suhl, Erich Kulka, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, dă numele celor doi autori ai secţiunii complementare (Czezlaw Mordowicz, care şi-a schimbat numele în Petr Podulka, şi Arnost Rosin, care s-a schimbat, şi el, în Jan Rohac). Nu ştiu, însă, nimic despre aceste persoane, decât că au păstrat tăcerea asupra faptelor lor eroice, mai muţi ani încă decât Vrba şi Wetzler.

Pe deasupra, nici Elias, nici Soos sau Vrba (Rosenberg/Rosenthal), nici Weismandel nu au apărut printre martori în cadrul vreunui proces la Nürnberg, în ciuda rolului uneori contestat al documentului L-022, în cadrul acestor procese. Arhivele Serviciului Internaţional de Cercetări de la Arolsen (Germania) semnalează că doi jidani, numiţi Wetzler şi Rosenberg, au evadat, într-adevăr, de la Auschwitz, la 7 aprilie 1944, ceea ce se acordă cu partea din Kalendarium, publicată de guvernul polonez în 1964, în numărul 7 din Hefte von Auschwitz, care declară şi ea că doi jidani, numiţi Mordovicz şi Rosin, au evadat la 27 mai 1944.

Întrucât în vremea respectivă au avut loc numeroase evadări reuşite la Auschwitz (mult mai multe decât crede Vrba – să comparăm p. 217 a lui Vrba cu observaţiile lui Garlinski, apropo de evadări), se poate ca această informaţie să fie exactă, dar ea nu stabileşte identitatea celor doi autori ai Raportului W.R.B., cu atât mai mult că astăzi ni se spune că, după ce au evadat, cei patru şi-au schimbat numele încă odată, în loc să revină la cele vechi.

Nu vom cunoaşte, probabil, niciodată întreaga lucrătură a fabricării Raportului W.R.B. Este, însă, posibil ca moaşele acestuia să fi mimat existenţa unui raport scăpat ca prin minune în Slovacia, apoi în Elveţia. Dacă raportul a fost scris în Slovacia, atunci trebuie să admitem că rabinul Weissmandel este unul dintre coautori. Se poate, de asemenea, după cum s-a pretins, ca raportul să fi fost dat lui Giuseppe Burzio, însărcinatul cu afaceri al Papei în Slovacia, care, apoi, l-a transmis la Roma.

Este sigur că Burzio a fost contactat de propagandişti jidani, cărora le-a transmis, la Roma, cel puţin unele dintre „informaţiile“ lor. Ca, exemplu, de cele transmise de Burzio la Vatican, amintesc alegaţiile din martie 1942, după care germanii răpeau tinerele jidance din familiile lor, pentru a face din ele prostituatele soldaţilor germani pe Frontul de Est (pură invenţie) sau scrisoarea de la începutul lui 1943, a unui preot din Bratislava, afirmând că serioase surse jidăneşti şi germane i-au vorbit de fabricile de săpun pe bază de cadavre de jidani gazaţi sau mitraliaţi. Nu contează dacă Burzio transmitea astfel de lucruri din simplă rutină sau dacă chiar credea în ele, cum pare, de altfel, să fie cazul. În timpul războiului, Vaticanul a primit numeroase rapoarte de acest gen, pe care însă le-a clasat fără să le acorde încredere. Poziţia sa actuală este că, pe timpul războiului, nici el, nici „agenţiile jidoveşti nu ştiau că deportările făceau parte dintr-o operaţie generală de distrugere în masă“ (a se vedea, de asemenea, Anexa E¹⁶⁶).

În orice caz, este clar că Raportul W.R.B. este apocrif, pentru a nu spune fals. Cele conţinute în el nu sunt informaţii la îndemâna prizonierilor sau din cele pe care aceştia le pot lua cu ei în caz de evadare. Alegaţia după care alţi doi jidani au evadat mai târziu, completând anumite date, este mai mult decât ridicolă.

În loc să îl prezinte publicului, imediat după război, pentru a da mai multă greutate scornelii, autorii prezumtivi ai raportului au considerat acest lucru inutil, înainte ca vreun autor să îşi facă apariţia la şaisprezece ani după evenimente, şi aceasta dintr-un motiv oarecare: probabil curiozitatea lui Reitlinger. Povestea acestei persoane nu este credibilă.

Aşa s-a născut legenda Auschwitz-ului^a.

NOTE

156. T.M.N., vol., V, p. 820; REITLINGER, p. 466; BORWICZ, pp. 66-76.
     157. U.S.-W.R.B. (1945), pp. 24-33. A se vedea contactele jidanilor slovaci cu Polonia, mai ales Cracovia şi Budapesta, în cartea lui NEUMANN, şi depoziţia lui Freudinger: Eichmann, şedinţa 51, Ww l-Eee l; şedinţa 52, A1-Bb 1. Cazul Wallenberg este examinat în POLIAKOV & WULF (1955), pp. 416-420.
     158. R . H. SMITH, pp. 2, 12, 62, 125, 239 ; KIMCHE & KIMCHE, p. 108.
     159. T.M.I., vol. III, p. 571.
     160. DUBUIS, pp. 173-175.
     161. NEUMANN, pp. 178-183.
     162. New York Times, 30 nov. 1947, p. 21; Encyclopedia Judaica, vol. 16, p. 418-419.
     163. REITLINGER, pp. 115, 182, 590-591.
     164. Eichmann, şedinţa 52, M1, N1, W1-Aal; şedinţa 71, Ff1; şedinţa 72, I1-M1; şedinţa 109, J1-L1, R1, S1. Mărturia sub jurământ este reprodusă de VRBA & BESTIC, pp. 273-276.
     165. NAUMANN, pp. 290-291; LANGBEIN, vol. I, pp. 122-125; vol. II, pp. 968, 971.
     166. New York Times, 27 apr. 1974, p. 7; Acte şi documente, vol. VIII, pp. 476, 486-489; vol. 9, p. 40, 178n.
     a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 169-185. N. red. – V.I.Z.
     (Continuare în episodul următor)