Incorect Politic
Octombrie 31, 2019

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (17)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15 și 16

Toţi jidanii trebuie să părăsească Europa

8 octombrie 1943, p. 5

Stockholm, Suedia, 7 octombrie. – Conform mediilor bine informate [din Stockholm], la Berlin a fost publicat un decret care ordonă deportarea tuturor jidanilor din Europa, înainte de sfârşitul războiului. După cum indică sursa, acest ordin a fost dat de Adolf Hitler însuşi. […] Omul din spatele persecuţiilor naziste ale jidanilor danezi este supranumit „dictatorul jidanilor“, un membru al secţiunilor de asalt numit Eighmann (sic) […], născut în Palestina; acesta este fiu de emigranţi germani şi a fost crescut în această ţară, fiind cunoscut pentru sadismul şi ura lui contra jidanilor. El este cel care a organizat întreaga acţiune de exterminare a jidanilor în Germania şi în teritoriile ocupate […].

Aceasta pare să marcheze intrarea în scenă a lui Adolf Eichmann, în cadrul propagandei. Aici pare să fie originea mitului care pretinde că Eichmann ar fi fost crescut în Palestina (în realitate, Eichmann s-a născut la Solingen, în Germania, şi a fost crescut la Linz, în Austria).

Soţia lui Mikolajczyk, ostatică a germanilor

23 noiembrie 1943, p. 4.

Ieri, la Londra, Agenţia telegrafică polonă a făcut cunoscut că soţia primului ministru polon Stanislaw Mikolajczyk, în vârstă de 43 de ani este deţinută ca ostatică de către germani, în lagărul de concentrare Oswiecim şi riscă poate să fie executată în mod iminent. […] Oswiecim este închisoarea germană de cea mai tristă celebritate din Polonia, în care mii de victime fără apărare sunt torturate până la moarte […]. Numele principalilor vinovaţi germani ai masacrului jidanilor poloni au fost publicate într-o declaraţie poloneză la Londra […]. „Este vorba de zece persoane, şeful lor fiind Ludwig Fischer, guvernator nazist al regiunii Varşovia […]. Un membru al Consiliului Naţional Polonez a declarat că majoritatea jidanilor din Polonia au fost deja exterminaţi“.

50.000 de jidani din Kiev au fost ucişi

29 noiembrie 1943, p. 3, de W. H. Lawrence

Kiev, Rusia, 22 octombrie (Decalat). – Autorităţile din Kiev au afirmat astăzi că germanii au mitraliat între 50.000 şi 80.000 de jidani la Kiev, bărbaţi, femei şi copii, la sfârşitul lui septembrie 1941 şi că doi ani mai târziu, când recucerirea Kievului de către Armata Roşie părea iminentă, au obligat prizonierii de război ruşi să ardă cadavrele, distrugând complet orice dovadă a crimei. […] Pe baza a ceea ce am văzut, ne este imposibil să spunem dacă ceea ce ni s-a povestit este adevărat sau fals […].

 Germanii au asasinat prizonieri

6 decembrie 1943, p. 10.

Londra, 5 decembrie (U. P.). – Un ofiţer al armatei cehoslovace, care a petrecut mai mulţi ani într-un lagăr german, înainte de a evada şi a ajunge în Anglia, a furnizat guvernului ceh din exil dovada că prizonierii de război ruşi sunt executaţi şi incineraţi în lagărele de concentrare germane. […] Acest ofiţer are dinţii sparţi, din cauza şuturilor primite în gură, şi este surd, din cauza loviturilor primite la cap. Pe corpul său poartă o svastică, pe care germanii i-au desenat-o în carne, cu ocazia tratamentului pentru o infecţie. Ofiţerul ceh a mai declarat că jidanii sunt aleşi la întâmplare, printre prizonieri şi apoi împuşcaţi.

Ne oprim aici cu examinarea articolelor din New York Times, despre subiectul nostru, pentru intervalul cuprins între primăvara lui 1942 şi sfârşitul lui 1943. Bineînţeles, a trebuit să fac o selecţie. Totuşi, cred că am dat o imagine fidelă despre genul de poveşti care a circulat în mediile presupuse inteligente.

Ceea ce nu putem, însă, restitui este atmosfera isterică din epocă. Cititorii deprinși să observe totul au remarcat, desigur, că numeroase articole, mai ales acelea care vorbesc de cazuri precise de asasinate în masă, sunt expediate departe de prima pagină a ziarului.

În politică, însă, numai prima pagină contează. Or, aceste informaţii au apărut foarte rar în prima pagină. Dacă Roosevelt făcea o declaraţie, aceasta apărea, normal, în prima pagină, dar numai pentru că el dorea asta, nu pentru că ar fi spus ceva important. Judecând după faptul că articolele în chestiune nu au fost publicate în prima pagină şi în suficiente condiţii de promovare propagandistică, putem spune că alegaţiile cu privire la exterminarea jidanilor nu par să fi avut o prea mare importanţă pentru public, în timpul războiului.

Pentru a mă exprima altfel, aş spune că răsfoind ziarele vremii se constată ostilitatea clară contra naziştilor^a, fără ca cititorul să înţeleagă motivul precis al acesteia. Studiul nostru va fi, deci, văduvit de aspectul emoţional, lucru inevitabil.

Trebuie să facem două observaţii esenţiale cu privire la „exterminări“. În primul rând, legenda este de origine sionistă. În al doilea rând, numai foarte târziu, în cursul războiului, a început prezentarea lagărului de concentrare Auschwitz drept un loc de „exterminare“. Am văzut că primele alegaţii cu privire la exterminare“ nu se sprijineau pe nimic din partea serviciilor de informaţii.

Sioniştii, în principal Congresul jidănesc mondial, se mulţumesc să-şi prezinte absurdităţile guvernelor aliate, mai ales guvernului american, solicitând cauţionarea, oficializarea acestora. La Washington, primele reacţii au constat în ironizarea alegaţiilor „exterminaţioniste“.

Totuşi, în urma diverselor presiuni politice şi numai din cauza acestora (nu pentru că informaţiile respective ar fi fost furnizate de serviciul militar de informaţii), mediile oficiale de la Washington, în cele din urmă, au intrat şi ele în hora propagandei „exterminaţioniste“, persoanele oficiale făcând vagi declaraţii. Declaraţiile mai precise, dar de natură obscură, au fost lăsate pe seama agenţiilor de propagandă.

La începuturile ei, propaganda s-a caracterizat prin unele elemente pe care legenda exterminaţionistă le-a păstrat până în zilele noastre, de exemplu cifra celor „şase milioane“. Alte elemente au fost, însă, rapid abandonate şi uitate, de exemplu electrocutările, fabricile de săpun şi îngrăşăminte chimice, deşi autorii lor erau aceleaşi cercuri sioniste.

Cu privire la terminologie, semnalăm că nu folosim cuvântul „sionist“ ca sinonim pentru „jidan“^b. Dovezile arată că, deşi înşelătoria este jidănească, în sensul că a fost născocită de jidani, ea este nu mai puţin o înşelătorie sionistă, pentru că a fost clocită sau scornită de jidani sionişti, în scopuri sioniste. Caracterul sionist al propagandei exterminaţioniste este cât se poate de clar.

De notat regula generală: cei care insistă pentru evacuarea jidanilor din Europa (propunere normală şi de înţeles în împrejurările respective), cer, în acelaşi timp, instalarea acestora în Palestina, ceea ce arată că tovarăşii propagandişti sionişti aveau cu totul altceva în vedere decât simpla ajutorare a refugiaţilor şi a victimelor persecuţiilor. S-a văzut că, în anii 1942 şi 1943, lagărul Auschwitz era absent din propaganda exterminaţionistă.

Dacă, într-adevăr, exterminările ar fi fost în curs într-un loc atât de important, serviciile de informaţii militare ar fi fost cu siguranţă la curent. Desigur, în această propagandă găsim lagărul Auschwitz, dar alegaţiile precise, cu privire la o mortalitate ridicată, din cauze mai mult sau mai puţin naturale, erau adevărate în esenţa lor, în ciuda exagerărilor evidente şi ele. Aceste alegaţii nu vorbeau, însă, nici de camere de gazare, nici de exterminări, lucru pe care l-am constatat în cadrul studiului amănunţit al propagandei exterminaţioniste în 1942 şi 1943. Articolele cu privire la exterminări citează Treblinka, Belzec, Chelmno, nu Auschwitz. Constatarea aceasta este confirmată de examinarea periodicelor şi a cărţilor din această epocă. Trei publicaţii prezintă un interes special.

Numărul din 4 iunie 1943 din Commonweal conţinea un articol de Jacques Maritain, care rezuma ceea ce acesta credea a fi, după o anchetă evidentă, caracteristicile principale ale programului de exterminare. Maritain nu vorbeşte de Auschwitz, dar menţionează exterminările prin „gaze toxice, electrocutări, îngrămădirea victimelor în spaţii închise unde asfixierea se producea treptat, sufocarea […] în vagoane de marfă închise ermetic“. Lagărul de concentrare Chelmno este citat în mod deosebit.

Deşi special consacrat situaţiei jidanilor din Europa, numărul din 30 august 1943 din New Republic nu făcea nici o menţiune despre Auschwitz. Un anunţ de două pagini, plătite de Jewish Labor Committee (Comitetul muncitoresc jidănesc) menţionează numai Treblinka, Belzec, şi „vagoanele ermetic închise unde jidanii sunt otrăviţi“. Survey Graphic din aprilie 1943 conţine un articol de două pagini de William L. Shirer. Subiectul este seria pretinselor atrocităţi germane.

Lagărul Auschwitz (Oswiecim) este citat, dar numai în legătură cu mortalitatea ridicată de 250 polonezi pe zi, din cauza „execuţiilor, tratamentului inuman, a foamei sau epidemiilor“. Shirer pretinde că exterminarea jidanilor se face la Belzec. Shirer citează un raport din 7 mai 1943 al guvernului polonez din exil, la Londra, ca sursă a declaraţiilor sale despre Auschwitz. Din câte ştiu, este vorba de prima menţiune a lagărului Auschwitz în cadrul propagandei. Singura menţiune care poate pretinde anterioritatea, în această chestiune, se găseşte în The Black Book of Polish Jewry, editat de J. Apenszak, în 1943.

La paginile 56 şi 59 se vorbeşte de informaţii apărute la începutul lui 1942 în East London Observer, după care cenuşa jidanilor deportaţi la Auschwitz era restituită familiilor (ceea ce contrazice afirmaţiile propagandei de după război). În ciuda eforturilor mele, nu am găsit urma existenţei publicaţiei East London Observer.

The Black Book nu vorbeşte de exterminări la Auschwitz, ci de exterminări cu un camion de gazare la Chelmno (pp. 115-117, conform alegaţiilor ulterioare), prin electrocutare într-o piscină din Belzec, cadavrele fiind, apoi, înhumate, (p. 131, contrar alegaţiilor ulterioare), abandonarea victimelor vreme de mai multe zile în vagoane de marfă, nu departe de Belzec, cu înhumarea lor ulterioară (pp. 137-138, contrar alegaţiilor ulterioare), ucidere prin abur la Treblinka, cadavrele fiind apoi îngropate (p. 143, versiune non-conformă alegaţiilor ulterioare).

Motorul Diesel, al cărui gaz de eşapament servea uciderii victimelor în versiunile ulterioare, nu serveşte decât săpării gropilor în The Black Book.

Râmâne o singură sursă care dă impresia că Auschwitz şi-a făcut apariţia în propaganda exterminaţionistă la începutul lui 1943 sau chiar mai devreme. Este vorba de cartea The Devil’s Chemists, a lui Josiah DuBois, întâlnit deja ca funcţionar la ministerul american al Finanţelor, pe timpul războiului. Pe vremea T.M.N., după război, DuBois a fost procuror şef în cadrul „procesului“ Farben.

Cartea lui DuBois este, în principal, povestea acestui „proces“. Ea abordează, însă, şi alte subiecte conexe. DuBois povesteşte că, în noiembrie 1942, ar fi avut pe biroul său un mesaj cu privire la Auschwitz. Mesajul transmitea conţinutul unei note, un „testament pe fondul disperării“, redactat de către un deţinut ce ar fi muncit la Auschwitz, testamentul ajungând, apoi, clandestin la Berna, din mână în mână.

„Lucrăm într-o imensă fabrică de «Buna». Există un lanţ de santinele pentru supravegherea muncitorilor (pe 10 metri pătraţi). Cel care depăşeşte limita este împuşcat fără somaţie, pentru «tentativă de evadare». În fiecare zi au, însă, loc noi tentative, inclusiv ale celor ce încearcă să treacă prin cocoţare de posturile de santinele, întrucât nu pot merge“.

Nota punea şi pe seama lui Ter Meer, de la Farben, „clişeul nazistului cu svastica, înarmat cu o cravaşă şi afişând un zâmbet dispreţuitor [ceea ce nu l-a caracterizat pe Ter Meer în nici unul din momentele vieţii sale]“. Judecând după originea şi istoria pretinsei note, toate acestea păreau mai curând abracadabrante. Trebuie să reţinem, însă, un fapt foarte real, evocat şi el, anume că, la vremea respectivă, numeroşi muncitori de la Auschwitz nu erau în stare să lucreze, ba chiar nici să meargă pe picioarele lor.

Acest mesaj nu era, deci, întrutotul opera propagandei exterminaţioniste. Dacă, într-adevăr, el va fi existat cu adevărat, tot ceea ce putem deduce este că propagandiştii erau foarte bine informaţi, la sfârşitul lui 1942, despre cele ce se petreceau la Auschwitz. DuBuis se forţează, apoi, să înşele cititorii, scriind că în cele două mesaje din ianuarie şi aprilie 1943, trimise de Harrison Departamentului de Stat şi despre care deja am vorbit, era vorba despre Auschwitz, unde 6.000 de muncitori ar fi fost ucişi zilnic.

Procedând astfel, DuBois se arată a fi un dezinformator. Motivul care îl determină să facă asta pare să fie faptul că, în calitate de procuror la „procesul“ Farben, el a încercat prin toate mijloacele să exagereze importanţa lagărului Auschwitz, din care cauză a citit în dosar¹⁵⁵ ceva care pur şi simplu nu exista.

 III. 5. Reacţiile germane

Trebuie să examinăm ce spun germanii despre propaganda aliată. Am văzut că von Stumm, din Serviciul de Presă al Ministerului german de Externe, a ironizat acuzaţia de exterminare, când aceasta a fost lansată pentru prima dată de către guvernele aliate.

A fost vorba de unul din rarele exemple de reacţie din partea guvernului german, în faţa unei făcături precise a propagandei aliate. În săptămânalul Das Reich, publicat de Goebbels, sau în cotidianul N.S.D.A.P. Völkischer Beobachter, găsim numeroase comentarii de ordin general asupra Greuelpropagandei, dar foarte puţine aluzii la alegaţiile precise de propagandă, conform cărora, de exemplu, prizonierii de război americani şi britanici erau înfometaţi şi torturaţi, sau invenţiile macabre marca Hollywood, precum povestea că germanii recoltau sângele copiilor din ţările ocupate, pentru a satisface nevoile Wehrmacht-ului.

Motivul relativ al acestei tăceri în legătură cu alegaţiile precise ale propagandei era fără îndoială că, din punctul de vedere german, examinarea conţinutului propagandei inamice nu era necesară. La fel se petrecuseră lucrurile în timpul Primului Război Mondial. Presa germană trata, deci, foarte de sus Gruelpropaganda.

În loc să îşi piardă timpul cu conţinutul precis al balivernelor inamice, ea încerca să pună în evidenţă interesele politice care serveau propagandei, întinderea şi mijloacele de influenţă jidănească în presa aliată (a se vedea, de exemplu, Das Reich din 20 decembrie 1943)^c.

NOTE

1. Motivul acestei ostilităţi clare exprimate în mass media nord-americane este explicat clar de către Benjamin H. Freedman (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Benjamin_H._Freedman). El a relevat că, Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedintele Conferinţei de la Amsterdam, a revenit în S.U.A. şi a mers de pe vapor direct la studiourile de radio C.B.S., de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda“. Declaraţia sa a fost tipărită în New York Times, pe 7 august 1933 (cf. http://www.sweetliberty.org/issues/israel/untermeyer.htm). Astfel că, deşi, pînă în 1933, presa avusese o atitudine progermană, după ce „Iudeea a declarat război Germaniei“, toate mass media nord-americane – „controlate, toate, de jidani“, subliniază Benjamin Freedman – au întors-o cu 180 de grade, pentru că aşa primiseră directiva de la conducătorii sionismului şi, în consecinţă, americanul de rînd era manipulat cu propaganda antigermană: http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm. Mai mult, presiunea presei era atît de puternică încît firmele care vindeau produse germane au fost boicotate. Presiunea organizaţiilor jidăneşti americane a fost, de atunci, permanentă şi chiar Arthur Butz a avut de suferit de pe urma boicotului sionist, după ce şi-a lansat cartea pe care o publicăm aici. Faptul denunţat, în 1961, de către Benjamin Freedman, cum că S.U.A. erau manevrate de jidani este denunţat şi acum de către John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lor recentă, LOBBY-UL IZRAELIAN şi politica externă a S.U.A (cf.: http://www.buybooks.ro/lobby-ulisraeliansipoliticaexter/lobby-ulisraeliansipoliticaexter.html), carte care a scandalizat organizaţiile jidăneşti, americane sau de pe alte meridiane. Traducerea acestui celebru discurs al lui Benjamin H. Freedman o puteţi citi aici: http://www.clauteo.com/2010/07/un-evreu-american-avertizeaza-slia-vom-avea-aceeasi-soarta-ca-germanii.html. N. red. – V.I.Z.
2. La fel, referitor a terminologie, precizăm că traducătorul a folosit, peste tot, termenul „jidan“ şi nu „evreu“, pentru că cele două noţiuni nu sunt nici ele sinonime, chiar dacă lichelele din Academia Română (jidovită în mare parte: cf. http://ro.altermedia.info/romania/2013/03/08/iudaizarea-academiei-romane/) şi de la Institutul de Lingvistică ne impun că credem astfel, dar care, de fapt, maschează presiunea organizaţiilor jidăneşti din România. Cauza acestei presiuni „academice“ este că – după cum pretextează respectivele organizaţii – cuvîntul jidan ar fi peiorativ. În limba română, cuvîntul jidan nu are nimic peiorativ, tot aşa cum nici cuvîntul ţigan nu are o astfel de conotaţie. Ambele au o valoare denominativă etnică şi geopolitică, întrucît reflectă zona geografică din care provin. Cuvîntul „ţigan“ provine din expresia „ti Gange“, care înseamnă „de dincolo de Gange“, adică zona din India din care provin ţiganii şi cu care ei se mîndresc.

Cuvîntul „jidan“ este forma coruptă fonetic a cuvîntului german „Jüden“. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, Justinian.

Sunetul semnificat de litera nemţească „ü“, redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“ – s-a aglutinat în sunetul „i“.

Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iuden“ – a dat în româneşte pe „jidan“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şeineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt.

De fapt, cuvîntul „jidan“ este adaptarea în limba română a cuvîntului „Jüden“, preluat în celelalte limbi cu pronunţie fonetică din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia. Dar, în cazul jidanilor, se impune o precizare importantă: jidanii nu sunt evrei de neam, adică nu sunt din cele 12 triburi de evrei originari din Palestina biblică, ci sunt urmaşii europenizaţi ai khazarilor – care sunt de origine turcică. Ei sunt „Al 13-lea trib“, cum i-a indicat, corect istoric şi etnic, Arthur Koestler – jidan şi el, deci  khazar, după cum şi recunoaşte – în cartea sa omonimă! Conducătorul khazarilor, un anume Bulan, le-a impus, pe la anul 940, adoptarea cultul iudaic, ei devenind, astfel, „Das Jüden“ – adică jidani care au parazitat cultul mozaic, apropriindu-l. Între evreii autentici, de neam din Palestina, şi jidani există o luptă surdă şi absconsă, care abia recent a fost exteriorizată de organizaţia evreilor autentici, Neturei Karta (cf. www.nkusa.org), şi care, la manifestările lor, ard sistematic drapelul Israelului (cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm) şi etalează sloganuri ca acesta: „JUDAISM REJECT ZIONISM“.

Prin înfiinţarea sionismului, s-a început propaganda  pentru emigrarea jidanilor în „patria“ lor, Palestina, deşi Palestina nu fusese niciodată patria lor.

După Primul Război Mondial, această migrare s-a accentuat, deşi Imperiul Britanic s-a opus cît a putut (fiindcă şi conducerea sa era manevrată de jidani, după cum o demonstrează Declaraţia Balfour!), iar, după 1948, prin înfiinţarea statului Israel, migrarea, afluirea jidanilor din toată lumea în Palestina – care a fost desfiinţată şi transformată în statul etnic Israel – şi, concomitent, alungarea palestinienilor de pe pămînturile lor străbune au devenit „politică de stat“ pentru conducerea Israelului.

Întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion, a fost supranumit „marele epurator“ tocmai din cauza represaliilor comise contra autohtonilor palestinieni! Trebuie să atragem atenţia că, practic, Palestina a fost cucerită de jidani, iar toţi oamenii politici şi militari ai Israelului nu sunt evrei, ci jidani, adică provin dintre sioniştii descendenţi ai khazarilor europeni, numiţi şi ashkenazi – spre deosebire de evreii adevăraţi, din Palestina, numiţi sefarzi! De aceea se simt „jigniţi“ jidanii din România şi vor să fie denumiţi exclusiv „evrei“, fiindcă vor să ascundă faptul că nu sunt evrei, dar vor să păcălească lumea, ca să fie consideraţi evrei!

Or, trebuie să ştiţi că evreii autentici, de neam, sefarzii – care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de ashkenazi – le poartă o ură profundă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor!

Remarcabil este faptul că, în rîndul contestatorilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Leon Poliakov, Efraim Zuroff, Marco K. Katz, Radu Ioanid şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici,  Aurel Vainer şi „escrocul politic“ Răzvan Theodorescu, se înregimentează şi revizionişti evrei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI –, ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Bobby Fischer – celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer)!

Fireşte, toţi aceşti negaţionişti evrei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, neevrei – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau cei care au fost bătuţi sau băgaţi la închisoare, ca Ernst Zündel, Jürgen Graf, Roger Garaudy, George Rassinier, Robert Faurisson ş.a.

De aceea este explicabil că, după cum am fost informat, s-a găsit un vorbete la Radio France International – pe numele său fonfăit William Totok şi pe numele său de turnător la Securitate „Thomas“, filosionist ca orice lichea nemţească (cum am precizat în introducerea la primul episod) şi colaborator inclusiv al „institutului“ antiromânesc, dar plătit de contribuabilii români, „Elie Wiesel“ – care, în dimineaţa zilei de 3 martie a.c., a avut tupeul să-l injurieze pe „colonelul Vasile I. Zărnescu, deoarece publică lucrarea lui Arthur Butz, plină numai de minciuni pe un site care ar trebui să fie desfiinţat“ (sic)!

Simptomatic este faptul că, de peste 15 ani, colonelul (r.) V. I. Zărnescu denunţă escrocheria holocaustului, dar acest fanatic şi întîrziat apologet al respectivei escrocherii abia acum a descoperit minunea şi, culmea coincidenţei, propune, în esenţă, ca şi nemernicul Crin Antonescu, înăsprirea criminalei O.U.G. nr. 31/2002! Deci, în fond, pe el îl irită faptul că s-a început, aici, publicarea în serial a traducerii cărţii La Mystification du XXe siècle! – a adică a versiunii franceze a originalului american The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry. Dacă tot iroseşte timpul şi banii, propun conducerii postului Radio France International să-l pună pe vorbetele lor să le citească ascultătorilor articolul „CUVÂNTUL XENOFOBIE TREBUIE SCOS DIN UZ“! Le va fi util tuturora, îndeosebi idioţilor de francezi care au lansat cuvîntul „xenofobie“ cu sensul aberant de „ură faţă de străini“, deşi sensul intrinsec etimologic este de „frică faţă de străini“ (cf. http://www.altermedia.info/romania/2008/08/29/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz/).

O bibliografie minimală privind presiunea jidanilor – presiune făcută de un escroc ca consilierul vamal Marco K. Katz, un escroc ca Radu Ioanid, un escroc internaţional ca Elie Wiesel, sau de liderii Centrului „Simon Wiesenthal“ (iar Simon Wiesenthal a fost şi el un mare mitoman şi escroc internaţional) – pentru eliminarea din dicţionar a cuvîntului jidan, pentru interzicerea ca Banca Naţională să bată monedele jubiliare pentru Patriarhii României, pentru acuzarea României de comiterea unui pretins holocaust sau pentru pretinsul antisemitism al românilor este aceasta:

http://www.cotidianul.ro/ap-evreii-romani-protesteaza-fata-de-un-cuvant-antisemit-din-dex-154223/;

http://www.realitatea.net/academia-romana-schimba-cuvintele-tigan-si-jidan_872177.html;

http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/;

http://www.altermedia.info/romania/2012/12/05/mariana-maxim-nemernica-neamului/;

http://www.altermedia.info/romania/2007/09/20/propaganda-holocaustic-un-gheeft-super-abject/;

http://www.ziaristionline.ro/2011/08/09/jidanul-de-la-lingvistul-evreu-lazar-seineanu-la-afaceristul-marco-maximilan-katz/;

http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html;

http://www.altermedia.info/romania/2012/09/21/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata/;

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/08/11/in-urma-presiunii-lui-maximilian-katz-academia-romana-nu-schimba-definitia-cuvantului-jidan-dar-va-reintroduce-in-dex-mentiunea-peiorativ-nerecomandat/;

http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/;

http://www.altermedia.info/romania/2011/10/02/wiesel-ioanid-mizerabilii/. N. red. – V.I.Z.

155. DUBOIS, pp. 137-138, 186-188.
156. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 163-169. N. red. – V.I.Z. (Continuare în episodul următor)