ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XIX. Parteneriatul pentru Pace

Prof. Dr. Tiberiu Tudor
Incorect Politic
Octombrie 19, 2024

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XIX. Parteneriatul pentru Pace

 

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai non-conflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO  elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

1. Parteneriatul pentru Pace (septembrie – octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn ([1], Doc. 04; și [2]), președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace  ̶  pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶  dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat [3]

 

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova).

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn ([1], Doc 08; și [4]). După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor”  (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

„După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶  descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da  ̶  a confirmat Christopher  ̶  nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”.  În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură  («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes») ([5], pag, 280), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea  secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei” ([6], pag.4).  Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o  cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶  pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie  ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului ([6], 7 sept.1993) nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg și instantaneu deschis tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership  ̶  NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn ([2], din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă, generoasă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

 

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles  președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est” ([1], Doc 11), afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului” [1]. Cele două strategii  ̶ admiterea membrilor NIS  în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia  ̶  nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și bine-cunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică  ̶  Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how») ([1], Doc. 12). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată  ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)

După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington [6], avea alte priorități (și altă logică).

 

4. Parteneriatul pentru Pace  ̶ 1994,  Parteneriatul pentru Război  ̶  2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz [7], de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane  ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024)  ̶  și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard,

Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

[3] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War,  Brookings Institution Press (2003), p.204-205

[4] Secretary Christopher’s meeting with President Yeltsin, 10/22/93, Moscow

https://nsarchive.gwu.edu/document/16380-document-08-secretary-christopher-s-meeting

[5] Warren Christopher, Chances of a Lifetime: A Memoir, Simon  Schuster (2001), p. 280

[6] Strategy for NATO s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[7] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO — V. Doctrina Wolfowitz

Prof. Dr. Tiberiu Tudor