Independența arhivistică a României, via TEL AVIV

Incorect Politic
Iunie 7, 2021

Via Certitudinea:

1. Prin 1986/7, cercetătorul istoriei interbelice, de la ISISP-CCPCR, Livia Dandara, primeşte sarcina de a se documenta pentru o deplasare în Israel, unde alături de alţi doi colegi istorici (Calafeteanu şi Bulei) trebuie să ţină piept acuzaţiilor holocaustizante excesive împotriva României, arătînd că motivele tensiunilor dintre români şi evrei nu au fost rasiale/etnice/xenofobe, ci economice, sociale şi, la un moment dat, militare, fiind acutizate de întîmplările generate de retragerea din 1940 din Basarabia şi reocuparea ei în 1941. Atunci am aflat şi eu de acest dosar.

2. Se dă istoricilor respectivi acces la arhive delicate, inclusiv militare si economice. Se găsesc cu această ocazie date statistice (care nu ştiu dacă au fost folosite la Tel Aviv) privind acapararea masivă a proprietăţilor (imobiliare, comerţ, bănci etc) la nivelul anului 1938. Încît eu – fiind inginer/matematician – sînt consultat privind modul în care s-ar putea reprezenta, pe acelaşi grafic (pe hîrtie milimetrică), raportul demografic dintre români şi evrei (circa 25/1) versus raportul avuţiilor lor (subunitar), ceea ce nu prea permitea o scară comună. Datele confirmau justeţea prevenirilor celor care au încercat frînarea cuceririi puterii politico-economice de către urmaşii evreilor ce au pătruns în ţară, masiv şi ilicit, în sec. XIX. Pretinsele intenţii de integrare a acestei întreprinzătoare populaţii alogene fiind infirmate de plecarea masivă în Israel a acestor cetăţeni „români”, după 1948, cînd nu mai erau sub un regim antisemit, dimpotrivă (cine ţine cont de aceste date, va sesiza şi efectul retrocedărilor „in integrum” de după 1990, gestionate de intermediarii/recuperatorii securişti).

3. Pe pista evenimentelor militare integrabile în pledoaria justificativă românească, apare la Bucureşti misteriosul Mihai Pelin, agentul lui Iosif C. Drăgan (care se mişca spectaculos de liber prin arhive), sugerîndu-i şi Liviei Dandara unde să găsească documentele ce arătau tratamentul umilitor la care o parte din evreimea din Basarabia şi Bucovina a supus armata română, silită să se retragă în pripă în 1940. Am fost martor la discuţiile Liviei cu Pelin, înroşit pe atunci la faţă de pasiune naţionalistă.

4. Livia Dandara se întoarce însă „înmuiată” de la Tel Aviv: mulţumită de prestaţia românilor acolo, dar preocupată să nu arătăm cumva resentimente contra evreilor, compromiţînd astfel nivelul pledoariei noastre. E impresionată de atitudinea aparent echilibrată/decentă a istoricilor evrei, în frunte cu Jean Ancel, care o cultivă cu dibăcie, după 1990, prin discuţii amicale, în care cei doi işi confruntă în mod „sportiv” probele şi poziţiile – în ideea că şi Ancel ar vrea să fie evitate exagerările propagandistice. La prevenirea mea că e vorba, probabil, de un truc folosit de un agent al secţiei istorice a Mossadului (sau al agendei pentru care acesta lucrează), însărcinat cu documentarea holocaustizării postdecembriste, în scopuri mercantile (vezi Norman Finkelstein) şi anti-româneşti, abil vopsite în bune maniere Livia Dandara îmi răspunde înţepat că fabulez şi că ea nu mi-a criticat niciodată cunoştinţele! Ea credea deci (în acel moment) în intenţiile sincere ale colegilor evrei de a face istorie obiectivă şi în oportunitatea unui dialog constructiv cu ei. A constatat „ţeapa” doar cînd a văzut cum au fost valorificate discuţiile amicale în farsa comisiei Wiesel.

5. Pelin revine în România după 1990 şi scoate o carte (Legendă şi adevăr -1994) în care pretinde (fără absolut nici o dovadă) că toate documentele militare în care se arătau actele comise de evrei în 1940 (pe care chiar el le semnalase istoricilor, înainte de 1990) nu reflectă nici o întîmplare reală, ci sînt falsuri de stîrnire a urei antisemite, fabricaţiuni comise de Marele Stat Major, cuprins de o xenofobie iraţională (chiar în momentul în care legionarii erau măcelăriţi/încarceraţi de Antonescu). Nu au existat deci evenimentele anti-româneşti la retragerea din 1940, spune „noul” Pelin, sînt reale doar cele anti-evreieşti ulterioare, provocate doar de o odioasă manipulare antisemită. În acelaşi timp, acelaşi „nou” domn Pelin scoate „Cărţile albe ale securităţii”, cu documente la care nu putea avea acces decît ca băiat de casă al sistemului…

6. Aflînd – la Montreal – de năpîrlirea spectaculoasă a lui Pelin, ghicesc că s-a făcut o înţelegere la masa verde, între comunitatea evreiască (interesată de împiedicarea procesului comunismului, setoasă de influenţă şi de „reparaţii”) şi securitatea română, aceasta cîştigînd dreptul de a rămîne la putere, de a evita pedepsele, de a acapara avuţia produsă în lagăr socialist, cu prețul satelizării României. Am încercat să tulbur aceasta combinaţie letală printr-o serie de articole puse în 1995 pe internet („Tîrgul comunitatii evreieşti cu securitatea din Romania”), pe site-ul piatauniversitatii.com […].

7.   Deşi îmi explic atent demersul şi motivaţiile, pastrînd un ton decent si îndemnînd la fraternitate între victimele unor genociduri […] sînt făcut imediat troacă de porci (pe grupul de news soc.culture.romanian), demascat tovărăşeşte ca monstru negaţionist, hipernazist, potenţial ucigaş de evrei, instigator la holocaust . Mă vizitează la Montreal cineva care se prezintă ca naţionalist evreu ce apreciaza naţionalismul românesc şi mă descoase – la o cafenea – în legătură cu ţinta intervenţiilor mele. Îi explic că tîrgul făcut de criminalii securişti cu evreii filocomunişti face imposibilă agenda căreia mi-am dedicat energia civică: judecarea/condamnarea genocidului comunist. N-am mai auzit apoi de el.

8. Reluînd activitatea legată de genocidul comunist, aflu, la un moment dat,  de la o sursă sigură (pe care o invit să confirme public ce mi-a relatat în privat), despre soarta fondurilor arhivistice buclucaşe, declarate falsuri tocmai de domnul Pelin. La înaltul ordin al ocupanţilor postedecembrişti ai puterii, aceste fonduri au fost puse – integral – la dispoziţia unor musafiri israelieni. Aceştia, au fotocopiat tot ce (şi numai ce) le era favorabil, cerînd apoi ca documentele convenabile românilor să nu mai fie accesibile la sală, ci să fie scoase din circuitul de cercetare. (A se confrunta/verifica această informaţie cu aceea – aflată din altă sursă, tot foarte veridică –  că statul nostru a plătit un consistent supliment salarial arhiviştilor care au reperat dovezi de proprietate evreieşti- utilizabile la legea 10/2001). Asta în timp ce era îngreunată, pe toate căile, reperarea documentelor pretinse – de legea 18/1991 – urmaşilor „chiaburilor” ce şi-au ascuns o parte din terenuri, de frica terorii). Aşadar, cînd Pelin declara că documentele incomode sunt falsuri, ele erau deja puse deoparte, să nu mai poată face verificări nepoftiţii.

9. I-am semnalat lui Paul Goma situaţia acestor fonduri arhivistice, atunci cînd am aflat că s-a aruncat basarabeneşte în focul Săptămînii Roşii […].  A mers înainte, folosind şi semnalarea mea privind faptul că au fost deja răs-judecate crimele româneşti, după 1944, în cadrul unor sinistre procese comuniste- aşa cum arată Şerban Rădulescu-Zoner în „Instaurarea totalitarismului comunist în România”.  (Ulterior aveam să constat că re-acuzarea unor victime ale comunismului ca „antisemite” s-a făcut tocmai pe baza documentelor fabricate sîngeros de „justiţia” stalinistă – o valorificare multilateral odioasă, la care s-a pretat şi Jean Ancel, din plin (a se vedea trimiterile sale bibliografice).

10. După ce şi Goma a fost bălăcărit de maşina de propagandă filo-semito-comunistă şi s-a confirmat intuiţia mea că procesul genocidului comunist  va fi definitiv deturnat, cu ajutorul unor legi aberante ca 217/2015 (completînd OUG 31/2002), contra cărora am protestat neputincios, firul poveştii a fost reînnodat de vizita domnului Dan Culcer la Bucureşti. Am aflat că încercările acestuia de a cerceta fondurile de arhivă legate de conflictele între români şi evrei din 1940/41 (pentru a confrunta documentele cu datele prezentate de Goma) au eşuat…. pentru că documentele nu mai erau de găsit în arhivele accesibile (deci erau ascunse prin vestitele „fonduri speciale”, sau distruse). Aşadar cele aflate despre scoaterea lor din circuit se confirmă şi m-am gîndit că nici microfilmele în care s-a încercat salvarea memoriei naţionale nu mai există probabil, după atîţia ani de domnie „fanariotă”.

11. Ulterior, am aflat lucruri noi despre soarta acestor arhive, cercetate/promovate iniţial de Pelin, contestate apoi de acesta (cînd s-a întors macazul la Bucureşti), oferite pe tavă israelienilor pentru a se înarma comisia Wiesel, periate de documentele convenabile nouă (oare istoricii români care şi-au pus semnătura pe „Raportul Comisiei Wiesel” au avut acces la documentele sustrase cercetării?).  Mă refer la faptul că , înaintea punerii la index (sau în ciuda ei?), un grup de istorici a apucat să facă fişe/copii de pe documentele care semanalau atrocităţile comise de evreii pro-comunişti, la retragerea din 1940, plănuind editarea unei serii de volume conţinînd această colecţie. Primul volum a apărut în 1994, editat de Centrul de Studii transilvane – Fundaţia culturală Română, Cluj  sub titlul: „Al doilea război Mondial – situaţia evreilor din România” (coordonatori Duţu/Botoran, colaboratori Covaci/Neacşu, autori Alexandrescu, Botoran, Calafeteanu, Ciobanu, Dobre, Duţu, Guţu, Miriţă, Oşca, Otu, Pintilie – enumeraţi ca să se ştie cine ar putea da detalii).

12. Cartea este însă imediat DATĂ LA TOPIT (ca în vremurile terorii culturale comuniste) iar celelalte volume nu au mai apărut. Nu am reuşit să obţin explicaţii de la cei cenzuraţi atunci şi nici informaţii despre cum li s-a aruncat munca în foc (şi pus pumnul în gură). Desigur, vajnicii oameni de cultură, care ies civicoid în stradă, cînd le cere vreun finanţator de aiurea, nu au nimic de comentat despre un astfel de caz. Nu li se pare interesant (pentru a înţelege condiţia postedembristă a României) cum funcţiona în 1994 cenzura antinaţională. Erau date ordine scrise de topire? De către cine? Cum? Sau totul se baza pe instinctele create de supunere, la sugestii comunicate discret de „servicii”? Adevărul fiind ştiut direct de cei care, de exemplu, au decis, tot pe atunci, blocarea unor volume de Radu Gyr. Cum au justificat distrugerea muncii editoriale, în contabilitatea unei proaspăt private edituri (avînd printre patroni, alături de „disidentul” mereu discret, un evreu din Paris)?

13. Ghinion… Atîta muncă de amenajare a fondurilor arhivistice, convenabilă cîrmuitorilor momentului, stricată de un zăbăuc ca Gheorghe Buzatu! Care, profitînd de oportunitatea creată imediat după 1990 s-a apucat să scurme prin „documentele reunite în fondurile româneşti care se mai află în posesia Arhivei Speciale ( Osobâi Arhiv ) din Moscova” găsind fondul epurat la Bucureşti (despre  a cărui istorie am relatat aici tot ce ştiu), „care avea menirea, în concepţia iniţiatorilor depozitelor respective, să servească la întocmirea istoriei militare oficiale a participării României, sub comanda Mareşalului Ion Antonescu, la Războiul din Răsărit (1941-1944). În acest fel, se reedita cazul istoriei similare consacrată prezenţei României în primul război mondial (text şi documente), lucrare realizată de către Serviciul Istoric al Marelui Stat Major în mai multe tomuri şi aflată încă în curs de tipărire în momentul în care s-au declanşat, la 1 septembrie 1939, ostilităţile în Europa”.  Citatul e din lucrarea „Aşa a început holocaustul împotriva poporului român” – publicată în 1995 la editura Mica Valahie București), în care Buzatu a expus documentele buclucaşe, scoţînd în lumina rostul topirii lor, la ordinul celor ce se pretind reprezentanţii intereselor româneşti. Citiţi deci măcar cartea aceasta, dacă vreţi să faceţi o idee despre acest dosar.

Eu nu pretind a putea tranşa verosimilitatea documentelor create antisemit sau cenzurate filosemit. O fi funcţionînd falsificarea şi sub Antonescu. Doar că îmi vine greu să cred că şi mărturiile directe ale unora ce au trăit acea retragere tragică (povestite mie și unor apropiaţi ai mei) sînt doar efectul propagandei antisemite a Marelui Stat Major.

Autenticitatea conţinutului fondului cenzurat ocult nu este însă esenţială  pentru morala acestei relatări. Ea arată, oricum, cui mai vrea să vadă cu ochii lui, cum se plămădeşte istoria, în lumea lui Orwell. Pe aceste baze, istoricii profesionişti ne modelează metodic trecutul. Ca acest truc să ţină, e nevoie şi de credinţa iraţională în independenţa gestiunii arhivelor.

Ioan Roşca 15 aprilie 2021

Titlul original: „Independenţa arhivistică a României (chiar dacă încă nu e momentul, pentru că nu pare a va mai veni vreodată…)”â