ÎNCHISOAREA DIN DEVA (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 11, 2024

ÎNCHISOAREA DIN DEVA (4)

Un alt bun camarad în aceste zile grele ne-a fost Candin, un ţăran din Deva, care pentru credinţa lui legionară trebuia să stea închis şase luni. Avea o voce de bariton dulce şi melodioasă, de-ţi era mai mare dragul să-l auzi cântând.

— Bade Candin, ia mai trage o doină.
— Nu ştiu dacă vă place!
— Hai, hai, Bade Candin. Ştii că ne place. Dă-i numai drumul.

Zâmbea încetişor, îşi dregea vocea şi începea încet, abia şoptit, apoi din ce în ce mai tare:

Pare mie, ori s’aude.
Ori s’aude’un ţingălău
Pe bimbocu badi-meu.
Ori s’aude’un clopot mare
Pe bimbocu bade’n vale.

— Dar ăl cu inima, Bade Candin? Nu vrei să ni-l cânţi?

Vai, vai, vai, inimă, vai.
Că de bine nu mai dai.

Răsună vocea camaradului Candin prin toate colţurile celulei şi se rostogolea, valuri, valuri, în spre seara de afară.
— Dar cel ce zice:

Mândra mea, mândră, mândruţă,
Ţi-am adus o năfrămuţă,
Să te’mbraci să fii măi, măi,
Să fii dragă la flăcăi.

— Să mai cânte acum şi camaradul Nagacevschi, că eu am cântat destul. Costel nu se lasă rugat mult şi vocea lui de tenor, clară şi plină, umplea celula:

Mugur, mugur, mugurel,
Ia-mi fă-te mai măricel.
Că m’am săturat de vară
Şi de duşmanii din ţară.

sau

Foaie verde matostat,
M’aş băga la tin’argat.
Şi ce fel de-argat să fiu,
Numa’n braţe să te ţiu.

Ce să mai spun de ceilalţi locatari ai închisorii, care ne întrerupeau monotonia zilnică?! Aşa, în acea vreme stătea închis la Deva, Petre Groza, care mai târziu a fost Preşedintele R.P.R.-ului. Se apucase într’o zi să desemneze secerea şi ciocanul pe zidurile coridorului. Cum unii dintr’ai noştri vroiau să-i dea o lecţie, m’am dus şi-am vorbit cu el.

— D-le Groza, d-ta vrei să faci din puşcăriaşi comunişti sau vrei să te lupţi cu noi aici la închisoare? Nu crezi că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt? In fond, atât d-ta, cât şi noi, stăm la dubă. Cred că ar fi mai bine să ne respectăm unii pe alţii şi să evităm ca autorităţile să intervină, pentru că ne-am prejudicia reciproc.
— Ca să spun drept, eu nu vreau nici un fel de luptă cu d-vstră aici. Vroiam numai să semnalez prezenţa mea aici la închisoare. N’aveţi nici o grijă că semnele făcute de mine dispar chiar azi.
— Vă mulţumesc pentru înţelegerea ce mi-o arătaţi şi, dacă aveţi nevoie de ceva, vă stăm la dispoziţie.
— Vă mulţumesc şi eu, dar n’am nevoie de nimic.

O altă figură curioasă era un locotenent de Marină, cleptoman, condamnat la un an de închisoare pentru că furase un inel. Era un om cult, citit şi foarte subtil. Ne spunea o mulţime de bancuri şi ne înveselea cu poveştile lui de prin ţările pe unde umblase.

Apoi mai era o ţigancă tânără şi două mai în vârstă. Zubcov se distra vorbind cu ele în limba lor pe care o învăţase de mic, de la un vecin al lui. De câte ori ieşeau ţigăncile în curte, noi ne şi aşezam la geam. Cele două mai bătrâne cântau şi băteau din palme, iar cea tânără, cu fusta creaţă făcută roată în jurul ei, juca de credeai că toată lumea era a ei.

Zilele treceau mereu. Paşti, Crăciun, treceau peste capul nostru aproape neobservate. Singur Lică, în aceste ocazii se muncea să ne aducă aminte de ele. Organiza tot felul de jocuri ca roata norocului, plicuri cu surprize, versuri pipărate şi câte altele. Aşa am ajuns la începutul lui Aprilie al anului 1940.

Într’o zi am primit o citaţie ca să mă prezint în faţa Consiliului de Reformă al Diviziei a 4-a din Iaşi. Prin Direcţia închisorii am trimis o scrisoare în care am expus situaţia în care mă aflam şi deci imposibilitatea de a mă prezenta. Mi s’a trimis imediat o foaie de drum şi pe data de 5 Aprilie, am plecat însoţit de gardianul Sabău; acelaş care mă condusese la Procurorul Chiriac şi care, credeam eu atunci, că avea să mă împuşte.

Numai cine a stat multă vreme în singurătate, poate să-şi dea seama de ceea ce am simţit eu când, după un an şi şase luni, ieşeam pentru prima dată în oraş, pe străzile cu oameni şi soare, cu copii mici şi fete cu obrajii rumeni şi ochi strălucitori de viaţă. Abia când vezi acestea toate, îţi dai seama la câte trebuie să renunţe un suflet de om în luptă pentru neam. La gară, mă uit la tren ca la ceva nou şi nemaivăzut. Oameni cu valize, ziare, bomboane, şocolată în mâini; sate, oraşe şi nesfârşitul peisagiu de primăvară. Rândunele, vrăbii şi cocostârci, cer albastru şi, cât vezi cu ochii, numai libertate şi voie bună.

În compartimentul nostru s’au ocupat toate locurile. Toţi se uită curioşi la mine. Insigna de student din piept şi gardianul de lângă mine le-au spus totul. Toţi ştiu că sunt legionar, dar nu văd de nicăieri, nici un semn, care să-mi dea de înţeles că Legiunea trăieşte. Mă privesc parcă cu milă şi cu regret.

La Iaşi, a trebuit să poposesc câteva nopţi la închisoarea Militară. Sunt tratat ca ofiţer. Mi se dă o cameră şi o ordonanţă, un soldat închis şi el. A doua zi la proces, şedinţa e secretă. Pe coridorul Tribunalului l-am întâlnit pe Decebal, fratele Căpitanului, care s’a oferit să mă apere; dar eu am refuzat, în primul rând pentru că nu vroiam să-l bag, poate, într’un nou bucluc, şi în al doilea, pentrucă nu aveam bani ca să-i plătesc onorariile, deşi nici nu eram sigur că mi i-ar fi acceptat. Aşa, în sala de judecată sunt numai eu cu completul de judecată compus din 6 Colonei, Procurorul şi apărătorul meu din oficiu, un ofiţer de cavalerie.

Procurorul dă cetire actului de dare în judecată prin care se constată că, fiind eu condamant la o pedeapsă mai mare de şase luni de zile de închisoare, nu mai puteam face parte din cadrele armatei. Se punea problema dacă trebuie, ori nu, să fiu reformat şi în ce condiţii. Procurorul a susţinut că eu eram deja reformat de drept şi că Consiliul trebuia numai să stabilească dacă eram reformat cu sau fără pierderea gradului. Eu am susţinut contrariul. Adică, dacă faptul în sine, pentru care eram condamnat, era infamant şi dacă deci, trebuia ori nu să fiu reformat; condiţiile în care se opera reforma fiind numai un corolariu al acestei. A prevalat părerea Procurorului şi am fost reformat fără pierderea gradului.

Am fost dat din nou în seama lui Sabău şi, însoţit de vărul Niculai Popinceanu şi Mimi Tâmpăscu, am pornit prin Iaşi la plimbare. Am intrat într’un restaurant. Un domn mai în vârstă, cu burtă şi ochelari, se adresează lui Sabău:

— Vezi să nu-ţi fugă deţinutul.
— Am eu grijă, îi răspunde Sabău; şi ne aşezăm la o masă mai către fund.
— Ala crede că ai făcut o glumă straşnică şi nici nu bănueşte că a spus adevărul, îi zice Niculai lui Sabău;

Şi apoi se prind amândoi într’o discuţie despre închisoare, salarii şi funcţionari. Eu cu Mimi stăm mai la o parte şi povestim.

— Vara trecută am fost la Mihoveni. Nici nu-ţi închipui cum am simţit cu toţii lipsa ta. în special eu.
— Epa! Nu cumva vrei să spui că te-ai plictisit fără mine?
— Şi dacă ar fi adevărat, ce?
— Aproape nu te-aş crede.
— Crede ori nu, dar de multe ori m’am dus singură în grădina voastră de pe deal şi m’am gândit la tine.
— Tu crezi că eu n’aş fi vrut să fiu prezent?
— Ai vreo drăguţă nouă?
— Am una cu care cred că o să mă însor.
— Cum o chiamă?
— Lala.
— Frumos nume. E acolo în Deva?
— Nu. E la Cernăuţi. O cunosc dinainte de a fi închis.
— Şi de atunci sunteţi mereu în legătură?
— Îmi scrie mereu. Sunt singurul dintre cei închişi la Deva căruia îi mai scrieo fată.
— Numai să n’o scrintească.
— Nu mă tem.
— Tu nu te încrede. Femeile sunt ale dracului. Când nu crezi, atunci ţi-o fac.
— Ce mai ştii de Garda de Fier?
— Nimic. Nimeni nu spune o vorbă. Pe cine îl întrebi, nu ştie nimic, ori nu vrea să spună nimic.
— Dacă n’ar spune şi ar fi, atunci încă ar fi bine.

Am plecat apoi la gară şi a doua zi, spre seară, am ajuns la Deva. Camarazii de suferinţă sunt toţi în jurul meu.

— Ai băut ceva?
— Sigur. Am băut de sufletul fiecăruia dintre voi câte un pahar.
— Dar ceva în braţe ai strâns?
— Strâns, dară. Dar numai de sufletul meu şi nu de al vostru.

Râdem cu toţii.

— Dar de Garda de Fier ai auzit ceva?
— Nu. Şi asta e partea cea mai dureroasă.

Tac cu toţii şi se împrăştie în toate părţile, lăsându- mă singur cu scrisoarea Lalei pe care ei o deschiseseră şi o citiseră, aşa cum făceau de obicei cu orice scrisoare ce venea. Lala îmi scrie că nu mă mai poate aştepta; că şi-a găsit un alt băiat; şi că să nu fiu supărat. Mi-am adus imediat aminte de Mimi. Nu ştiu ce-oi fi greşit, dar văd că tare mă mai bate Dumnezeu. Îmi ia tot ce mi-e drag.

La începutul lunii Mai, chiar în prima zi a Paştelui, am fost amnestiaţi şi puşi în libertate. Tratativele dintre Rege şi Mişcare erau destul de avansate. El încerca să ne neutralizeze cu orice preţ.
Am ieşit din închisoare, jumătate bucuros şi jumătate trist, pentru că îl lăsasem singur pe fratele Dudur, care nu fusese amnistiat.

Ni s’au dat bilete de tren şi, încărcaţi în vagoanele supra-pline de soldaţi concentraţi, am pornit fiecare spre casele noastre. Adică ceilalţi; eu am plecat spre Cernăuţi. La gară m’au aşteptat Tusiu şi cu Balaneţchi. De Lala nici urmă şi nici o vorbă. Şi nu ştiu de ce, dar parcă nu sunt chiar aşa de bucuros că sunt liber şi pot merge unde vreau.