Home / Educativ / ÎNCHISOAREA DIN DEVA (3)

ÎNCHISOAREA DIN DEVA (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 10, 2024

ÎNCHISOAREA DIN DEVA (3)

ÎNCHISOAREA DIN DEVA (3)

Mă decid. Plec. Mă îmbrac şi apoi mă adresez camarazilor de suferinţă, care mă privesc înduioşaţi şi înspăimântaţi.

— Eu mă duc, fraţilor. Dacă nu vin, toate cele bune. Voi însă nu plecaţi aşa câte unul; n’are rost. Staţi aici şi, dacă vin să vă ia, făceţi-le o primire frumoasă.

Am plecat. La poarta închisorii mă aşteaptă Directorul Ionescu şi cu gardianul Sabău. Directorul, aproape negru la faţă şi speriat, îmi zice:

— Ce-aţi făcut, Domnilor! Ce-aţi făcut?! Vai de mama voastră!
— Lasă, D-le Director, îi răspund eu, că tot noi o plătim.

Sabău mă priveşte întristat şi nervos. Îşi încarcă arma şi mă avertizează că pe drum n’am voie să mă uit nici într’o parte, nici să vorbesc cu nimeni. Am plecat. Ieşind pe poartă, mă întâlnesc cu o fetiţă. Când a dat cu ochii de mine, a început a plânge şi a fugit. Cred că asta mă vedea deja cadavru, îmi trece mie prin cap, ori s’a speriat de barba mea care de multă vreme creşte în voia ei.

Deodată îmi face impresia că Sabău manevrează ceva la armă. Se prepară să tragă, gândesc eu. Truţ spunea că îi împuşcă pe stradă. Dacă trage acum, cad cu capul pe piatra de colea. Ori mă răsucesc în cădere şi cad cu faţa în sus. Nu! E mai bine cu faţa în jos. Îmi aduc aminte că citisem pe undeva că unul, când stă gata să moară, mai vede şi aude, dar nu se poate mişca. Te pomeneşti că vine vreun ticălos şi mă scuipă şi nu-i pot răspunde cum trebuie. Dar de ce nu trage? N’are curaj? Doamne, iartă-mi păcatele!

— La dreapta, D-le Popinciuc, îl aud pe Sabău în urma mea.

Mă uit în direcţia indicată şi văd Tribunalul. Vasăzică, Procurorul m’a chemat; şi încep să revin la viaţă, la realitatea crudă şi dureroasă.

Prim-Procurorul Chiriac se plimbă dintr’un colţ în celălalt al biroului cu lacrimi în ochi.

— Ai auzit, camarade Popinciuc? S’a dus Chioru. Dar câte vieţi o să coste acest fapt! Împuşcă lumea pe toate drumurile şi pe mine, Prim-Procurorul acestui judeţ, nici nu mă înştiinţează. Te-au cerut şi pe D-ta. A venit ordin să fii împuşcat imediat, iar restul în echipe de câte trei, dacă nu intervine alt ordin. Eu nu te dau.
— D-le Procuror, răspund eu, gândiţi-vă bine ce faceţi. O să intraţi şi D-vstră în bucluc.
— Ce? Bucluc? Când fără condamnare, fără judecată, se omoară lumea pe stradă, D-ta îmi ceri să nu mă amestec? Eu nu mă pot preta la acest joc. Te-am chemat ca să te avertizez. Să te încurajez, dacă ar fi necesar. Să fii tare! Să nu spui nici o vorbă, că rezultatul e acelaş: moartea. Eu o să mă opun cât pot la această mişelie. Dacă văd că altfel nu merge, vă dau drumul de la închisoare. Să staţi pregătiţi în ori ce moment! Du-te şi spune-le şi celorlalţi camarazi să fie tari şi să se ţină bine.

I-am mulţumit pentru toate cele ce făcuse pentru noi până atunci, şi mai ales pentru cele ce făcea în acel moment. L-am rugat ca, în caz de liberare forţată, să ne dea nişte arme. Cu o îmbrăţişare frăţească, am plecat din nou spre închisoare. Pe drum, lumea se uita la mine speriată şi se ferea, lăsând strada liberă. Câte o femeie îşi ştergea ochii cu batista, altele îşi făceau cruce.

Când am reintrat în celulă, m’a întâmpinat un suspin de uşurare ieşit din pieptul camarazilor. Stăteau toţi grămadă. Benedict rupsese un picior de la un pat de fier în vederea evenimentelor. Le-am povestit întâlnirea cu Procurorul şi, obosit cum eram, cu nervii gata să plesnească, m’am întins pe marginea unui pat şi am dormit. În vis mi s’a arătat Domnul nostru Isus, răstignit pe cruce. Din mâini şi din picioare, din coasta Lui şi de pe frunte, curgeau şiroaie de sânge. Însă ochii Lui mă priveau cu o blândeţe extraordinară. S’a coborît de pe cruce, a desfăşurat pânza care îi acoperea mijlocul şi şi-a pus-o pe umeri, aşa cum îl arată icoanele şi dreapta Lui s’a pogorît spre capul meu, ca să mă mângâie. M’a cuprins atunci o spaimă mare, am ţipat şi m’am ferit ca să nu mă atingă. M’am trezit. Ceilalţi camarazi se uitau curioşi la mine.

— Ce ai, Mardarie? De ce ai ţipat?

Le-am povestit ce visasem. Vladimir Rusu, care studia dreptul şi fîlosofia-teologia şi era foarte religios, mi-a zis:

— Eşti un prost. Ai avut ocazia să mergi la cer şi n’ai fost vrednic de ea. Acum o să înghiţi multă vreme praful pământului până ce îţi va veni din nou ora. Şi nu ştiu dacă va fi tot aşa de fericită ca asta ce-ai pierdut-o. N’a-veţi nicio grijă camarazi, că nu i se întâmplă nimic.

(Acest fragment a fost publicat în „Pământul Str㬠moşesc”, Seria Nouă, Nr. 2, pag. 34-38).

Au urmat trei zile şi trei nopţi, pe care nici celui mai teribil duşman nu i le doresc. Gardienii se întreceau în a ne povesti grozăviile ce se petreceau afară, care ne băgau groaza în oase. De mâncat, nu mâneam aproape deloc, pentru că nu intra pe gât. Părul îmi cădea din cap cu nemiluita şi somnul nu se prindea deloc de mine. Ziua mai era cum mai era, dar noaptea era groaznică. Nervii erau întinşi până la refuz. La cel mai mic zgomot aşteptam să apară jandarmii, să ne batem cu ei şi să murim. Scăparea noastră nu o vedeam decât la Dumnezeu. Numai Vladimir Rusu mânca şi îşi vedea de treabă liniştit.

După cele trei zile a venit Procurorul Chiriac. Trist, cu lacrimi în ochi, a intrat greoi în celula noastră, s’a oprit cu ochii asupra candelei de subt icoana Arhanghelui Mihail şi ne-a zis:

— Aţi scăpat camarazi. A trecut furtuna. Pe cine nu l-a ajuns, e salvat. Dar a prins pe tare mulţi.

S’a întors repede şi ne-a părăsit, căci lacrimile începuseră să-i inunde obrajii. N’am discutat nimic între olaltă.

Eu am plâns ca un copil mic şi m’am culcat cu nervii frânţi şi trupul obosit peste măsură. Zilele ce au urmat au fost triste de tot. În fiecare scrisoare ce o primea vreunul din noi, aflam de moartea năprasnică a unuia sau al altuia din camarazii noştri. Oameni de neînlocuit. Ici, colo, câte o rază de lumină; câte unul mai reuşise să scape de prăpăd. Mare ne-a fost bucuria când am aflat că Bădiţa Iasinschi mai trăia.

De viaţă legionară nu mai era vorba. Nu mai primeam niciun semn de la nimeni că Garda de Fier mai trăia. Şi asta ne desnădăjduia cel mai mult. Începea să-mi pară rău că nu mă împuşcaseră în Septembrie. Acum abia am înţeles visul şi-mi părea rău că mi-a fost frică de a merge la cer. Spiridon Jitariu murise îmbrăcat cu mantaua mea împreună cu Bozântan, un frate al decemvirului. I-au împuşcat la tulpina unui pom în timp ce ei îşi dădeau frăţeşte mâna. Ion Nemţanu scăpase. Era în drum spre Văcăreşti, în dubă şi nu i-au dat de urmă. Cei de la Râmnicul-Sărat, Braşov, Ciuc, Vaslui, au fost ciuruiţi de mitraliere.

Din toate părţile numai moarte; în toate visele numai morţi. Noi oare, la ce mai trăim? Pentru răsbunare?! Dar cu cine să o faci? Se aude vorbind de Horia Sima, dar noi nu-l cunoaştem. Şi Căpitanul e mort. Ori, poate mai trăieşte?!

Ne sbatem aşa dintr’o margine în alta de zidurile închisorii şi începem să simţim cât e de strâmtă şi grea. În 1937 stăteam închis bucuros. Nu mă frământa niciun fel de gând. Căpitanul avea grijă de toate. Cu asta rezolvam orice problemă. Acum nu mai aveam pe nimeni care să aibă grijă de toate. Trebuia să ne gândim singuri ce avem de făcut.

Cu vremea ajunsesem într’un fel de prostraţie în care nu mă mai interesa nimic. Nici măcar propria mea persoană. Trăiam fără să-mi dau seama. În puţinele clipe când îmi reveneam, începeam să mă înfurii pe poporul român care sta cu mâinile în buzunar şi se uita la toate chinurile noastre fără să mişte un deget; pe Dumnezeu care lăsase să se întâmple atâtea fără-de-legi; şi pe tot ce se mişca în „ţara asta stupidă şi ticăloasă.” După numai câteva minute îmi părea rău de toate gândurile mele negre şi începeam să mă rog lui Dumnezeu şi să-I cer iertare.

Într’una din aceste zile când mă prinsese din nou desnădejdea, a venit în vizită Procurorul Chiriac.

— Cum o mai duceţi, camarazi?
— Foarte bine, îi răspund eu în mod aproape obraznic.
— Da, ce ai azi de eşti aşa de agresiv?
— Mă bucur de viaţă şi sunt foarte bine dispus.
— Ce-i cu tine, Popinciuc?
— Nimic. Îmi pare numai rău că v’aţi amestecat în Septembrie şi nu i-aţi lăsat să mă împuşte. Acum, cel puţin, aveam linişte. Eram sus la Dumnezeu şi nu-mi mai păsa de mârşăviile acestei vieţi putrede.
— Ehei, măi băiete. O să vezi tu ce nevoie o să fie de fiecare dintre voi mai târziu. Poate că îmi ajută Dumnezeu şi o să mai vorbim noi despre asta.

A plecat şi mie îmi pare rău. Va crede despre mine că sunt un prost crescut pentru că, în loc de a fi mulţumitor, m’am purtat ca un nătărău.

De o bună bucată de vreme stă închis cu noi Dionisie Dudur (Dais), student la medicină din Cluj, amestecat în procesul cu Goangă şi condamnat la un an şi şapte luni închisoare. Vesel şi bun de glume cum nu se mai găseşte altul. Toată ziua cântă. Are o voce spartă şi hodorogită ca o căruţă bătrână şi strigă cât poate. Asta numeşte el cântec.

— Las-o naibii, Dais, că ne-ai plictisit.
— Nu pot, dragă. Trebuie să mă menţin în voce, căci altfel pierd angajamentul la Operă.

Şi iar începe: O Susana, o Susana, ist die Liebe doch so suss.

— Mă Dais, cine te-a învăţat cântecul ăsta?
— O nemţoaică dulce şi durdulie pe care am cunoscut-o vara trecută într’o excursie.
— Mai bine îşi frângea capul pe vreo râpă şi nu te învăţa nimic.
— Nu vorbi cu păcat, mă Mardarie. S’o fi văzut, îţi lingeai buzele, aşa era de frumoasă.

Şi cântă iar. Noi râdem şi el cu noi, bucuros că a reuşit să despice, pentru un moment, atmosfera rece a celulei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *