ÎNCHISOAREA DIN DEVA (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 9, 2024

ÎNCHISOAREA DIN DEVA (2)

Trăim între frică şi nădejde. Aşteptăm o minune, care întârzie să vină. Seara, în vizeta de la uşa celulei apare faţa mică şi negricioasă a gardianului Călinescu.

— Camarade Popinciuc!
— Ce-i, prietene Călinescu?
— Aţi auzit ce scrie în ziare?
— Am auzit; dar e adevărat?
— Nu ştiu. Pe afară se vorbeşte că nu. Se spune că au evadat cu toţii şi au fugit în Germania, ajutaţi de nişte ofiţeri Români.

O mică rază de lumină în sufletele noastre. Şi, totuşi, cât am stat închişi, aproape doi ani, mereu revenea întrebarea: ,,Şi dacă l-au omorît?!”

Vremea trece greu de tot. Gânduri negre şi mai ales gândul că toate jertfele noastre au fost zadarnice mă fac să nu am linişte deloc. Viaţa noastră în comun are necazurile, dar şi plăcerile ei. Nagacevschi ne cântă, Rusu ne spune glume, Lică şi cu Zubcov scot ziarul „Samovarul” în care fiecare se regăseşte, Macovei ne distrează cu nasul lui a la Tănase, iar Popescu Andrei mă forţează să învăţ pe de rost citate întregi din dreptul roman şi articole din codurile civil şi penal. După vreo lună vine din nou Procurorul Chiriac în vizită.

— Cum vă mai simţiţi D-lor?
— Mulţumim frumos, bine.
— Duceţi lipsă de ceva?
— D-le Procuror, nu s’ar putea să ni se permită ceva cărţi de citit, caiete, creioane şi poate ceva cărţi de studiu?
— Ce, nu vi s’a dat nimic până acum?
— Nu.
— De ce nu li s’au dat aceste lucruri, D-le Director? se întoarce Procurorul spre Ionescu care stă, mic şi rotofeiu, în pervasul uşii cu o regală în gură.
— Nu permite regulamentul, D-le Procuror.
— Fugi de-aici, D-le Director. Am citit şi eu regulamantul şi ştiu ce se poate şi ce nu.
— Da, dar în privinţa D-lor sunt instrucţiuni speciale.
— Nu există instrucţiuni speciale. Sunt deţinuţi ca ori care alţii şi, în această calitate, au aceleaşi drepturi şi datorii ca şi ceilalţi. Să li se dea cărţi din biblioteca închisorii şi să li se permită să-şi cumpere creioane şi caiete.
— Bine, D-le Procuror; dar la biblioteca închisorii nu prea sunt cărţi.
— Lasă că aranjăm noi asta. Pachete primesc?
— Nu, că nu au voie.
—Să li se dea pachetele care sosesc şi cărţile de studiu, după ce vor fi cenzurate.
— Bine, D-le Procuror. Ordinul va fi îndeplinit.
— Mai aveţi vreo dorinţă? ne întreabă Procurorul foarte curtenitor.
— Nu, D-le Procuror. Vă mulţumim foarte frumos.

A plecat. Bucuria noastră e mare. Chiar a doua zi primim de la biblioteca închisorii cărţi de citit. Pe ele, numele Procurorului Chiriac. Ce se întâmplase? Procurorul dăruise o parte din biblioteca lui închisorii, ca noi să avem ce citi. Au început apoi să vină pachete de pe acasă; cărţi, bani, mâncare,îmbrăcăminte, primim de toate. În special Lică, Nagacevschi şi Zubcov primesc atât, că aproape ne ajunge pentru toţi.

După vreo două luni de închisoare am primit, într’o bună zi, o scrisoare de la Caradan, în care îmi ordona să dăm cu toţii o declaraţie de supunere Regelui, căci ei o dăduseră deja. M’am întors cu scrisoarea în dormitor şi le-am citit-o la ceilalţi camarazi.

— Asta-i o porcărie, sare Lică enervat.
— Eu nu dau, se anunţă Andronic, artelnicul nostru, de după masa unde taie mălaiul în porţii pentru noi.
— Asta nu-i treabă de oameni cinstiţi, zice Nagacevschi din cealaltă parte a celulei.
— E ordin, caut eu să-i mai opresc.
— De la cine? sar cu toţii asupra mea.
— De la Caradan, şeful grupului nostru.
— Poate să fie, dar noi nu dăm nicio declaraţie.

După mult sfat, am ajuns la soluţia ca eu să-i scriu, prin prietenul nostru gardianul Călinescu, lui bădia Ţurcan la Cernăuţi şi să-l întreb dacă să dăm ori nu declaraţia. Zis şi făcut. După vreo zece zile ne-a sosit răspunsul că fusese ordin de la Căpitan ca toată lumea să dea declaraţii.

Am compus şi noi următoarea declaraţie:

Declaraţie,
Subsemnaţii, legionari de la închisoarea Deva, declarăm că renunţăm la lupta noastră din trecut şi că pe viitor vom lupta cu şi mai multă tărie pentru ţară şi tron.

Am semnat-o cu toţii şi i-am dat-o Directorului închisorii. La câteva zile a apărut publicată aproape în toate ziarele româneşti. Acum nu mai eram legionari; şi totuşi eram. Guvernul nu ne credea că am renunţat la Garda de Fier şi noi, în adevăr, nu renunţasem.

Germania începuse să câştige din ce în ce mai mult teren în politica mondială. România era nevoită să încheie tratate economice şi de amiciţie cu Germania. În august 1939 începe răsboiul Germano-Polon. În numai două săptămâni, Polonia e ocupată în întregime de Germania. Ţările aliate Poloniei sunt surprinse şi nu pot interveni, România cu atât mai puţin, mai ales din cauza nesiguranţei interne. Guvernul începe tratative cu Mişcarea Legionară, care sunt însă întrerupte, abia iniţiate, din cauză că la 21 Septembrie este ucis Călinescu de către echipa lui Miti Dumitrescu.

Ziua de 21 Septembrie 1939 era caldă şi frumoasă. Un soare splendid îşi revărsa cu prisosinţă razele lui poleite peste acoperişul închisorii şi ne încălzea lângă zidul curţii unde ne trântisem cu toţii. Pomii din grădinile din jurul închisorii începuseră să-şi vopsească frunzele cu tot felul de culori şi tonalităţi: roşu, galben, ruginiu, verde, etc.

Merii grei de rod îşi plecau ramurile în faţa Reginei Toamna care începuse să facă inspecţia anuală pe acele meleaguri. Din negoţul lui Maieroşan, de unde cumpăram noi, când puteam, câte ceva de ale gurii, situat vis-â-vis de închisoare, se aude o emisiune de radio. El cunoaşte ora noastră de plimbare şi de aceea deschide geamul şi pune radioul mai tare. Câţiva dintre camarazi stau pe aproape, atenţi la veştile ce ar putea fi anunţate. La un moment dat se desprind cu toţii de lângă zidul unde ascultau şi, cu spaima pe obraji, se apropie repede de noi. Macovei, alb ca varul la faţă, ne întreabă:

— Aţi auzit?
— Să auzim? Ce?
— L-au ucis pe Chioru.
— Fugi de aici, mă! Eşti copil? Cine poate să-l omoare pe ticălosul ăsta, când este aşa de bine păzit?
— A spus la radio.
— Vezi-ţi de treabă! N’ai auzit bine.
— Au spus, se amestecă şi ceilalţi ce au stat lângă zid de vorbă.
— Aţi auzit bine?
— Sigur că am auzit.

Câţiva sar în sus şi joacă într’un picior de bucurie. Unii au rămas tăcuţi şi cu capul plin de gânduri, iar alţii, nepăsători, pentru că nu credeau. Vestea a intrat şi în capul meu, dar încă nu-i prindeam bine înţelesul. Pe încetul ajunge să pătrundă în tot corpul. Un icnet de bucurie şi uşurare mă sguduie tot, dar imediat, ca o presimţire, gânduri dureroase încep să-mi treacă prin minte. A murit călăul, dar acum ce va urma? Ce va face camarila? Suntem în mâinile lor ca şoarecii în capcană. Şi un sentiment de spaimă şi de neputinţă pune stăpânire pe mine. Se vede că aceleaşi gânduri trec şi prin capul celorlalţi camarazi, pentru că acum tac cu toţii. Ca puşi de acord, am întrerupt plimbarea şi ne-am retras în celula noastră, goală şi mohorîtă, unde o candelă arde neîntrerupt sub o iconiţă a Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul nostru. Seara ne culcăm repede, evitând orice zgomot, dorind să fim uitaţi acolo în celulă. Simţim cu toţii primejdia ce atârnă asupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles. Lumina e stinsă şi liniştea e complectă. Doar candela sfârâie încetişor şi linişteşte nervii noştri încordaţi peste limită.

După puţin timp se aude un pas pe coridor. Ridicăm cu toţii capul şi ascuţim urechile. E Călinescu —ironia soartei— gardianul prieten al nostru. Il recunoaştem după cele trei bătăi rare şi regulate în uşă. Mă apropii repede şi îl întreb:

— Ce noutăţi ai, prietene Călinescu?
— L-au omorît pe Chioru. O echipă din Ploieşti i-a dat de hac. Staţi liniştiţi că afară e urît de tot. Îi împuşcă pe legionari pe toate drumurile.

A plecat imediat. Cuvintele lui au pătruns în mine ca o greutate de plumb care doare amarnic. Le spun şi celorlalţi camarazi cele auzite şi liniştea cuprinde din nou celula. E aşa de mare, că mă doare. Aş vrea s’o rup, să spun ceva, dar nu pot. Gâtul mi-e uscat şi urechile îmi vâjâie. Pe la vreo zece noaptea vine directorul închisorii, aprinde lumina în celula şi, deşi toată lumea stă în pat şi în linişte, începe să ţipe:

— Ce înseamnă porcăria asta? De ce nu dormiţi? Ce puneţi la cale? Lasă că vă arăt eu vouă!

A plecat şi noi nu schimbăm nicio vorbă. Face impresia că aerul în celulă s’a făcut aşa de gros că ne desparte pe unii de ceilalţi. După un timp, Benedict Zubcov zice, mai mult pentru el: „Acum cred şi eu că a murit Chiorul”. Noaptea a fost un iad. Aproape niciunul n’a dormit.

A doua zi, la numărătoare, gardienii sunt foarte tăcuţi. Sentinelele au fost dublate şi plimbarea trebuie să o facem în cerc, la distanţă de un metru unul de altul şi în tăcere. Câteva femei deţinute, care spală mai laoparte nişte rufe, ne privesc şi plâng. Nişte figuri aspre de deţinuţi, învăţaţi cu greul închisorilor şi pentru care moartea ar fi o binecuvântare, stau la geamurile celulelor şi înjură pe gardienii care ne păzesc.

Pe la orele 11 vine după mine Truţ, un gardian înalt şi rotofeiu, pezevenchi dar bun la suflet.

— Domnule Popinciuc, vă chiamă domnul Procuror la Tribunal. Şi îndreptându-se către toţi, adaugă: Vai, domnilor, ce e pe afară! Împuşcă ca în codru! Doi stau morţi, trântiţi în piaţă. Dracul mai ştie unde o să ajungem.

Eu stau şi mă gândesc. Nu mă duc. Am presentimentul că se apropie ceasul cel cumplit. Sunt neliniştit. Un sentiment nou, ne mai trăit, se învârte în mine. E un „ce” care răstoarnă tot, parcă ar vrea să stabilească o nouă ordine: ordinea morţii. Îmi zic că ar fi bine să aştept. Să vină călăii să mă ia. Să mă opun. Să mor cu unul de gât. Dând însă cu ochii de camarazii din jur, mi-am schimbat gândul. Eu sunt şeful lor. Trebuie să veghez pentru binele şi viaţa lor. Dacă nu mă duc şi vin să mă ia, îi bag şi pe ei în bucluc. În loc, deci, să veghez pentru ei, îi distrug odată cu mine. Dacă merg eu, poate că ei scapă. Poate că sângele meu îi va sătura pe călăi şi ei vor scăpa.