Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 8, 2024
ÎNCHISOAREA DIN DEVA (1)
Cam pe la ora patru dimineaţa am ajuns la Deva. O dimineaţă de toamnă mohorîtă şi rece, cu o gară înegrită de funingine şi neprimitoare. În tot cuprinsul gării nici un civil; numai jandarmi. Şefi de Post cu pistoale în mâini şi cu degetul pe trăgaci. Suntem strigaţi câte unul şi scoşi din dubă afară. La uşa dubei trei Şefi de Post, voinici cât urşii, îl iau pe fiecare în primire. Unul te înşfacă de mâna stângă,altul de cea dreaptă, iar al treilea de după gât; şi trei pistoale îţi sunt puse în tâmple şi ceafă. Aşa aranjat, fiecare e trecut pe lângă bagajele ce stau înşirate pe peron şi fără a avea voie să se aplece, trebuie să arate care e al lui. Un soldat îl transportă la maşina ce stă în dosul gării. Apoi eşti trecut printre două coloane de soldaţi care te urmăresc cu ochii şi cu ţeava pistoalelor mitraliere. În fine eşti depus într’o maşină de cursă, care şi ea stă înconjurată de jandarmi înarmaţi până la dinţi. După ce termină cu unul, cei trei jandarmi vin de-l iau pe următorul.
Cam pe la mijloc mi-a venit rândul şi mie. Cei trei vlăjgani mă duc aproape pe sus. Toate au decurs normal până în maşină. Aici, un Căpitan de jandarmi pe care în viaţa mea nu l-am văzut, mă ia în primire, fulgerându-mă cu ochii şi-mi zice:
— Stai jos. Să nu cânţi că vă împuşc pe toţi. Să nu mişcaţi nici unul că dau ordin să tragă imediat.
Ţipă într’una ca scos din fire. Mă aşez pe locul designat şi privesc la Căpitanul ce strigă mereu. Un plutonier aşezat lângă uşă cu un pistol-mitralieră în mână, se uită zâmbind de la mine la Căpitan. După mine intră în maşină Andrei Popescu. Înalt, cu cisme, plete mari şi ochelari, Andriuşa şi-a adus din dubă o pâine şi se tot joacă cu ea ca şi cum ar cântări-o. Căpitanul începe să ţipe la el, dar Andrei se face că nu-l aude şi cântăreşte pâinea mai departe.
— Lasă, Domnule, pâinea în pace; şi să nu vorbeşti că dau ordin să tragă.
— D-le Căpitan, mă adresez eu niţel enervat către omul ce strigă mereu, de ce nu ne lăsaţi în pace? De ce strigaţi mereu, când nimeni nu scoate o vorbă? Ori poate doriţi în adevăr să nu stăm binişor?
— Taci că te împuşc.
— Împuşcă-mă, Domnule, dar nu ne tortura atâta, încep eu să strig la el.
În acel moment a venit un Maior de Jandarmi şi l-a luat cu el pe sbuciumatul Căpitan. Am fost aşezaţi cu toţii pe bănci, în mijlocul maşinii, iar pe margini, în faţă şi în spate, au luat loc Plutonieri de Jandarmi cu pistoalele în mână. Eu stau tocmai în fund, cu Lică, Zubcov şi Popa Pavel. În spatele nostru, patru Plutonieri ne-au pus pistoalele în ceafă şi la fiecare sgâlţâitură ţeava pistoalelor
bate în capul nostru, parcă ar vrea să ne aducă aminte cât de ieftină a devenit viaţa în vremurile ce trăim.
Am ajuns la închisoare. O poartă mare şi grea se deschide scârţâind. Un coridor întunecos şi lugubru duce pe lângă cancelarii spre celule. Un aer greu şi pestriţ, aer de închisoare, îţi opreşte respiraţia. Suntem opriţi pe coridor. În faţa noastră stau patru gardieni cu armele în mână. În spate stau soldaţi cu baioneta la arme. Începe percheziţia. De sus şi până jos, bucată cu bucată, haine, pantaloni, palton, manta, pălărie, cămaşă, izmene, ghete, ciorapi, sunt controlate cu amănuntul. Cravatele, curelele de la pantaloni, bretelele, jartierele, tocuri, creioane, hârtie, bani, fotografii, inele, lame, brici,cărţi şi tot ce avem pe lângă noi, ne sunt reţinute. Am fost duşi apoi sus la primul etaj, într’o celulă. Rupţi de oboseală cum eram, ne-am culcat, aşa îmbrăcaţi, fiecare cum am putut, şi somnul ne-a mai liniştit niţel.
Închisoarea Deva e aşezată într’o margine a oraşului, lângă Tribunal. E o închisoare model unguresc. Spre drum sunt locuinţele personalului închisorii, care stau în legătură cu birourile, iar acestea, la rândul lor, cu închisoarea propriuzisă. E compusă din nouă etaje. În mijlocul închisorii propriuzise e un hol mare, iar pe margini sunt celulele. La etaj e un fel de balcon interior, care merge de jur împrejur. Deasupra birourilor sunt iar celule şi, către locuinţele personalului, o capelă. În una din aceste celule de la etaj am fost băgaţi noi cu toţii.
Când ne-am trezit, primul lucru ce l-am făcut a fost să ne ducem la geam şi să vedem cam unde suntem. În faţa ferestrelor celulei e o curte în care două fetiţe de prin clasa a doua de liceu se joacă şi ne privesc cu multă simpatie. E curtea tribunalului, care ne închide vederea mai departe. Spre stânga se vede un deal mare, pe vârful căruia mai stau şi astăzi, strajă amintirii, urmele unei cetăţi vechi.
După aceea a venit la rând împărţirea paturilor, care ocupă aproape întreaga celulă. Suntem în total, 17. Pe lângă noi cinsprezece, mai stă aici badea Avram, un ţăran bătrân din Judeţul Hunedoara care fusese condamnat la şase luni de închisoare pentrucă îl înjurase în public pe Carol al II-lea. Celălalt locatar, pe care l-am găsit acolo, era un notar ardelean, condamant la un an închisoare pentru apologia crimei, care după vreo câteva săptămâni a fost eliberat şi al cărui nume nu mi-l mai amintesc. După aranjarea paturilor ne-a venit ora de plimbare şi am fost duşi în curtea închisorii. Aici, cel puţin, ne putem spăla în voie, căci fântâna stă în mijlocul ei. De printre gratii, tot felul de chipuri, unul mai variat ca altul, ne privesc cu uimire şi parcă cu admiraţie. Câte unul ne mai întreabă câte ceva, iar noi răspundem bucuroşi. După plimbare, ne vizitează Procurorul Chiriac. Om bine făcut, frumos şi îmbrăcat foarte îngrijit.
— Ce-i cu D-vstră, Domnilor?
— Nimic, D-le Procuror, îi răspund eu.
— De ce v’au închis? Ori au făcut-o pe gratis, pentru că D-vstră desigur nu sunteţi vinovaţi? Şi un zâmbet dispreţuitor îi încreţeşte buzele.
— Vinovaţi ori nevinovaţi, asta e altă poveste, D-le Procuror. Faptul care contează, e că suntem aici.
— Dar desigur, nevinovaţi?!
— Dacă D-vstră sunteţi de părere că în ţara românească nu mai există dreptul de a protesta contra oprimării, atunci suntem vinovaţi.
— D-ta ce studiezi?
— Dreptul.
— În ce an?
— Ultimul.
— Aveţi vreo nemulţumire?
— Nu.
— Atunci, la revedere.
— Avem onoarea, D-le Procuror… A plecat fără ca eu să pot termina salutul.
Lică se apropie de mine şi-mi zice:
— Ştii cine e?
— Habar n’am.
— Fiul Senatorului Legionar, Colonelul Chiriac.
— E şi el legionar?
— Nu ştiu. Dar pare om de treabă.
— Asta om mai vedea-o.
Zilele trec tare greu. Nu ni se dă voie să avem nici cărţi de citit, nici caiete şi nici creioane. De vorbit împreună şi de uitat pe geam, ne-am plictisit. Am vrea să mai facem şi altceva. Dar ce? Niciunul dintre noi nu e aşa de departe în studii ca să ne poată da conferinţe atrăgătoare. Zubcov a deslegat problema. Cu ajutorul câtorva cartoane, pe care ni le-au dat ceilalţi deţinuţi şi al unui creion primit de contrabandă, a desemnat nişte cărţi de joc. Astfel toată ziua avem ocupaţie: concină, o sută unu, şaizeci şi şase, dar mai ales ,,podkidnoiur’ lui Andrei Popescu, e jucat cu multă bucurie şi râs. Patru joacă şi restul chibiţează.
Între timp, Rusu Vladimir a construit, din nişte butoane de la firele electrice şi resturi de pâine uscată, nişte figuri de şah; aşa că vremea cărţilor de joc a trecut repede.
Cam după vreo lună de zile a venit la noi Directorul închisorii însoţit de Primul Gardian, cu un ziar în mână, şi ne întreabă:
— Aţi auzit, Domnilor, că Codreanu şi cu încă treisprezece au fost împuşcaţi?
— Nu poate să fie adevărat, D-le Director.
— Ba da. Scrie în ziar. Au vrut să evadeze şi au fost împuşcaţi.
Şi ne arată ziarul. În adevăr, în ziar stă scris, negru pe alb, că Nicadorii, Decemvirii şi Căpitanul au vrut să evadeze şi au fost împuşcaţi în timp ce erau transportaţi de la Râmnicul-Sărat la Jilava. Dar nouă nu ne vine a crede deloc. Prea ne-am învăţat să-l vedem pe Căpitan dând pe toţi duşmanii peste cap, ca să mai credem că ar îndrăzni cineva să-l omoare. De aceea mă întorc spre Director şi, la rândul meu, îl întreb:
— Arde Deva, D-le Director?
— Ce să ardă?
— Arde oraşul?
— Nu. Da de ce să ardă?
— Dacă nu arde, n’a murit Căpitanul.
— Se poate.
Şi Directorul, speriat de credinţa noastră, a părăsit celula.
Şi totuşi, după plecarea Directorului, ne-a prins îndoiala. Mii de gânduri îmi fulgeră prin cap. Nu se poate să fie adevărat. Nici vorbă. Regele a fost în vizită în Anglia şi se poate să fi căpătat de acolo vreun semn în acest sens; dar de acolo a fost la Hitler, şi acesta e naţionalist. Nu se poate ca el să-l fi lăsat în voia soartei pe un frate de credinţă. Nu! Nu! Are doar nevoie de toţi naţionaliştii din lume ca să poată dărâma oligarhia iudeomasonilor. Asta ar fi una dintre cele mai mari greşeli ale lui Hitler.
Şi dacă totuşi el nu se interesează de noi?! Dacă pe el nu-l priveşte soarta altor naţionalităţi?! Atunci nici el nu va reuşi. Va cădea şi el pentru prima greşeală de neiertat ce va comite.
Şi dacă în adevăr a murit Căpitanul, ce ne facem noi? Cum o mai scoatem la capăt? Unde se va găsi omul care să aibă curajul şi priceperea Căpitanului, care să ne conducă mai departe în luptă? Dar, nu se poate! Căpitanul trăieşte! Asta e numai o manevră a Guvernului. El, care crede aşa de mult în Dumnezeu, nu se poate să fi murit. N’a lăsat Dumnezeu să se întâmple una ca asta. Ori, de s’a întâmplat, atunci nu mai există acest Dumnezeu! Doamne iartă-ne şi nu ne bate pentru toate cele ce ne trec prin gând şi suflet şi pentru toate greşelile noastre zilnice.