Ierarhia socială de vârf s-a transformat într-o oligarhie discreţionară

N. Grigorie Lăcriţa
Incorect Politic
Noiembrie 13, 2023

Ierarhia socială de vârf

s-a transformat într-o oligarhie discreţionară

 

                                                                                          N. Grigorie Lăcriţa

 

În condiţiile în care se ajunge ca, într-o ţară, o parte din vârfurile ierarhiei sociale, să îşi facă legi speciale (precum cele pentru pensii, pentru salarii etc.), pentru propriul interes, în daune marii majorităţi a populaţiei, într-o asemenea ţară ierarhia socială de vârf s-a transformat într-o oligarhie discreţionară.

La noi s-a şi uitat că ierarhia socială trebuie să fie stabilită numai după criteriile cinstei şi ale valorii meritului personal, bazat pe muncă.

Circumstanţele sunt cu adevărat agravante într-o ţară în condiţiile in care ierarhia socială de vârf s-a transformat într-o oligarhie discreţionară prin săvârşirea, de către aceasta, cu bună ştiinţă şi pentru propriul interes, a unor manipulări legislative, a emiterii unor legi discriminatorii, predilecte, a unor delicte legislative, promovate chiar de către cei care sunt investiţi prin lege cu înfăptuirea justiţiei sociale.

Prin toate aceste aşa-zise „legi speciale”, cei care sunt investiţi prin lege cu înfăptuirea justiţiei sociale şi care beneficiază de pensii pe cât de exorbitante, pe atât de nemeritate, produc o vătămare întregii societăţi prin faptul că fiecare salariat şi fiecare pensionar suportă o parte din pensiile paradoxale, absurde ale acestora.

Acordarea oricăror venituri fără aplicarea unei reale justiţii drepte, şi a unor autentice principii de echitate fiscală şi socială, nu sunt decât nişte tâlhării.

S-a ajuns în situaţia ca cei mici să sufere prea mult din cauza ilegalităţilor săvârşite de cei mari, ca mizeria celor săraci să nu fie cauzată atât de mult de legile naturii, cât de instituţiile statului.

Aceşti profitori, care s-au situat mai presus de lege, care şi-au stabilit venituri exorbitante, nu conştientizează un adevăr cu o valoare axiomatică: cei care îi jefuiesc pe cei mulţi şi săraci, nu vor putea fi salvaţi de furia acestora.

Abraham Lincoln (preşedinte al SUA între 04.03.1861 şi 15.04.1865, data asasinării sale) a ţinut să atragă atenţia că „Puteţi înşela o vreme întregul popor; puteţi înşela mereu o parte a lui, dar nu puteţi înşela, tot timpul, tot poporul!”.

Trăim efectiv într-o ipocrizie a clicii politico-parlamentară-guvernamentală exercitată printr-un mecanism ingenios cu ajutorul căruia, în numele interesului naţional, dar făcând legi în interes propriu fraudulos, politicienii, parlamentarii şi guvernanţii obţin maximum de venituri personale.

Observăm că iubirea de câştig întunecă şi mintea celor inteligenţi şi că majoritatea politicienilor noştri în loc să se pună ei în slujba poporului, pun poporul în slujba lor.

Tot omul constată că, în România, „Politica înseamnă cârmuirea treburilor obşteşti în folosul persoanelor particulare” (Ambrose Bierce, 1842-1913, dicţionarul diavolului, 1911), că „Partidele noastre politice s-au înţeles a vorbi unele de altele şi a tăcea numai cu privire la Ţară” (Nicole Iorga) şi că „Schimbare politică. Alţi ciobani, alţi câini, aceleaşi oi” (Valeriu Butulescu – Frunze fără ram).

Viitorul unei ţări nu poate fi decât sumbru în condiţiile în care (1) politicieni de ocară au ajuns să conducă în ţară, şi (2) cei incompetenţi şi nedrepţi judecă, conduc şi fac legi pentru propriul interes fraudulos.

În adevăr că „Politica nu se face cu sfinţii, dar dacă oamenii politici îl iau ca model pe Iuda, vai de ţara în care se face politica acestuia!” (Victor Duţă), ţară în care cei mai mulţi ajung tot mai săraci, şi nu din vina lor, în timp ce ierarhia socială de vârf devine tot mai bogată, şi nu datorită calităţilor proprii.

Dispreţul populaţiei faţă de politicieni, parlamentari şi guvernanţi a fost şi este cauzat şi de faptul că „Politicienii vând zilnic iluzii… Este pâinea pe care ne-o oferă pentru a ne împiedica să vedem cât de amărâtă este viaţa noastră” (Victor Duţă), şi că „Ţara întreagă aşteaptă să se facă ceva nou şi politicienii discută despre lucrurile pe care le-au făcut, şi le-au făcut rău” (Nicolae Iorga).

Aşa s-a ajuns la convingerea milioanelor de oropsiţi că „Spuma asta-nveninată, astă clică, ăst gunoi, care-a ajuns a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, prea şi-au arătat arama sfâşiind această ţară, prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară” (Prelucrare de N. Grigorie Lăcriţa după Scrisoarea III-a, de M. Eminescu).

Crima celor mai mulţi dintre aceşti oligarhi discreţionari constă în pierderea instinctului de dreptate, de justiţie socială autentică, în înfiorătoarea lor inconştientă şi în încăpăţânare cu care se luptă pentru satisfacerea unor interese nelegitime, personale şi ale grupurilor de aceeaşi speţă din care fac parte.

Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, care şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai şi numai pentru apărarea acestui neam.

Cei mai mulţi dintre conducătorii noştri actuali, departe de asemenea sacrificii, într-o perioadă atât de importantă pentru soarta României, fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi căpăta şi a-şi menţine puterea şi pentru obţinerea unor venituri exorbitante, prin toate mijloacele posibile.

Actualii oligarhi discreţionari, situaţi mai presus de lege, cu venituri exorbitante, nu gândesc la altceva decât la averile pe care le pot agonisi fraudulos, la ambiţiile pe care şi le pot satisface, la orgiile lor.

Aşa s-a ajuns că s-a furat ca în codru, că s-a distrus avuţia naţională în folosul lor, inclusiv prin vânzarea acesteia străinilor la preţuri derizorii, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie, în învăţământ, în sănătate şi în toate sferele vieţii economice şi sociale, că s-a distrus specificul naţional, toate acestea fiind adevărate crime împotriva siguranţei statului şi atentate contra fiinţei neamului nostru.

Constatând actuala situaţie, cu numeroasele şi gravele inechităţi, fie şi numai pe cele din domeniul pensiilor, elite româneşti, care s-au dedicat pentru apărarea acestui neam, nu ar rămâne indiferente, aşa cum nu au rămas nici pe timpul vieţii lor, când au luat atitudine, prin mijloacele aflate la îndemâna lor, dintre care reproducem unele în cele ce urmează.

Pornind de la crima elitelor conducătoare româneşti care constă în pierderea instinctului statal şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”, Mircea Eliade a scris articolul „Piloţii orbi”, care constituie una dintre cele mai usturătoare lecţii ala istoriei, cu scopul ca politicienii, parlamentarii şi guvernanţii să nu mai stea surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Orice bun român ar trebui să citească articolul „Piloţii orbi” de Mircea Eliade, foarte uşor de cunoscut accesând pe internet „Piloţii orbi, de Mircea Eliade”. Articolul „Piloţii orbi” a fost publicat de M. Eliade în revista Vremea, Nr. 505 din 19 Septembrie 1937, p. 3.

 

Alexandru Vlahuţă nu ar face altceva decât să ne amintească următoarele versuri din poezia sa intitulată „Cârmacii”:

„[…]Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,[…]”.

 

Dar nici Mihai Eminescu nu ar rămâne mai prejos cu următoarele versuri:

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii.[…]

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.[…]

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară![…]

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.[…]

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

(Din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu).

 

„[…]Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.[…]

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?[…]

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi![…]”

(Din poezia Împărat şi Proletar, de Mihai Eminescu).

 

„[…]O, biet popor român sărac

Cu-o ţară prea bogată!

Tu vino-i răului de hac

Să nu ţi-o vândă toată!

Ş dă-i afară pe străini

Cu toţi îmburgheziţii,

Să nu-ţi mai fie-n alte mâini

Guverne si poliţii!

Cu trupe de comedianţi

Numindu-le partide

Sunteţi românii emigranţi

Din rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt

Şi-i goală vistieria.

Mai daţi şi ape şi pământ

Şi vindeţi România.[…]”.

(Din poezia Eminescu răsucindu-se în mormânt, de Mihai Eminescu).

 

Şi Octavian Goga, prin poezia Munţii noştri, ne-ar transmite cel puţin următoarele versuri:

Munţii noştri aur poartă,

Noi cerşim din poartă-n poartă.”

De-am închide-a Ţării poartă,

Alţii ne-ar cerşi la Poartă!

Însă Hoţii-s chiar din Ţară

Trădători la cei de-afară![…]

Doamne, Dă-i la Neam unire

Şi Dă-i demnă cârmuire.

Că-i prea mult blajin şi laş

Şi supus stă la borfaşi!

O Neam românesc din Daci

Nu mai cerşi doar pozmaci

Ci Ridică-te creştin

Ca să scapi de cel Hain!

(Din poezia Munţii noştri, de Octavian Goga).

 

Printre cele mai emoţionante mesaje patriotice se numără şi poezia lui Andrei Mureşeanu „Deşteaptă-te române!”, care a fost prezentă în toate înfăptuirile istorice ale românilor în secolul al XIX-lea şi, în special, în Revoluţia de la 1848. Această poezie, care este Imnul de stat al României, este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11. Fiind şi Imnul de stat al României fiecare bun român ar trebui să o aibă în casă şi să-i cunoască textul integral. În cele de mai jos redăm numai prima strofă.

„Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani;

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”

(Andrei Mureşeanu, „Deşteaptă-te române!”).

 

Dar şi alte ţări au avut elitele / eroii lor care au luptat, din cele mai vechi timpuri, pentru binele poporului, bine care se înfăptuieşte numai printr-o bună cârmuire şi printr-o justiţie dreaptă.

Pitagora, în celebra sa operă „Legile morale şi politice”, atrăgea atenţia, încă de acum 2.500 de ani !?, asupra raţiunii care trebuie să domnească în elaborarea şi în aplicarea legilor, în alegerea conducătorilor, în conducerea statului, asupra rolului muncii şi a educaţiei în societale.

Printre cele mai importante „Legi morale şi politice” elaborate de Pitagora sunt de reţinut:

„Senatori! Nu trageţi foloase de pe urma legilor pe care trebuie să le faceţi” şi

„Popor. Nu îngădui ca legea să fie masca cu ajutorul căreia cârmuitorii să tiranizeze nestânjeniţi”, fapt pentru care

„Cenzori ai republicii! Supravegheaţi-i pe capii poporului: de la ei începe corupţia mulţimii. Întrebaţi-i pe pescari care este partea ce se strică prima la un peşte? Vă vor spune: capul”.

Conducerea statului este o problemă foarte importantă, fapt pentru care trebuie respectate următoarele „Legi morale şi politice” în alegerea şi în menţinerea conducătorilor:

„Popor. Nu păstraţi nişte cameleoni pe post de cârmuitori”

„Legiuitorule! Nu da poporului decât cârmuitori care să domnească doar pentru un timp. Magistraturile prea îndelungate se transformă întotdeauna în tiranii”.

Nu există pedeapsă a lui Dumnezeu mai mare decât cea pentru „rânduielile proaste pe care le acceptăm”, fapt pentru care Pitagora a ţinut să atragă atenţia şi asupra acestui aspect:

„Popor!

Crimele şi nenorocirile ce ţi se întâmplă sunt rodul unei proaste rânduieli;

rânduielile proaste sunt urmarea firească a suferinţelor pe care le înduri” şi

„Democraţia încetează să mai existe de îndată ce răii pun măna pe cârmă sau piciorul în senat”.

 

„Cine are minte, să ia aminte!”. „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3). Amin!!!