“Fenomenul Șoșoacă” sau cum să încercuiești de unul singur o mare armată

Incorect Politic
Mai 6, 2023

“Fenomenul Șoșoacă” sau cum să încercuiești de unul singur o mare armată

Via Certitudinea:

Într-unul din filmele cu Rambo (nu mai știu care, parcă Rambo III), există o replica savuroasă prin absurdul ei comic, generat de context. Invincibilul personaj interpretat de Sylvester Stalone reușește, după lupte spectaculoase și neverosimile cu dușmanul sovietic, să-și elibereze comandantul și prietenul său dintr-o bază militară unde era sechestrat de ruși. Și tocmai când credeau ei că misiunea e îndeplinită, iată că în zare au apărut alte trupe ale dușmanului, echipate și înarmate până-n dinți și hotărâte să-i elimine. Îngrijorat, prietenul proaspăt eliberat îl întreabă pe salvator: „Și acum ce facem?”. La care Rambo îi dă răspunsul monumental de absurd de care vorbeam: „Îi încercuim!”.

Nu mai știu ce a urmat, dar a rămas replica, absurdă și neverosimilă, care e o bună temă de gândire pentru situații similare. Și când spun asta mă gândesc la situația actuală a României. Întrebarea care se pune este, așadar, următoarea: poți înconjura, de unul singur, un dușman numeros și înarmat până-n dinți?

Răspunsul este afirmativ și avem un exemplu concret: Diana Iovanovici Șoșoacă, senatoarea independentă și președintă a Partidului S.O.S. România. Iar „trupele aliate” pe care a reușit să le încercuiască sunt Parlamentul, Guvernul și Președinția.

Avalanșa intervențiilor ei oficiale (interpelări, declarații politice, proiecte de lege, peste 900 de luări de cuvânt) și neoficiale/civice (live-uri, scrisori deschise, apeluri etc.) dau, efectiv, senzația că atacă din toate părțile instituțiile statului. Adică le-a încercuit efectiv, ea nefiind în realitate decât una singură.

Cum a fost totuși, posibil? Conceptual este foarte simplu, dar foarte greu de pus în practică. Diana, neavând niciun comanditar intern sau extern în spate (căci nu are!), deci neavând precomenzi și embargouri politice, face exact ce o taie capul. Uneori o taie bine, alteori nu, dar efectul de forță incontrolabilă e covârșitor. „Algoritmii de lucru” ai serviciilor sunt total inoperanți în cazul ei, pentru că Diana Șoșoacă e insensibilă la amenințări, șantaje, funcții, bani sau blaturi. Dacă o interesează cu adevărat ceva este, probabil, puterea. Cât anume din această dorință de putere ține de orgoliu și cât anume ține de patriotism, asta nu se știe, deocamdată. Probabil procentele sunt amestecate. Și nici nu e rău să fie așa, căci dorința de putere e un resort necesar în orice luptă politică. Important e ca această dorință să nu fie exclusivă, nemailăsând loc pentru binele națiunii. Dar aici intrăm pe terenul componentelor „inponderabile” ale unei personalități. De aici încolo nu mai putem calcula, putem doar miza.

Revenind la „încercuire”, aceasta nu e doar o metaforă, e un fapt. E o încercuire mediatică, operată pe două direcții. Pe de o parte prin presa autohtonă, pe care Diana Șoșoacă o obligă efectiv să reacționeze, fie și la modul batjocoritor, iar pe de altă parte prin presa internațională, pe care senatoarea a reușit să o „mobilizeze” masiv, prin atitudinea consecvent antivaccinistă  și declarațiile politice referitoare la cutremurul din Turcia.

Despre niciun politician român nu s-a vorbit atât de mult într-un interval de timp atât de scurt și pe o arie mondială atât de mare ca despre Diana Șoșoacă. I-a acordat spații generoase mass-media din China, India, Turcia, Serbia, Rusia, Statele Unite (aici a acordat un interviu celebrului Alex Jones, la care niciun român n-a ajuns, până la ea).

Și toate astea fără alte costuri decât consumul uriaș de energie care o face să fie prezentă în același timp peste tot unde se fură ceva, unde se distruge ceva, unde se trădează ceva. Nu poate hoțu’ să mai fure din averea statului că-l vede Șoșoacă și-l denunță poporului. E o realitate greu de înghițit pentru cei care sunt dispuși să dea (și chiar dau) zeci de mii de euro pentru a obține un amărât de scaun parlamentar.

Toată această ubicuitate a senatoarei (în sensul teologic și tehnologic al noțiunii de ubicuitate, mai puțin în cel din dreptul penal) apasă ca un capac de plumb asupra structurilor puterii din statul român, care n-o mai pot ignora. Nu știm dacă Diana Iovanovici Șoșoacă va reuși să-și mențină poziția de lider absolut într-o luptă în care nu are niciun aliat politic. Ceea ce putem spune cu certitudine este că, în momentul de față, ea a reușit performanța incredibilă de a încercui, efectiv, de una singură, întreaga clasă politică din România.

Miron MANEGA