Evreii din România, extraşi prin operaţiunile clandestine ale Crucii Roşii, au fost declarați morți ca România să fie pusă să plătească despăgubiri pentru pretinsa ei “vinovăție”

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Octombrie 11, 2022

Evreii din România, extraşi prin operaţiunile clandestine ale Crucii Roşii, au fost declarați morți ca România să fie pusă să plătească despăgubiri pentru pretinsa ei “vinovăție”

Pare-se ca până şi evreii din România extraşi prin operaţiunile clandestine ale Crucii Roşii, organizate împreună cu sioniştii, au fost daţi ca morţi, dar, perfid, România e pusă să plătească şi azi, în fel şi chip, şi financiar şi politic, pentru pretinsa ei „vinovăţie“.

– – – –

Pentru extragerea sau salvarea evreilor, Crucea Roşie a fost la propriu folosită de către evreul sionist Saly Mayer din Elveţia. Saly Mayer a dat mai întâi o sumă de 100.000 franci elveţieni în numele Jointului către Crucea Roşie Internaţională (International Committee of the Red Cross / ICRC), ce a fost transferată în România, unde Crucea Roşie română, apropiată casei regale (Coroanei), şi-a asumat folosirea banilor pentru cauza evreiască sub supravegherea generală a delegatului din Elveţia al ICRC, Charles Kolb, secondat de alt elveţian, Vladimir Steiger, amândoi colaborând pentru „salvarea evreilor“ cu rabinul Al. Şafran. (Aceste informaţii parvin de la cercetătorul numărul 1 al activităţii Crucii Roşii privind evreii în Al Doilea Război Mondial, elveţianul Jean-Claude Favez, care a avut permisiunea să studieze 8 ani arhivele Crucii Roşii, din cartea sa „The Red Cross and the Holocaust“, Cambridge University Press 1999, pagina 207 şi următoarele).

În august 1938, Elveția închisese granițele și a respins mii de refugiați, mai ales evrei. Atunci, la inițiativa lui Chaim Weizmann, președintele Organizației Mondiale Sioniste, evreul „elveţian“ Saly Mayer a organizat, împreună cu Nathan Schwalb, care fusese ales în august 1939 șef al biroului mondial al Hechaluz (organizația umbrelă a organizațiilor de tineret sioniste), un „comitet de salvare sionist“ în Elveția (unde funcţiona Crucea Roşie Internaţională). Prin Schwalb, Mayer a luat legătura şi a conlucrat și cu grupul de „rezistență“ masonic elveţian Aktion Nationaler Widerstand (ANW / Acţiunea de Rezistență Națională), îndreptat împotriva naţional-socialismului german.

Lider evreu şi afacerist elvețian, Saly Mayer (1882-1950) a acţionat prin cumul de funcţii. Era președinte al Asociației Comunităților Evreiești în 1936, iar în timpul mandatului său asociația s-a alăturat puternicului Congres Mondial Evreiesc (un fel de kahal global modern). Mayer devenise şi reprezentantul în Elveția al American Jewish Joint Distribution Committee, celebrul Joint care se învârte prin întreaga lume. Dar, mai important, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Mayer a fost numit şi director al biroului elvețian al Comitetului mixt de distribuție american, calitate în care a menținut legătura cu comunitățile evreiești din teritoriile ocupate de germani și a transmis astfel şi fondurile de la Joint (JDC).

A fost implicat în operaţiuni de „salvare a evreilor din mâinile germanilor“, participând şi la acel „Europa Plan“ din 1942 al „grupului de lucru din Slovacia“ (o alianță secretă între sioniști și evreii ultra-ortodocși condusă de un sionist și o femeie, Gisi Fleishmann, la sugestia rabinului Michael Weissmandel) prin care, „plătind de la două până la trei milioane de dolari furnizați de evreii din țările libere, un milion de evrei rămași din Europa urmau să fie salvați de la exterminare“, Saly Mayer fiind celebru şi pentru că ar fi adus în afara zonei germane între 200 şi 230 de mii de evrei din Ungaria, care trebuiau să ajungă în lagăre.

Tot prin Saly Mayer, în primăvara anului 1944, în România ajungea încă o sumă de 100.000 de franci (identică ca valoare cu cea de la începutul războiului), provenită tot dintr-o donaţie de la Joint, ce i-a fost pusă la dispoziție lui Karl Kolb, reprezentantul Crucii Roşii Internaţionale la Bucureşti, prin intervenția War Refugee Board (Consiliului pentru Refugiați de Război, înființat de președintele american Roosevelt în ianuarie 1944 ca agenție executivă a Statelor Unite „pentru a-i pe ajuta evreii abandonați din Europa“, ca „victime civile ale puterilor Axei“), care, sprijinită şi de filo-sionista Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui, şi având în spate Congresul Mondial Evreiesc, trebuia să trimită „fonduri de ajutor pentru a ajuta evreii să fugă din România și Franța“.

*

În acest context trebuie privită şi operaţiunea Crucii Roşii, filiala Roman, de salvare a evreilor din trenul cu deportaţii spre Călăraşi, evrei din Iaşi suspecţi de pactizarea cu inamicul sovietic şi de incidente cu armata germană şi română.

Din 2.530 de evrei îmbarcaţi în Iași, doar vreo 1.100 au mai ajuns în Călăraşi, iar „istoria corectă“, promovată de organizaţiile evreieşti, spune că au murit pe drum. Dar chiar au murit? Toţi? Căci nu a existat o evidenţă reală oficială (de stare civilă) a acestor morţi, iar Crucea Roşie a fost din plin implicată şi ea, şi clandestin, în „salvarea evreilor“ din tren (şi din România, în general), în România evreii putând să îşi şi procure cu uşurinţă acte false, cum consemnau rapoartele germane, bănuindu-se chiar complicitatea unor oficiali români.

Şi lista de evrei morţi din trenul către Podu Iloaiei este viciată din moment ce mulţi au fost aruncaţi din tren pe traseu, conform mărturiei „supravieţuitorului Holocaustului“ Leonard Zăicescu, care a spus că „mulţi dintre cei care au murit pe drum au fost aruncaţi din vagoane“, el însuşi figurând mort mult timp şi apărând după câteva luni, timp în care familia îi făcuse şi funeralii mortuare.

Un număr important de evrei deci nu a ajuns la Podu Iloaiei şi au fost raportaţi morţi, iar de treaba asta s-a ocupat un „comitet“ evreiesc. Erau sigur morţi? Căci aflăm de la aceeaşi sursă (L. Zăicescu) că „căpitanul echipei de fotbal din cartierul nostru, Willy, care s-a spânzurat [în vagon] cu mânecile cămăşii de un cârlig, era un tânăr care n-avea mai mult de 18 ani“. Asta făceau evreii în „trenul morţii“, se sinucideau şi erau apoi „aruncaţi“ din tren? Şi erau număraţi ca morţi la destinaţie, deoarece lipseau?

Erau morţi toţi cei aruncaţi din tren sau au făcut obiectul unei operaţiuni de salvare coordonată de Crucea Roşie prin personaje precum Viorica Agarici, o prietenă a comunităţii evreieşti, care a participat la salvarea celor din trenurile de deportare, căci conducea Crucea Roşie a oraşului Roman? Faptele ei sunt exagerate de evrei, situaţie menită şi incriminării autorităţilor române, dar şi ascunderii realităţii că ea a facilitat intervenţia altor evrei în administrarea transportului şi în soarta celor deportaţi.

Şeful Crucii Roşii pe România era Jean Costinescu, cum i se spunea politicianului liberal Ioan Emil Costinescu (1871-1951), fost ministru apropiat de nucleul dur al partidului, acasă la care fusese premierul I. G. Duca (împreună şi cu Dinu Brătianu), înainte de a fi împuşcat de Nicadori în 1933, răzbunând dizolvarea Gărzii de Fier de către guvern şi intenţia de a încetăţenii alţi 300.000 de evrei în România.

Când au venit la guvernare, legionarii au vrut să-l înlăture din funcţiile sale, precum cea de la Crucea Roşie, dar „Costinescu, introdus în tainele anturajului, i-a trimis o scrisoare Doamnei Antonescu, plângându-se de nedreptatea ce i s-a făcut, fiind dat afară de la o instituţie unde a muncit atâţia ani“, iar „Doamna Maria Antonescu a luat afacerea în mână, aducând la cunoştinţa soţului ei „oroarea“ săvârşită. Aşa că Jean Costinescu a rămas pe funcţiile sale, iar legionarii aveau să fie cei scoşi de la guvernare, fiind ţinta mai multor sforării politice.
Iar ca şef al Crucii Roşii în România, Costinescu era secondat de cei „doi trimişi internaţionali“ de la centru, din Elveţia, Charles Kolb și Vladimir de Steiger, şi împreună „au lucrat la diferite propuneri de salvare pentru a transporta evreii din România către Ankara și Palestina“ (tot cf. Jean-Claude Favez, The Red Cross and the Holocaust, Cambridge University Press, 1999, pag. 210-211).

Viorica Agarici, subordonata lor din Moldova la Crucea Roşie, venea dintr-o bogată familie şi fusese colegă la şcoala privată Les Ruches, la Paris, chiar cu Eleanor Roosevelt (soţia preşedintelui american de atunci, Franklin Delano Roosevelt), marea prietenă a evreilor, ea fiind o prezenţă permanentă la masă, în acea vreme, acasă la liderul sionist Nahum Goldmann, la New York. Iar liderii evreilor sionişti trăgeau sforile războiul prin Roosevelt, care era ca o păpuşă în mâinile lor.

Ea, Viorica Agarici era totodată fiica unui fost primar din Roman care şi el s-a remarcat pentru că a intervenit adeseori în favoarea evreilor și a contribuit la înființarea sinagogii locale și a școlii moderne. Totodată, Viorica Agarici preda în Roman, în particular, lecţii de germană şi de franceză copiilor din familiile evreiești din cartierul unde locuia, pe strada Ștefan cel Mare (cf. amintirilor activistei Iuliana Năstase-Onu, puse pe inroman.ro), având legături foarte strânse de prietenie cu comunitatea evreiască.

Când în noaptea de 2 iulie 1941 trenul cu evreii suspecţi deportaţi spre Călăraşi s-a oprit în gara Roman, Viorica Agarici a intrat în acţiune în numele Crucii Roşii.

Şi astfel Viorica Agarici şi-a făcut mai mult decât datoria ca şefă a Crucii Roşii din Roman de a ajuta evreii din Iaşi, arestaţi şi strămutaţi ca suspecţi de pactizarea cu inamicul sovietic, căci ea a reuşit să aducă alţi evrei care să îi ajute pe aceştia, trecând de autorităţi, operațiunea ei de prim ajutor fiind realizată cu ajutorul „voluntarilor evrei locali“, între care şi medici evrei (care stabileau cine e mort şi trebuie dus de la gară), și a blocat astfel efectiv transportul o zi întreagă. Potrivit unei relatări, venind cu recomandări de sus, Agarici ordona de fapt autorităților ce se facă, iar acestea s-au conformat.

Ca să obţină supunere ea invoca numele generalului Nicolae Tătăranu, sub șef al Marelui Stat Major, care se afla întâmplător (?) chiar atunci la Roman, la Cercul Militar, şi avea simpatii liberale, deşi fusese şi în graţiile regelui Carol al II-lea.

„M-am întors [de la general] – avea să relateze Agarici – la locul unde trenul [era] oprit și am spus că avem ordin [care permite] acțiunile care au urmat [spălarea și dezinfecția vagoanelor etc.]… De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistență, de asemenea nici doctorii [evrei] nu au fost împiedicați să dea ajutoare.“

La ordinul ei, „evreilor li s-a permis să părăsească trenul pentru a putea să se întremeze înainte de a-și continua călătoria“. După o mică trataţie „de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren)… au fost îndreptați spre alt capăt al curții, unde au fost tunși, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var și au urcat în vagonul de baie“.
Implicarea comunităţii evreieşti locale, pentru care Agarici a fost doar un deschizător de drum, a fost confirmată de generalul Romulus Stănescu: „Cînd trenul cu deportați evrei din Iași a sosit în gara Roman, eu eram prefectul județului Roman… Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roșie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman“.
Mărturiile evreieşti spun că după igienizarea corespunzătoare a vagoanelor și primul ajutor, alte filiale de Cruce Roșie de pe traseul trenului spre Călărași „i-au luat exemplul, prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători“. În realitate, acest ajutor era autorizat de autorităţile române, nu era eroic, dar acest aspect încurcă socotelile holocasticilor.
Toată ziua de joi, 3 iulie 1941, trenul a stat la peronul companiei sanitare din gară, iar Agarici „a primit permisiunea să ridice cadavrele“ evreilor din tren, morţi de la căldură, infecţii şi lipsa apei , cadavre a căror evidenţă şi soartă sunt absolut discutabile, căci, după cum spun holocaustologii evrei, majoritatea cadavrelor au fost „îngropate în gropi comune, în prejma gărilor de pe traseu“ şi că este posibil ca numărul inițial să fi fost mai mare, iar pierderile să fi fost subcontorizate de oficiali, care nu au păstrat dovezi ale cadavrelor aruncate din tren.
Nu trebuie să uităm că sioniştii care se foloseau de Crucea Roşie nu acţionau ca să îngroape cadavre, ci aveau de fapt misiunea să salveze vii pe cât mai mulţi evrei, chiar şi în secret, pe care să îi scoată şi în secret spre alte destinaţii. Iar unii evrei, deşi număraţi ca morţi de comunitatea evreiască, au şi reapărut după o vreme.
– – – –
Chiar şi holocausticul evreu Carol Iancu (autorul cărţii „Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România“, adică, altfel spus, holocaustul inexistent în România), acuză că în Raportul Comisiei Wiesel („Raport Final“ acceptat de preşedinţia României), se „ocultează în cea mai mare parte activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran [cum] De altfel, sînt ocultate şi personalităţi care au jucat, totuşi, un rol de prim-plan fie în anularea ordinului de deportare a evreilor în Polonia, fie în protejarea evreilor români în timpul Şoahului: nunţiul apostolic Andrea Cassulo, delegaţii Crucii Roşii internaţionale Charles Kolb şi Vladimir Steiger, ambasadorul Elveţiei, René de Weck… În pofida acţiunilor lor [de salvare a evreilor], numele acestora nu apar nici măcar o singură dată [în Raportul oficial.“ (Carol Iancu, „Istoria Şoahului în România“ în Observator Cultural, nr.564)
– – – –
O dovadă în plus, de la un evreu (Carol Iancu), că Raportul Wiesel conţine multe falsuri intelectuale care să susţină astfel, fără echivoc, vinovăţia României de Holocaust anti-evreiesc, ceea ce a devenit o afacere şi politică şi bănească.