Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 7, 2024

Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (4)

După aceea suntem scoşi în curte. La uşă suntem număraţi. Nu ştiu cum se face, dar lipsa lui Gherman nici acum n’a fost descoperită. Abia am ajuns în curtea plină de ceaţă alburie, că suntem iar aduşi sus. Aici suntem chemaţi fiecare pe nume şi împărţiţi la cele patru închisori din Ardeal, unde vom fi transportaţi: Deva, Satu-Mare, Zalău şi Alba Iulia. Abia acum se descoperă lipsa lui Gherman.

— Unde-i Gherman?
— Nu ştiu, răspunde Caradan. Când am ieşit afară eram toţi.
— Nu se poate. Afară curtea e aşa de păzită că e imposibil să se fi strecurat cineva.
— Poate că are poliţia vreo socoteală cu el şi l-a luat. Daţi-ni-l, D-lor, pe Gherman.

Dar Gherman nu apare şi noi nu putem fi făcuţi răspunzători de dispariţia lui. Suntem împărţiţi, perchiziţionaţi până la piele şi suiţi în trei camioane mari de cursă. Locurile libere din camioane sunt ocupate de poliţişti. În faţa camioanelor stă o maşină mică în care iau loc Chestorul Poliţiei din Cernăuţi Bolocan, Colonelul Comandant al Regimentului 4 de Jandarmerie şi încă unul care este Comandantul Jandarmilor din Bucovina şi acum Şeful trenului ce ne va transporta pe noi. În urma camioanelor stă o maşină mare, deschisă, prevăzută cu două mitraliere şi pline de jandarmi.

Pornim. De o parte şi de alta a străzilor pe unde trecem, ordonanţe de soldaţi, iar prin mijloc patrule mobile, până la Gara Grădina Publică. Aici tot terenul e ocupat de soldaţi şi poliţie. Suntem daţi jos din maşini câte unul şi conduşi direct în dubă. Sunt două, una lângă alta, la mijlocul trenului. Cei ce trebuiau să meargă la Deva şi Alba Iulia suntem încărcaţi în una, iar cei de la Zalău şi Satu-Mare în alta. Restul trenului a fost ocupat de soldaţii din Regimentul 4 de Jandarmi, subt paza căruia eram transportaţi. La intrarea fiecărei dube stă postată câte o mitralieră grea, lângă care câte un Sergent şi doi soldaţi stau gata s’o puie în funcţie contra noastră.

La Zalău au fost duşi: Alaci, Andronic loan, Avram, Dobrescu, Gheorghe I. Vasile, Gradin, Ilieş, Iliuţ Toader, Moldovanu, Morariu, Niculescu, Niţă, Paraschiv, Pâmac, Petrică, Popa Vaier, Sauciuc, Spânu, Tărăbuţă şi Vlad.

La Satu-Mare: Caradan, Diaconu, Dobrin, Dracinschi, Gheorghiese, Holovate, Iliuţ Manole, Jitariu, Mălinaş, Mocanu, Morariu Nicolae, Nemţanu, Pânzariu, Popescu Ilarion, Preuţescu, Raia, Uşeriu şi Zavloschi. La Alba-Iulia: Bărăscu, Bruja, Calcianu, Cazaciuc, Crâşmariu, Gorcea, Grigore Vasile, Ivan, Macoveiciuc, Moloce, Niculiţă, Râsnic, Rei, Şoltuz şi Zelea.

La Deva: Andronic Sebastian, Lică, Lucaci, Macovei, Maftei, Nagacevschi, Păunescu, Pârvu, Popa, Pavel, Popescu Andrei, Popinciuc, Rusu, Staicu, Zob şi Zubcov.

Ajunşi în dube, ne îndreptăm cu faţa spre răsărit şi, descoperiţi, spunem cu toţii un „Tatăl nostru…”. Trenul porneşte. E noapte. Prin suflet îmi colindă tot felul de sentimente şi mă doare enorm când în zare dispar ultimele lumini ale Cernăuţului. Oare o să-l mai văd vreodată? Stăm tăcuţi. Fiecare îşi trimite gândurile spre cei dragi al lui. Nu avem unde ne aşeza cu toţi şi de aceea stăm cu schimbul. Când trecem de Dărmăneşti, văd printre gratiile dese ale dubei, satul meu Mihoveni. Acoperit de noapte, îmi dă impresia unui basm din copilărie. Aici m-am născut şi crescut mare. De aici am pornit în lume cu idealuri mari, înălţătoare, şi acum merg spre o celulă mică şi neagră, într’o dubă urîtă şi rece. O lacrimă caldă se furişează încet peste gene şi fuge pe obraz la vale. O şterg repede şi mă aşez într’un colţ de dubă, ca să nu mai văd şi să nu mai simt nimic. La Vereşti, Păunescu se uită printre gratii afară, apoi se întoarce spre noi cu un gest de dispreţ;

— Nu-i nimic de văzut. Doar o evreică pistruiată care se plimbă pe peron.
—Jos Lupeasca! strigă din colţul dubei Crâşmariu, trăgându-şi căciula mai îndesat pe cap.

Ca un chibrit aprins în un butoiu cu praf de puşcă a fost strigătul lui Crâşmariu. Din cealaltă dubă se aude o voce ascuţită şi puternică:

— Vrem capul lui Chiorul!

Parcă treziţi din nou la viaţă, fără comandă şi fără vreun alt semn, începem cu toţii a cânta:

Geme Jilava, neagra’nchisoare,
C’a fost făcută pentru Români.

Şi cântecul se pierde în ropotul de roate pe şine al trenului care s’a pus din nou în mişcare. S’a făcut iar linişte în dubă. Doar aerul încărcat de cântec şi entuziasm nebun nu se dă dus. Deodată aud bătând la uşa dubei şi un glas zicând încetişor:

— Camarade… Camarade…
— Ce-i, D-le? întreb eu tot aşa de încetişor.
— Lucaci e aici?
— Dar, d-ta cine eşti?
— Eu sunt fratele lui, soldat la Regimentul 4 de Jandarmi. Aş vrea să vorbesc cu el.

L-am strigat pe Lucaci şi i-am lăsat singuri. Iată unde am ajuns. Frate contra frate. Unul condamnat şi altul păzitorul lui. N’aş vrea să simtă nimeni cum mi-e mie în acest moment la suflet. Cât necaz şi câtă jale mai poate suporta un suflet de om!

La Bacău, în gară, e plin de lume pe peron. Deodată auzim glasul lui Ilarion Popescu, ori părintele Taroacă cum l-am poreclit noi, din duba de alături:

— Fraţi Români! Aici în dubele aceastea suntem 70 de studenţi de la Cernăuţi, care pentru dragostea noastră de neam şi dreptate, mergem acum în fundul ocnelor să ne mâncăm tinereţea. Dacă mai aveţi dragoste pentru acest neam, dacă vă mai doare inima pentru viitorul copiilor voştri, puneţi mâna pe arme, pe coase, pe topoare şi daţi în asupritori. Daţi să simtă că ţara s’a trezit, nu doarme. Daţi fraţilor, că a început revoluţia legionară. Strigaţi cu toţii: Jos Lupeasca, piaza neagră a neamului nostru, şi aliatul ei Călinescu-Chioru.

Lumea de pe peron se uită speriată în toate părţile şi apoi, pas cu pas, se retrage de nu mai rămâne nimeni. E aşa de mare frica că se tem să audă despre asemenea lucruri, necum să le mai facă.

Dar noi suntem porniţi ca şuvoiul de munte când vin apele mari şi nu mai ţinem cont de nimic. Nu ne interesează ce se va alege de noi şi nici unde vom ajunge. Ştim doar că trebuie să strigăm până vor auzi şi surzii; să se trezească neamul. Un cântec svâcnit ia locul vorbelor părintelui Taroacă. Deodată se deschide uşa dubei şi un maior, lângă care trei soldaţi cu o mitralieră stau gata de tragere, strigă la noi:

—Încetaţi imediat cântecul, că altfel vă curăţ pe toţi!

Nu ştiu ce mi-a venit. Prin cap nu-mi colindă niciun gând. Înaintea ochilor nu văd decât gura neagră din ţeava mitralierei care mă atrage ca un magnet. Într’un moment am svârlit de pe mine mantaua şi haina şi cu pieptul gol am pornit spre mitralieră strigând:

— Trage, mama mă-tii de porc. Trage să se termine cu toate, ori te termin eu.

Dar n’am putut face decât doi paşi, pentrucă uşa dubei s’a închis cu un sgomot direct în nasul meu. Cântecul răsună acum mai cu foc şi trenul merge mai departe. Toată noaptea mergem fără să oprim. Şi mă mir de ce nu ne fac nimic. De ce ne lasă să strigăm şi nu trag în noi. Această enigmă am deslegat-o mult mai târziu, când am aflat că, odată cu plecarea noastră, au început să ia foc fabricile şi sinagogile din Bucovina.

A doua zi am fost ţinuţi toată ziua într’o gară mică, în munţi, prin Ardeal. Copii mici încercau să se apropie de noi, dar erau imediat alungaţi de sentinele din jurul trenului. Flăcăi şi fete stăteau mai la distanţă şi ascultau cântecele noastre. O nuntă a trecut pe drum, în căruţe, cu caii împodobiţi cu cununi de flori şi năframe albe la urechi, cu muzică şi multă voie bună.

— Uite cum unii petrec şi alţii suferă, mi se adresează Cazaciuc, trăgându-şi mânios căciula pe urechi.

Apoi ca prins de un fel de nevoie de a-şi uşura sufletul, se postează în faţa gratiilor dubei şi începe să le vorbească celor de afară:

— Frate române şi creştine, stăi un moment şi ascultă vocea pământului. Pământul acesta pe care îl calci şi care te hrăneşte; care acum strigă de durere pentru că oameni haini la suflet şi străini de neam îl pângăresc. Nu vezi măi frate cum se duc pădurile, puterea şi avuţia neamului românesc, culcate la pământ de mâna hrăpăreaţă a Evreilor? Nu vezi cum Iuda îşi râde de toate sforţările acestui neam de a se ridica din noroiul în care oameni fără suflet şi fără Dumnezeu îl ţin mereu? Nu vezi cum tineretul acestui neam înfundă închisorile şi îngraşă pământul cu sângele lui tânăr? Trezeşte-te frate cât mai e vreme. Trezeşte-te şi scutură-te de putregaiul ce ameninţă să te ducă la pierzare!

Nunta s’a oprit în loc şi oamenii stau şi ascultă ca la un glas venit din străfundurile pământului. Jandarmii sar din tren şi, cu înjurături şi paturi de puşcă, o împrăştie. Ş’am rămas iar singuri în duba rece şi mohorîtă.

Seara am plecat din nou mai departe. În gară la Gheorghieni, o mare mulţime de oameni umple tot peronul.

La auzul cântecului nostru, niciunul nu dă semne de spaimă şi nici nu se retrage. Când jandarmii încearcă să-i gonească, se opun cu atâta vehemenţă că sunt lăsaţi în pace. Aici e altă lume; e Ardealul; sunt Moţii; e sufletul neamului românesc.

Apoi am fost rupţi în două. O jumătate de tren cu o dubă a plecat spre Zalău — Satu-Mare, iar noi ne-am continuat drumul spre Alba Iulia — Deva. La Alba Iulia au fost debarcaţi 20 şi duba, cu noi cinsprezece, a plecat mai departe.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc