DOVADA DEMOCRAȚIEI ÎN ROMÂNIA

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
Iunie 16, 2021

DOVADA DEMOCRAȚIEI ÎN ROMÂNIA

 

Se spune că într-o țară în care nu ai voie să înjuri conducătorii, acolo nu există democrație. Din acest punct de vedere, în România a existat democrație încă din 1990.

Să faci mișto de conducători este o supapă de defulare a nemulțumirilor în timpuri grele. Se mai spune că în vechiul regim, multe bancuri cu nea Nicu și coana Leana erau lansate chiar de securitate.

Citesc și azi cu plăcere” Cațavencii”, mai ales că de vreun an de zile un prieten mi-l trimite săptămînal prin mail. Mă uit cu decenii în urmă, și rememorez.

În 1990 a aparut revista „Cațavencu”, care era dublată și de „Cațavencu Internațional”. O revistă satirică excelentă, în care calul de bătaie erau politicienii și în general notabilitățile.

Tot în acel an, am ajuns avocatul lor, contactat fiind de Mircea Toma. Fuseseră dați în judecată pentru calomnie prin presă de Ion Țiriac. L-am învins pe Ion Țiriac, l-am zdrobit pe Ion Țiriac! Cetățeni, stați liniștiți la locurile voastre! Nu am venit să mă laud, fiindcă nu am de ce. A fost o întîmplare.

Conform legislației de atunci, plîngerea pentru calomnie trebuia să treacă înainte pe la comisia de judecată, astfel că plîngerea depusă de Țiriac a ajuns redirecționată aici. Comisia era la primăria sectorului 3 (publicația avusese primul sediu lîngă Hanul lui Manuc), la intersecția str. Labirint cu str. Parfumului. Ca să ajungi acolo din centru, de la fosta Sfînta Vineri, era o nenorocire – drumul era în lucru, plin de săpături, mașinile nu puteau circula. Țiriac a renunțat la plîngere.

Atunci am debutat în Cațavencu relatînd (în mod fictiv) cum Țiriac înota printre noroaie, înjurînd, spre comisia de judecată.

A început o triplă colaborare care a ținut 9 ani: avocat, publicist, sursă de informații (pentru că pe atunci aveam și eu o multitudine de surse de informare, fie oficiale, fie nu).

De fapt,  întreaga redacție era plină de informații secrete, dar și de copii ale unor documente oficiale.

La un moment dat un prieten, care prin natura funcției știa tot ce mișcă la noi, îmi spune în glumă: ”Redacția Cațavencu este singura redacție din țară în care se întîlnesc toate serviciile secrete”.  Nu mi-a dat nici un nume, nici nu l-am întrebat.

Apoi, în cealaltă parte a presei, apare dosarul de informator al unuia dintre cei cu care redacția plecase la drum. Erau vremurile tulburi, în care serviciile încă nu căzuseră de acord asupra liniei de viitor, astfel încît unii dădeau informații și acte unora, iar alții dădeau altora.

Despre altul, aflu că în timpul liceului (la Constanța) i se permitea să facă cumpărături în valută de la shop-urile din Mamaia.

Un al treilea, care mă tachina că sînt adept al teoriilor conspirației, m-am convins că de fapt el însuși era un pion al conspirației.

Aceștia au ajuns oameni bogați, reprezentanți ai societății civile, formatori de opinie.

Totuși, în 1999, Academia Cațavencu (noua denumire) a avut un mare merit: a fost singura publicație din țară în care, saptămînal, se relata desfășurarea procesului în care eu, prietenii mei și încă vreo 50.000 de români apăram dreptul constituțional al poporului la un nivel de trai decent.

Dar în toamna aceluiași an, rubrica mea (“Judecătorii vechi și noi – Cronică de proces”) a fost desființată. O lovitură grea pentru mine într-o perioadă în care singurul venit erau cei cca. 600.000 lei (cca. 60 $) pe care îi primeam lunar pentru articolele mele.De ce, nu știu, Nu mi-a dat nimeni nici o explicație. Nu mi se mai răspundea la telefon, Mircea Toma (deși îi datoram 30 $) nu mai îmi răspundea la apelurile pe pager – acum, să fie sanatos, nu-i mai restitui datoria fiindca s-a prescris.

Evident, nu am mai primit nici invitațiile anuale la balurile Academiei Cațavencu.

Mă bate gîndul că desființarea rubricii mele are legătură cu Valerică Stoica, minstrul justiției.

În primul rînd, după ce am dat redacției informația că BERD a condiționat acordarea împrumuturilor către societățile comerciale de redactarea actelor de către biroul de avocatură „Stoica și asociații” (grav conflict de interese care i-au adus milioane $!) și aceasta a fost făcută publică, ministrul justiției l-a chemat la minister pe Mircea Toma să îl întrebe de unde are informația. Mircea m-a asigurat că nu i-a spus (oricum, nu-mi păsa) dar cine poate sti!

Irinel Stoica (soția lui Valerică) făcea actele, care apoi obligatoriu erau autentificate la biroul notarial al soției lui Flavius Baias, asistent universitar al lui Valerică și secretar de stat la ministerul justiției – alt conflict de interese. Același Flavius Baias pe care azi PNL vrea să îl pună în locul Renatei Weber în fruntea Avocatului Poporului.

Stoica și Baias au generalizat corupția în justiție. In aceeași perioadă, secretar de stat la justiție era și bunul meu prieten Gigi Mocuța (Dumnezeu să-l odihnească, a fost răpus în această primăvară de covid), un om eminamente cinstit, corect, specializat în Italia în lupta antimafie, dar pe care Valerică l-a despuiat de orice prerogative utile și eficiente.

În al doilea rînd, avînd surse de informații în cadrul ministerului, am putut să scriu despre corupția crescîndă din acest minister. Nu m-a mirat această cădere la pace între redacție și mafia internă și internațională.

Nu am uitat, am început un serial despre corupția din PNL – dar dacă ați ști cîte am pe cap, m-ați înțelege.

După un timp, un prieten mi-a spus că s-a întîlnit cu Mircea Toma care și-a exprimat regretul asupra modului în care am fost tratat. Dar asta nu m-a încălzit cu nimic.

Dan Cristian IONESCU