Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Noiembrie 27, 2020
Via IonCoja:
Don Quijote și românii
Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:
„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Acest citat ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor!… Trebuie să facem un mic efort de imaginație și să ne gândim la marea cotitură care s-a produs prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. A eroilor!
Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești. Îl citez așadar pe Cervantes, care ne grăiește prin nemuritorul său Don Quijote:
„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”
Nu este prea lung citatul și e musai să-l ținem minte și să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La aproape două sute de ani distanță, la celălalt capăt al continentului, sufletul lui Don Quijote era încă viu, la un popor întreg. Și mă întreb dacă nu cumva apariția armelor de foc a scăzut mult din ardoarea și eficiența românilor pe câmpul de luptă, unde n-a mai contat în primul rând vrednicia brațului și ascuțișul sabiei!
Așadar, pe românește, după mintea și sufletul românului, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam undeva, într-un text în care comentam minunata poveste a lui Dromichete, precum și povestea despre cum s-au purtat românii, în general, cu prizonierii de război, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! Același dispreț pentru armele care suplinesc și anulează adevărata voinicie.
Odată deschis acest subiect, băgăm de seamă că el poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă și mai înaltă, sugerându-ne un comentariu neașteptat la un fragment biblic clasic: confruntarea dintre Goliath și tinerelul numit David. Subiect care a inspirat multe minți luminate ale lumii noastre, inclusiv multă artă plastică, în frunte cu sculptura și cu Michelangelo! Urma să se încingă între cei doi o luptă dreaptă, voinicească, drept care Goliath s-a prezentat în ring „fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale”, mirându-se foarte când îl vede pe David urcând în ring cu o praștie în mână: „Ce cauți cu praștia la tine? Vrei să tragi în mine cu praștia? Ce-s eu? Câine?!” (Vezi Cartea regilor, 1,17.)
Cu alte cuvinte, Goliath gândea ca un moldovean: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La fel și Goliath, știa bine cum se folosește o praștie și la ce e bună: să vânezi, să tragi după sălbăticiuni, nu în oameni! Dar a considerat că asta o știe și David. Sigur că o știa și David, drept care David știa și că Goliath nu va avea asupra lui vreo praștie! Adică David, privit din acest punct de vedere, nu mai este ce s-a tot spus despre el, că întruchipează spiritul superior, inteligența inovativă etc., etc. Din punctul de vedere cavaleresc, bărbătesc, David este corigent, nu are comun nimic cu Don Quijote! (A se vedea și în ce termeni injurioși s-au pronunțat unii parlamentari evrei în Knesset la adresa regelui David…)
Este ca și cum se aranjează un meci, o luptă între doi sportivi pentru a se tranșa care este mai bun, la trântă sau la box. Mai bun luptător. Iar pe ring unul dintre luptători vine cu un revolver, de care se folosește fără scrupule pentru a-și răpune adversarul. Cam asta se pare că face marele erou David… Avem voie să facem această simplificare?!
Arma de foc permite oricărui nevolnic, oricărei stârpituri să răpună un voinic adevărat, să surclaseze un adversar mult mai bine înzestrat cu atributele eroului, ale vitejiei, ale demnității, ale cavalerului, pe scurt! Glonțul ucigaș, glonțul laș, anulează superioritatea voinicului, a eroului! Iar glonțul laș și ucigaș ajunge la îndemâna oricui prin invenția armelor de foc. Praștia antică era o armă din aceeași categorie, a premers arma de foc, revolverul. Când arma de foc ajunge arma unui duel între doi gentlemani, va fi de neimaginat un duel în care numai unul dintre combatanți să aibă revolver și să de folosească de el! Or, la o analiză lucidă cam asta este poziția pe care se situează David al nostru!
Al nostru?! Parcă nu mă mai recunosc în biblicul personaj, a cărui abjecție pare acum dovedită! Îi găsim o singură scuză, o singură circumstanță atenuantă: prin mișelia sa a evitat o catastrofă pentru poporul său, care ar fi căzut în robia filistenilor dacă Goliath ar fi ieșit învingător!
Așadar, noi, ca români, ne tragem din Don Quijote, nicicum din David!
Mai rămâne o problemă: regele David chiar a existat? Dintr-un film documentar făcut la Ierusalim am reținut afirmația unui savant israelit: „Nu există nici o atestare arheologică a existenței regelui David…”
Așa o fi?!
Ion Coja
Nu din jidanul David ne tragem noi romanii, nici din visatorul Quichote care se tragea la rindul lui din acelasi popor.
Noi ne tragem din tracul filisteanul (neam tracic) Goliath (vezi si scheletul de urias descoperit in muntii Carpati).
Ion Coja nu are dreptate pân’la capăt
Ion Coja este istoric. Arcașii, prăștiașii, erau folosiți din antichitate. Hannibal a umblat 18 ani prin Italia și i-a bătut pe romani în fiecare an, fără să fie învins niciodată. N-am auzit pe nimeni să fi zis despre el că nu era onorabil, din cauză că folosea prăștiași. Avea prăștiași din insulele Baleare. Nu erau fundamentali pentru armata lui, dar era un element tactic în angrenajul lui bine pus la punct. Hannibal i-a bătut pe romani de zeci de ori pe propriul teren și a făcut să tremure Roma; de pe vremea lui a apărut expresia ”Hanibal e la porți”, pe care o ziceau ca să arate că există o primejdie mare. Nu a putut să cucerească Roma, pentru că nu avea suficienți oameni și nici mașini de război prea multe . După 18 ani în care au fost bătuți mereu la ei acasă și purtau numai război defensiv, romanii l-au prins pe fratele lui Hannibal, i-au tăiat capul și l-au aruncat în tabăra lui frate-su. Un mesaj puternic, de genul: ”nu vom ceda niciodată”. După 18 ani, Hannibal a lăsat într-un templu roman aventura lui scrisă pe tăblițe de plumb, în punică și greacă (sau latină), apoi a mers acasă pentru a-și apăra patria … când au văzut că nu-l pot învinge, romanii au atacat Cartagina pentru a-l forța să părăsească Italia …
Poziția lui Ion Coja nu este 100 % corectă. Da, ține de vitejie să te lupți corp la corp, dar și a trage de la distanță presupune o îndemânare. Erau oameni specializați numai pe lupta cu arcul. Erau prăștiași specializați. Dacă o iei în optica lui, ar însemna că luptătorii călare nu erau onorabili, pentru că aveau un avantaj net față de cei pedeștri. Ar fi trebuit un cavaler să se dea jos de pe cal în timpul luptei dacă ataca un pedestru, nu ?
Un alt punct este: ce faci când luptătorul are un avantaj net, dar care nu derivă din vitejia lui ? Acel Goliat avea vreo 3 metri. Dacă o luăm așa, Goliat era omul neonorabil. Pentru că era la mintea cocoșului că dacă ai 3 metri și 200 de kile, nu prea are ce să-ți facă cineva. Dar lecția din episodul respectiv a rămas peste veacuri, pentru că s-a demonstrat că puterea fizică nu este totul, ci treaba e cum îți foloșești mintea … Cum a zis Becali la o emisiune: ”Tre să ai cap dom’le, nu mușchi … Tre să ai cap”.
Un alt punct: Goliat nu a venit cu mâinile goale la luptă. În capitolul de unde citează Ion Coja se vede că Goliat avea sabie, suliță, și scut, precum și un purtător de arme care mergea înaintea lui. Deci unde e lipsa de onoare a lui David ? Goliat s-a antrenat toată viața cu sabia și sulița … să fie sănătos. David nu s-a antrenat cu nimic, ci și-a pus nădejdea numai în Bunul Dumnezeu. În capitolul respectiv, David zice către Saul că omora leul și ursul cu mâinile goale, ca să-și protejeze oile. La Dumnezeu, totul e posibil. Dumnezeu ar fi putut să-l facă pe David să-l bată pe Goliat cu mâinile goale. Sfântul Mucenic Nestor a fost împuternici de Dumnezeu și l-a învis pe un mare luptător numit Lie, pe care la aruncat în sulițe cu mâinile goale (vedeți în viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie). Dar la David probabil lecția era că e mai importantă mintea decât forța fizică.
Apoi, ce faci cu mașinile de război ? Astea erau folosite din antichitate. Scorpioane, baliste, catapulte. Și astea trag de la distanță, deci ce facem cu ele ? Sunt lipsite de onoare ? Turnuri mobile pentru asediu. Romanii au avut succes nu numai pentru vitejia lor, nici numai pentru abilitatea cu săbiuța lor mică (gladius), ci și pentru că foloseau mașinării de război, tabere mobile (le construiau în fiecare zi și dinieața le distrugeau înapoi), construiau valuri și palisade chiar în timpul luptei dacă era nevoie (așa a câștigat Cezar războiul din Galia). Logistica bine pusă la punct nu ține de vitejie, ci de minte. Aveau oameni care se ocupau numai să facă rost de apă și hrană, și să le spele hainele.
Deci da, onoarea e bună, vitejia e bună, dar trebuie de asemenea să arăți și strategie. Ca să câștigi o luptă nu e numai ca în filme, unde năvălesc luptătorii răcnind puternic. Poți să faci și asta fizic, dar s-ar putea să nu reușești mare brânză. Unii spun că poți neutraliza un tanc folosind un simplu topor, dacă știi ce faci. O victorie se câștigă MAI MULT prin strategie decât prin lupta propriu-zisă; dovadă romanii care erau buni luptători fizic, dar o dădeau în bară când strategia nu era bună – așa a fost la Cannae în Italia, așa au pățit în pădurile din Germania unde au fost anihiliate trei legiuni din cauza greșelilor strategice. Hannibal era maestru în gestionarea logisticii, în tactici de ambuscadă. La Cannae a făcut o mișcare oarecum genială, prinzându-i pe romani într-o încercuire fără să-și dea seama; practic, Hannibal le-a întins o capcană chiar pe câmpul de luptă, iar romanii au intrat singuri în ea. Alexandru cel Mare era maestru în strategie aproape la fel ca Hanibal; amândoi puteau conduce spre victorie armate complexe, cu o compoziție variată. Știau să folosească terenul în avantajul lor, la fel ca Sfântul Ștefan; un curs de apă putea fi o mană cerească pentru Alexandru, care își punea luptătorii lângă râu ca să anuleze posibilitatea încercuirii. Vlad Țepeș folosea război psihologic și război biologic. În 1462 se pare că a folosit ciumați și leproși, cărora le-a dat drumul în tabăra turcească … Atacul de noapte poate că nu a fost onorabil, dar am înțeles că Mehmet nu mai cobora de pe cal decât după ce i se confirma că tabăra e bine securizată … Când au ajuns la Târgoviște, înaintea orașului au descoperit o pădure de țepi în care se aflau turci … Se zice că Mehmet a oftat și ar fi zis ceva de genul: ”Acest prinț merita mai mult” (merita să conducă o țară mai mare). Război psihologic ! Vlad Țepeș a reușit performanța să termine campania din 1462 neînvins pe câmpul de luptă, dar a fost trădat de boieri după ce turcii au plecat din țară. Cei lipsiți de onoare erau invadatorii, care intrau pe un pământ unde n-aveau ce căuta. Odată intrați aici, strămoșii noștri glorioși făceau cum se pricepeau și cum îi lumina Dumnezeu. Sfântul Ștefan i-a atacat pe tătari câînd treceau apa Nistrului, și i-a căsăpit acolo unde nu se puteau deșfășura. La Posada strămoșii i-au prins pe unguri într-un defileu unde nu se puteau desfășura și le-au tras-o acolo ca la 1400. La Vaslui turcii s-au împotmolit într-o mlaștină și au fost căsăpiți acolo, până li s-au lipit moldovenilor săbiile de mâini. Pe unguri i-au prins noaptea în Baia și le-au tras-o în perimetrul orașului … Matei Corvin a părăsit orașul cu trei săgeți în trup și purtat pe crengi de brad ca să nu-l doară prea tare. La Codrii Cosminului i-au prins într-o pădure și i-au măcelărit; au pregătit copaci tăiați parțial și i-au prăvălit peste leși, apoi țăranii au intrat cu topoarele și furcile. Înainte de asta i-a îmfometat bine și le-a distrus moralul … leșii mâncau curelele de la pantaloni, pe când moldovenii se arătau pe zidurile Sucevei cu pâini și haltane de slănină în mână. La Valea Albă i-au atras pe turci într-un foc încrucișat, unde au murit vreo 30.000 turci iar moldoveni numai 1000. Au luptat 12.000 de oameni cu 200-250 de mii conduși de cuceritorul Constantinopollului. Pe la amiază, însuși Mehmet s-a arătat în focul luptei alături de cavalerii lui îmbrăcați în armură (spahiii) și purtând steagul verde al profetului, ca să îmbărbăteze oștile. Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș (și alții) otrăveau fântânile și strângeau toate grânele, pe care le duceau în bejenie. Monitorizau armata invadatoare și capturau achingiii care se desprindeau din corpul armatei pentru a căuta hrană. Război de gherilă !
Dar nici cu vitejia lor nu mă feresc. Moldovenii erau buni și pedestru și călare, deoarece au avut de-a face cu feluriți invadatori și s-au adaptat diverselor situații de luptă. Ștefan avea o gardă personală de 3000 de luptători, cu care se băga acolo unde era mai greu. Trupe de șoc ! Așa și romanii adunau pe cei mai buni lutători ai legiunii și-i încadrau în prima cohortă, care avea dublu oameni și cei mai experimentați luptători ai legiunii. Ștefan i-a trimis vărului său Vlad Țepeș 200 luptători din garda lui, ca să ajute la luptă. Din cei 200, 10 s-au întors vii să raporteze. Ștefan lupta el însuși, dovadă că la Șcheia a fost doborât de pe cal. Vlad Țepeș a dat el însuși tonul în timpul atacului de noapte.
Nu se cere îndemânare? Hahaha. Nu că aș fi eu ăla, dar dacă nu-ți trebuie îndemânare să nimerești ținta, mai ales una în mișcare… Plus că probabil ar trebui să luptăm ca samuraii din “Ultimul samurai” cu sabia contra mitralierelor… Mai aveți și alte glume în program?
Toată ideea asta sună “sigur că am pierdut, dar măcar am pierdut cu demnitate”. Ah, apropo, si Legionarii foloseau arme de foc. Uups… Să mai menționez că și dacii și romanii aveau arcași? Războiul e război. Dacă nu te aperi ești exterminat. Susțin că nu trebuie să-l cauți, și că trebuie să fie ultima soluție, dar dacă incepe, luptă-te și fă tot posibilul ca să câștigi. Bizanțul;a căzut ȘI din cauza artileriei care i-a dărâmat zidurile. Și pentru că nu avea armată, pe care a neglijat-o pentru că nu mai avea bani.
Chestia cu „artileria care dărîmat zidurile” e o poveste luată din „Căderea Constantinopolului” de Vintilă Corbul. Cauza principală pentru care a căzut Capitala Bizanțului a fost că jidanii au deschis porțile turcilor!
Lupta dintre David și Goliat (Cartea I a Regilor, cap. 17)
Goliat avea aproximativ 3 m (6 coți și o palmă). Purta pe cap un coif de aramă și pe corp o zale care cântărea 5000 sicli de aramă. În picioare avea cizme cu tureci de aramă, iar la umăr purta un scut de aramă. Înaintea lui mergea purtătorul de arme. Era oștean ”din tinerețile lui”. David a venit la luptă îmbrăcat cu hainele de pe el și având la el toiagul păstoresc și 5 pietricele culese din pârău, și o praștie, precum și traista. Dar David avea ajutorul lui Dumnezeu, și l-a biruit pe Goliat cu o pietricică.
A fost luptă dreaptă ? Da. Fiecare vine cu armele pe care le are. Filisteanul era antrenat cu sabia și sulița, dar nu la-u ajutat. David la biruit cu o pietriciă, dar mai mult cu ajutorul Domnului. Goliat avea scut și avea posibilitatea să își apere fața din calea pietricelei.
Ce greutate aveau zalea și sulița ? Nu știu, dar trebuie să fi fost destul de grele, din moment ce sunt menționate în Sfânta Scriptură. NU am găsit cât cântărea exact un siclu, dar am văzut greutăți între 5,712 g și 14,54 g. Siclii de aur, argint, aramă, fier (și alte metale) aveau greutăți diferite. Dacă luăm valoarea maximă de 14,54 g, ar însemna că zalea avea aproape 93 de kile greutatea maximă, și 30 de kile minimă (dacă luăm siclul la 5,712 g. Chiar numai 30 de kg dacă avea și tot este grea pentru op zale, care are multe spații goale întrânsa. Sulița ar trebui să cântărească între 3 kg și 9,3 kg.
Vitejia e bună, onoarea e bună, dar mai mare decât acestea două e mintea (strategia). Iar mai mare decât toate este ajutorul lui Dumnezeu.
Proorocul și Împăratul David avea oameni care s-au remarcat printr-o vitejie extraordinară, fiind ajutați de Dumnezeu.
Iată lista vitejilor lui David (Cartea I a Cronicilor, cap. 11; Cartea a doua a Regilor, cap. 23)
– Ioșeb Tașchemonitul, ”unul din marile căptetenii. Acesta și-a ridicat lancea sa asupra a opt sute de oameni deodată și i-a ucis”;
– Eleazar, fiul lui Dodo, unul din cei trei viteji care au luptat cu David singuri împotriva filistenilor, ”când israeliții se retrăseseră pe înălțimi. Acesta s-a ridicat atunci şi a lovit în Filisteni până ce i-a obosit şi i s-a lipit mâna de sabia sa. În ziua aceea a dat Domnul biruinţă mare şi poporul s-a dus după el, numai ca să adune pe cei ucişi”.
– Șama, fiul lui Aghe. Acesta s-a luptat singur cu filistenii într-o țarină semănată cu linte, după ce israeliții au fugit, și i-a învis pe filisteni;
Acești trei luptători au străbătut singuri prin tabăra filistenilor, au scos apă din fântâna Betleeemului de la poartă, și au adus-o lui David. Acești trei cei mai puternici luptători ai lui David;
– după ei venea o a doua grupare de trei luptători, foarte puternici, care s-au remarcat prin faptul că s-au luptat numai ei trei cu filistenii pe un câmp, și i-au biruit. Primul era Abișai, fiul Țeruiei. Acesta a ucis cu sulița 300 de oameni, și era la mare cinste în acest grup de trei. Era cel mai puternic dintre cei trei, dar nu se putea compara cu primii trei. Acesta se pare că era căpitanul celor 30 de căpitani din oștirea lui David;
– Benaia, fiul lui Iehoniada. Acesta s-a coborât într-o groapă unde a ucis un leu, în vreme cu zăpadă. Tot el a ucis doi dintre fiii lui Ariel Moabitul (probabil bărbați uriași, din moment ce îi consemnează). Tot el a ucis un egiptean de 2 metri jumate. S-a dus la el înarmat cu un toiag, i-a smuls sulița din mână și l-a ucis pe acela cu propria suliță. El era cel mai de seamă între cei 30 de căpitani ai lui David;
– Iașobeam, fiul lui Hacmoni; acesta ”și-a ridicat sulița asupra a 300 de oameni și i-a ucis dintr-o dată” (în aceeași luptă ?)
Erau 37 de mari viteji, menționați după nume în Cartea II a Regilor (cap. 23)
Țintașii lui David (Cartea I a Cronicilor, cap. 12)
David avea o grupare de arcași și prăștiași deosebiți, care trăgeau cu arcul iar pietrele puteau să le arunce și cu dreapta și cu stânga. Aceștia au alungat ”pe toți cei ce locuiau pe văi, spre răsărit și apus.”
Lista contingentelor care au venit alături de David, când s-a făcut tranziția de putere de la Saul la David (cap. 12)
– 6.800 luptători din neamul lui Iuda, care purtau scut și suliță, oameni ”gata de luptă”;
– 7.100 din fiii lui Simeon, ”oameni viteji de oștire”;
– 20.800 din neamul lui Efraim, ”oameni viteji, cunoscuți în neamul lor”;
– 18.000 din seminția lui Manase, ”oameni care au fost chemați pe nume ca să meargă să facă rege pe David”;
– 200 căpetenii din fiii lui Isahar, ”oameni înțelepți care știau ce și când trebuie să facă Israel”;
– 50.000 din tribul lui Zabulon, ”oameni gata de luptă și înarmați cu tot felul de arme, în ordine și într-un suflet”;
– 1.000 căpetenii și 37.000 de luptători din tribul lui Neftali, înarmați cu scuturi și sulițe;
– 28.600 oameni din tribul lui Dan, ”gata de luptă”;
– 40.000 oameni ”gata de luptă” din neamul lui Așer;
– 120.000 oameni înarmați cu tot felul de arme, veniți de peste Iordan;
– alții;
Samson (Cartea Judecătorilor, cap 13-16)
Samson a fost binecuvântat de Dumnezeu. Duhul Domnului a început să lucreze prin el. Samson s-a născut într-o vreme când filistenii cuceriseră țara israeliților …
Faptele lui de vitejie, consemnate în Cartea Judecătorilor:
– a ucis un leu în timp ce mergea pe drum cu părinții lui. Pe leu l-a sfâșiat ca pe un ied, iar după câteva zile a trecut din nou prin acel loc și a văzut că în trupul leului era un roi de albine și miere;
– a ucis 30 de filisteni în Ascalon;
– a ucis 1.000 de filisteni folosind o ”falcă sănătoasă de asin”;
– la moartea lui a surpat capiștea zeului Dagon, și a ucis pe toate căpeteniile filistene și mai multe mii de filisteni, dintre care numai pe acoperi;ul cl[dirii se aflau 3000 de filisteni;
Urmașul lui ca judecător a fost Emegar, fiul lui Enan. Acesta a ucis 600 de filisteni.
Astea-s baliverne vetero-testamentare. Scribii iudei au falsificat, din motive de imagine, textele „sacre” pînă prin secolul I e.n., cînd, devenite prea cunoscute enoriașilor lor, nu mai puteau fi falsificate fără să își piardă autoritatea. Ceea ce este esențial de reținut este că Vechiul Testament este o istorie a crimelor iudeilor contra popoarelor pe care le invadau. Marile sărbători ale jidanilor, aniversate pînă azi, constituie celebrarea victoriilor lor în aceste războaie criminale, de invazie. Azi, armata Israelului comite aceleași crime ca în Antichitate și cu aceleași „justificări”.