Doctrina Tineretului Naționalist (II) Credința în Dumnezeu

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 29, 2018

Doctrina Tineretului Naționalist

Puncte doctrinare ale Frăției de Cruce, extrase din “Ce Este Frăția de Cruce”, scrisă de Nicolae Roșca.

2. Credința în Dumnezeu

Pe scara valorilor sufletești ale “fratelui de cruce” stătea, pe prima treaptă, credința. Credința lui în Dumnezeu.

El făcea parte dintr-o generație care considera omul ca făptură transcedentală, capabilă să se mântuiască, dacă știe și vrea, să-și activeze toate valențele sufletului său.

În suflet se află centrul existenței și acolo se dă bătălia decisivă a omului. Sufletul, când este limpede, generează idei bune care luminează viața individului.

Acolo, în suflete, își au lăcașul sentimentele nobile care se răsfrâng în societate, încălzesc mulțimile și le ajutăsăse ridice la stări de trăire colectivă înalte și binefăcătoare.

Tot acolo, în suflete, naște voința care îndeamnă la lupta dreaptă, cucerește ispite și zămislește în om o morală de victorie. Sufletul este motorul istoriei națiunilor.

Este picătura dumnezeiască turnată în om.

De aceea trebuie îngrijit sufletul omului și al mulțimilor. El trebuie să fie curățit necontenit de omizile îndoielilor, ale negativismelor, ale acțiunilor egoiste, pentru a-și putea realiza misiunea în viață.

Pentru tineretul unei țări este esențial proclamarea sensului transcedental al vieții, pentru că îl va conduce în lupta lui de transformare sănătoasă a societății.

Frații de Cruce erau toți credincioși. Porțile Frăției se închideau în fața ateilor sau agnosticilor. Și era firesc, deoarece toată educația legionară are la bază pe Dumnezeu, credința în El și păzirea poruncilor Lui.

Cum ar spune Sfântu Pavel : dacă nu ar avea credință, deșarte ar fi toate celelalte virtuți sau activități legionare. De altfel, aceasta nu era o problemă pentru generația cu care s-a început Frăția de Cruce.

Și poate nici pentru generațiile de astăzi nu ar constitui o problemă, dacă s-ar da tinerilor o educație corectă, nu ar avea îndoieli în îndrumătorii lor, și ar fi conduși cinstit pe drumul limpede al credinței în Dumnezeu.

La această vârstă nu poate exista un ateism conștient. Orice manifestare în acest sens la tineretul de astăzi nu este decât adoptarea unui curent la modă. Este un snobism copilăresc și o extravaganță, fără rădăcini profunde, fruct al unei educații dăunătoare și a unui doctism îndoielnic și limitat.

Așadar, a crede în Dumnezeu este prima condiție necesară pentru a atinge niște nivele înalte de perfecțiune omenească. Și cum fratele de cruce tindea cu sete spre aceste nivele, nu putea neglija suportul principal pe care se sprijinea toată educația lui.

Dumnezeu supraveghează acțiunile și realizăile noastre. Ele sunt bune pentru noi și pentru alții, când le adăpostim la umbra Lui. Sunt rele, când fugim de El, când într-o reacție de trufie nebună îi întoarcem spatele sau încercăm să-L trișăm.

În dialogul dintre om și Dumnezen nu există spațiu de înșelăciune. Ești în dialog cu El sau nu ești. Gândurile fiecăuia, pe această linie, trebuie să fie măturisite cu rigoare. Atât cele care ar avea numai repercusiuni personale cât și cele care intra în domeniul politic.

La baza fiecărei politici stă omul. Este un adevăr.

Dar la căpătâiul fiecărui om veghează Dumnezeu, deci politica ia ceva din duhul Lui, dacă I se urmează învățăturile.

Așadar, ori și ce politică care nu ține seama de această legătură om-Dumnezeu și nu se sprijină pe ea, este condamnată greșelii, ineficacității, crizelor profunde.

Dacă există azi o cruză a valorilor politice în lume, se datorește în primul rând crizei pe care-o suferă omul din momentul ce a părăsit căile curate și promițătoare ale Domnului. Toate încercăile moderne de a crea drumuri noi în istorie, divergente de căile creștine, nu vor aduce rezultate bune nici pentru om și nici pentru societatea lui. Dimpotrivă, ele vor scufunda tot mai mult lumea în materialismul ce domină astăzi, încurcat în propriile lui capcane, lipsit de perspective si ucigător în elanuri.

Fratele de Cruce, era, dimpotrivă, un tânăr care-și ridica fruntea mereu spre soare. Sufletul lui trebuia să fie curat ca un mărgăritar.

El urma, și semăna în juru-i, adevărurile unei vieți creștine. Dar, să rămână clar, în concepția acestuia, religia nu era un instrument politic, cum au încercat să spună toți răuvoitorii Mișcării. Nu era un mijloc demagogic pus în slujba unei mistici naționale.

Ar fi fost o greșeală și un mare păcat, de care era conștient fratele de cruce.

El nu se juca cu lucrurile sacre.

Pentru el religia era un izvor de viață. Era o tematică metafizică căreia i se subordona si pe care voia să o imprime în neamul său și să o angajeze în misterul viitorului acestuia. Credința, intuia fratele de cruce, va trezi energiile poporului român și-l va conduce, în cursa lui istorică, la biruință.

De altfel, această mistică creștină pusă la temelia unor încercări politice nu era o noutate în istoria neamului românesc. Poporul nostru a apărut în istorie cu stigmatele culturale ale creștinismului care i-au determinat toată traiectoria vieții sale.

Chiar și în faza istorică pre-creștină, cea “zamolxiană” – ca să o numim așă – el deținea și se conducea după niște precepte virtuoase, care nu erau curente în acea epocă la popoare.

Creștinismul, care le-a continuat, le-a adâncit și le-a transformat în valori eterne, a fost trăit cu convingere și sinceritate de poporul românesc în tot lungul istoriei lui. Deci nu a fost o inovație legionară ancorarea postulatelor ei politice și sociale în religie și morala ei.

Noutatea se producea numai prin forma radicală și dinamică pe care l-a luat acest creștinism în acțiunea politică legionară. Corneliu Codreanu, Ion Moța, Istrate și toți ceilalți doctrinari ai Mișcăii, îndemnau tineretul român să se adâncească în credința strămoșilor lor, dar să o și separe în același timp.

Le cerea să depășească faza unui creștinism personal și contemplativ, care, oricâț de riguros ar fi trăit de individ, nu era suficient pentru vremurile moderne.

Tineretul român, pentru a fi credincios misiunii sale istorice, trebuia să se înfunde curajos pe potecile unui creștinism social și activ, adică să aplice trăirea lui creștină societății din care făcea parte.

Trebuia să-l transforme într-un creștinism militant, misionar, numai cu ajutorul căruia ar fi putut aduce bunăstarea morală și materială a colectivității românești.

Mișcarea Legionară se străduia să creeze o elită socială românească, sănătoasă și înrădăcinată în morala creștină. Căci numai aceasta poate umaniza societatea, arătându-i că autenticul omului este iubirea-creație și nu patima-negație. Rosturile și bucuriile vieții, personale sau colective, nu pot fi împlinite decât în umbra lui Dumnezeu, asimilând și urmând legile create de El. Numai așa poate lua naștere un stil de viață sănătos și o justiție socială pe care-o așteaptă mulțimile.

Prin urmare, Frăția de Cruce căuta să întărească în tineretul României nervul religios ancestral, unul din componenții sufletului neamului nostru, și cel mai puternic.

Din această cauză, în întâlnirile lor săptămânale (în ședințele lor) primul gând al fraților de cruce, cum s-a văzut, se îndrepta spre Dumnezeu pe care-L cinsteau și al cărui ajutor, pentru neamul românesc, îl implorau. Prin posturi și prin rugăciuni, așa cum îi învăța Corneliu Zelea Codreanu și cum făcea el însuși, ei își întăreau sentimentul religios.

Rugăciunea este foarte importantă în această educație a omului, căci îl ajută să părăsească problemele sale personale, să se adâncească într-o convorbire intimă și reconfortantă cu Dumnezeu și să înțeleagă misterul existenței lui pe pământ. Rugăciunea pacifică sufletul și îi dă speranță și avânt.

Este cheia cu care omul deschide porțile Cerului. Dar este o cheie care nu trebuie lăsată să ruginească.

Prin îndeplinirea legilor creștine, fără șovăiri rușinate și concesiuni, tinerii români se impregnau cu o morală creștină, viguroasă și îndrăzneață, pe care-o puneau în slujba poporului lor. Frăția de Cruce cerea tineretului tării ei ca să fie tare și să cultive în el calitățile specifice ale omului creștin adevărat, adică:

– Calități îngerești, prin puritatea sufletului lor;
– Calități de apostoli, prin activitatea lor neobosită;
– Calități de martiri, când li se va cere ca să se lepede de credința lor.

Frații de Cruce au îndeplinit cu entuziasm și generozitate aceste trei premise ale credinței, în scurta lor călătorie prin viața poporului român.