Doctrina Tineretului Naționalist (I) Școala Creatoare de Caractere

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 7, 2018

Doctrina Tineretului Naționalist

Puncte doctrinare ale Frăției de Cruce, extrase din “Ce Este Frăția de Cruce”, scrisă de Nicolae Roșca.

1. Școală creatoare de caractere.

Caracterul fundamental al Mișcării Legionare- și cu atât mai mult al Frăției de Cruce, prima etapă a acesteia – este educația. Formarea unor oameni dotati cu o serie de calități indispensabile pentru a fi un om adevărat. Este piedestalul care sprijină tot edificiul creat de Corneliu Zelea Codreanu.

Frăția de Cruce era în esență o școală creatoare de caractere.

Nu este deajuns să fi învățat, inteligent, înarmat cu sentimente patriotice chiar, pentru a fi și un bun român, folositor țării tale. Mai trebuie să fi ordonat, cinstit cu tine însuți și cu alții, să fi un pătimaș al ideii naționale și înarmat cu o convingere puternică si cu o voință de fier.

Numai așa se poate oferi poporului românesc toate valențele unui bun patriot. Frăția de Cruce încerca să deschidă tineretului țării noastre tocmai acest drum de eficiență, încerca să desăvârșească în el niște calităti optime și necesare viitoarei lui activități sociale.

Ea credea că înainte de a lua în piept valurile vieții, înainte de a se avânta într-o acțiune politică, tânărul trebuia să capete o pregătire sănătoasă, morală și națională, absolut necesară pentru ca acțiunea lui să aibă sorți de izbândă.

Fratele de Cruce trebuia să stimuleze în persoana lui valorile demnității, ale onoarei, ale dreptății și ale setei de justiție socială.

Astfel înarmat el trebuia să smulgă din mâinile mincinoase ale marxismului steagul dreptății sociale, pe care acesta încerca să-l acapareze, și să-l poarte cu hotărâre, dar și cu o cunoștință perfectă a cauzelor care zămislesc nedreptățile spre realizarea lui națională.

Dar, pe deasupra tuturor calităților omenești, trebuia să strălucească în sufletul Fratelui de Cruce iubirea de Dumnezeu, izvorul tuturor virtuților care se vor dezvolta apoi în el.

Corneliu Codreanu spunea generației lui – și îndemnul lui se îndreaptă spre toate generațiile actuale și viitoare ale neamului românesc – că din dragoste pentru poporul lui, tineretul trebuie să se autoeduce serios, să-și deschidă sufletul spre orizonturi largi și să privească cu încredere viitorul.

El trebuie să se pregătească bine intelectual sau profesional și să se înarmeze cu morală de victorie în tot ceea ce va întreprinde.

Este obligatoriu să se alunge din conștiința lui dezordinea, această plagă periculoasă care duce societățile omenești spre pierzania lor. Această pregătire se putea face în școala legionară.

Din această școală, spunea Căpitanul, va ieși un om nou în care “va trebui să învieze toate virtuțile sufletului românesc”, “vor trebui ucise toate defectele și pornirile spre rău”, “va trebui să iasă un om, incapabil, după victorie, de a exploata munca altuia”.

Astfel Legiunea întreagă, și cu ea desigur și Frăția de Cruce, erau, în concepția lui Corneliu Codreanu, mai puțin arme politice imediate, și mai mult niște mijloace pentru regenerarea morală și politică a poporului românesc.

Aveau, deci, o intenționalitate de viitor. Omul român trebuia să recapete și să transmită neamului său strălucirea cu care fusese înzestrat de Dumnezeu și pe care și-a rătăcit-o de-a lungul istoriei sale grele.

Pentru aceasta era nevoie de o educație timpurie, completă și exigentă. Ideile și chiar virtuțile, pentru a pătrunde în mulțimi și a le lumina, trebuie să fie purtate de oameni care să creadă în ele și să le practice cu generozitate.

Ei trebuie să reprezinte icoanele autentice ale unei ideologii vii și promițătoare. Numai o educație sănătoasă, atât morală cât și națională, poate crea astfel de oameni. Numai aceasta poate scoate pe individ din cotidianul mediocru și rutinar și îl avântă spre o viață cu sens și cu o finalitate înaltă. În felul acesta, omul devine purtătorul unui crez printre semenii lui.

Cu toate că o astfel de concepție ar părea lumii actuale, pozitivistă și sceptică prin excelență, prea idealistă, desprinsă de realitate și de posibilitatea obiectivă de a fi realizată, nu este așa.

Corneliu Codreanu nu era deloc un visător sau numai mistic, așa cum încearcă să-l descrie toți dușmanii lui. El nu se scălda deloc în iluzii. Nu era posedatul unor utopii imposibile. Dimpotrivă, era un realist în sensul cel mai legitim al cuvântului.

Realismul se bazează pe ceva palpabil, pe ceva adevărat și verificabil. El nu înseamnă, așa cum este tendința astăzi, de a lua drept bun tot ceea ce mișcă în jurul omului, chiar dacă acestuia nu-i place, sau dacă atacă convingerile sale cele mai intime și este dăunător societății.

Realism nu însemnează abdicarea omului de la niște principii de bază, nu însemnează îngenuncherea lui idolatră în fața unor aspecte accidentale ale vieții, sau a unor concepții absurde asupra ei. Nu înseamnă deloc acceptarea unor moravuri sociale alterate sau a unei gândiri politice decadente și negativiste. El nu este modă sau veștmânt circumstanțial, în viața oamenilor.

Rebeliunea raționalistă de astăzi, unde totul vrea să se facă numai după logica oamenilor- care nu poate fi decât subiectivă și măginită- este tocmai îndepătarea de realitatea umană. Este o rebeliune îngâmfată și periculoasă pentru om.

Asemenea lui Adam, în Grădina Paradisului, sau a rebeliunii de la Turnul Babel, omul vrea să iasă – e mai comod pentru el – din sistemul legilor în care a fost așezat de Creatorul său.

Acestea sunt singurele legi realiste- prin originea lor divină și eternă- care pot să împlinească omul și să-l facă fericit.

În neghiobia lui orgolioasă, însă el vrea să creeze altele, pe măsura lui și a dorințelor sale. Dar, în aceste legi noi, mărginite și viciate de la început, se îngroapă elanul omului și setea lui de a se ridica pe culmile înalte ale existenței. Urmarindu-le își îndreaptă toată străduința numai spre realizarea unor necesități materiale, strânse de egoisme, și întoarce spatele actelor generoase și dezinteresate. Acestei rebeliuni îngâmfate și minore i se dă numele de realism.

Adevăratul realism este cu totul altceva. El se bazează pe cunoașterea deplină și pe aplicarea exactă a legilor eterne de viată, acelea îndreptate spre noi de Sus.

Numai acestea pot da impulsuri indivizilor și națiunilor pentru a-și croi concepte sănătoase despre existență și despre misiunea omului pe pământ.

Realism este a realiza ceea ce viața cere de la noi toți, ținând seama de legile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Căci de la El emană totul, chiar și gândirea politică, care, pentru a fi bună și roditoare pentru mulțimi, nu poate veni în contradicție cu perceptele Lui.

Realism, deci, este trăire în adevăr, iar adevărul nu este nicidecum circumstanțial. “Destinul nostru este strâns legat de voința Lui, este impulsul de a realiza ce viața cere de la noi, supunându-ne legilor ei, adică voinței lui Dumnezeu”.

Corneliu Zelea Codreanu trăia intens această realitate. Ideile lui de baza erau simple și deloc întortochiate. Atât de simple și de clare erau, încât au dat naștere la bănuieli nefondate în unii oameni politici ai timpului său, care căutau în ele intenționalități nemărturisite.

Ideile sale politice porneau de la legile naturale ale vieții (cum le numea el) pe care Codreanu le cunoștea, le înțelegea și le aplica. (De altfel le cunoaște toată lumea, chiar și detractorii Căpitanului, dar netrăindu-le, îndepărtându-se de ele ca fiind demodate, s-au transformat în suspecte și periculoase, pentru ei. De aici ura dezlănțuită contra lui și dorința de a-l distruge. Codreanu era oglinda eșecului lor total.)

Corneliu Codreanu a privit cu ochi critici în jurul său și și-a dat seama că împotmolirea tuturor formulelor politice pe care le-a adoptat societatea modernă se datorește tocmai faptului că a pierdut contactul cu realitatea de bază, pe care a înlocuit-o cu “realități” fictive.

“Poporul, spunea el, nu se conduce după voința lui: Democrație.

Nici după voința unei persoane : Dictatură.

Ci după legi.

Nu e vorba de legi făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte.

Legile vieții și legile morții.

O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe unele sau pe altele din aceste legi.”

Oamenii politici au obligația de a cunoaște aceste legi, de a le trăi cu toată convingerea și de a guverna popoarele pe baza lor, dacă nu voiesc să-și conducă națiunile spre moartea lor istorică.

Codreanu a intuit ca nimeni altul tragedia omului contemporan, ars de nedumeriri, care și-a scâlcit viața și rosturile lui.

A înțeles că toate curentele liberaliste moderne, spiritualicește goale, dar arogante și cinice, îndrăznețe și chiar crude când se văd depășite, blochează drumurile omului, atât în trăirea sa personală, cât și în cea socială, și-l îndreaptă spre un faliment dureros.

A înțeles că noua “religie” care a invadat istoria contemporanăa lumii, fruct al dezordinii morale ce-o suferă individul și societatea lui, marxismul, va arunca lumea în abisul celei mai negre barbarii.

A înțeles ca nimeni altul dintre politicienii contemporani, apocalipsul ce amenință generațiile noi și colapsul generației creștine, invadat de buruiana materialismului.

A intuit cu claritate nenorocirile ce pândeau poporul românesc, care, pentru a se putea salva, avea nevoie de o nouă îndrumare sănătoasă, de idei politice clare și de o reapropriere sinceră de Dumnezeu. Adică trebuia îndrumat spre o reintegrare a acestuia în realitățile naturale, pe care niciodată n-ar fi trebuit să le părăsească.

Pentru aceasta era necesară educarea sănătoasă a individului și adoptarea unei linii politice actualizată situației noi ce se crease în lume cu apariția marxismului.

Deci, Corneliu Codreanu era un realist în adevăratul înțeles al cuvântului. Numai acest realism conșțient al lui l-a împins ca să creeze pentru tineretul țării o școalăde educație și de recompunere morală: școala omului nou.

Acest om nou, adică înnoit sufletește, trebuia să fie conștient de misiunea c-eo avea, trebuia să fie activ în lupta lui și trebuia să fie pregătit pentru a înfrunta circumstanțele istorice adverse care-i amenințau națiunea.

Acest “om nou” nu era, prin urmare, o entitate abstractă. Nu era o persoană creată teoretic din visurile imposibile ale unui om, ci era o ființă concretă, înrădăcinată în necesitățile poporului ei, care trebuia ca să dezvolte în el niște valități, esențiale luptei în care se angajase.

Aceste calități, de altfel latente în el căci îi veneau pe linie genetică-istorică și formează caracteristica neamului românesc, sunt: sentimentul creștin și virtuțile neamului. Ele trebuia numai reîmprospătate și activate în omul român.

Frăția de Cruce era prima etapă a acestei școli de înaltă educație morală și civică. Ea se baza pe câteva puncte esențiale, care vor aprinde în sufletul tineretului român de atunci o minunată revoluție interioară. Aceste puncte doctrinare, pe care Codreanu le considera absolut necesare pentru formarea tineretului, erau: