Discriminarea elogiată ca toleranţă la cel mai înalt nivel politic

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 23, 2019

Preluat de pe Art-Emis

Studiu apărut cu acordul autorului care doreşte să-şi păstreze anonimatul. (Redacţia)

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul….”. (Mihai Eminescu)

La începutul anului 2018, jurnalistul Dorin Suciu semnala, prin mai multe publicaţii, un comunicat al Preşedintelui României, dl. Klaus Iohannis, transmis vineri, 12 ianuarie 2018, cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la Edictul de la Turda din 1568, care ar fi recunoscut libertatea religioasă în Transilvania:

„Se împlinesc 450 de ani de la postularea la Turda, pentru prima dată în lume, a principiului libertății religioase. Tuturor celor care văd în credință întregirea noastră spirituală, această aniversare transmite un mesaj deosebit de important: libertatea și toleranța religioasă sunt piloni fundamentali ai umanității. Libertatea de conștiință și toleranța religioasă sunt împliniri istorice ale societății noastre, obținute, dezvoltate și apărate cu sacrificii. Viitorul nostru ca națiune presupune fructificarea tolerantă a diversității și se sprijină pe aceste valori ale umanismului european, pe care, cu toții, le împărtășim”[1]. Tot atunci Preşedintele Iohannis afirma: „La Muzeul Brukenthal din Sibiu se găsește originalul Edictului de la Turda. Într-o Europă a sângelui vărsat în numele credinței, chiar dacă ignora ortodoxia românilor din Transilvania, Edictul consacra pentru prima dată principiul toleranței religioase, lansând o nouă perspectivă, umanistă, asupra rolului religiei în societate.” (Klaus Werner Iohannis, Președintele României).

Mesajul a fost transmis participanţilor la masa rotundă pe tema „Reforma astăzi – reforme astăzi”, organizată la Sibiu de Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la reforma iniţiată de Martin Luther – 28.01.2017)[2]. La rândul lor, organizatorii mesei rotunde au emis următorul comunicat:

„Noi, conducătorii cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania, propunem ca Parlamentul României să adopte o Rezoluţie Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568. Întrucât Edictul de acum 450 de ani exprimă năzuinţa spre pacea interconfesională, iar convieţuirea naţiunilor coexistente din Transilvania (?! s.n.) este o realitate istorică importantă, solicităm Parlamentului României să declare Edictul de la Turda ca fiind o valoare socială şi spirituală de importanţă fundamentală, şi să statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertăţii Religioase. Solicitarea este adresată şi Parlamentului Ungariei şi Parlamentului European”[3].

În 13 ianuarie 1568, la Turda, Dieta Transilvaniei a proclamat prin lege toleranţa religioasă şi libertatea conştiinţei, se arată în document.

„Edictul izvorât din ideile Reformei a garantat consolidarea protestantismului, dar a recunoscut tacit şi existenţa altor confesiuni. Astfel, pe lângă religia romano-catolică, şi-au câştigat existenţa instituţională alte trei religii recepte, cea luterană, reformată şi unitariană. Ulterior, în spiritul Edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfinţit şi existenţa credinţei ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului (s.n.).”[4].

Ambele comunicate, atât cel al Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, cât și cel al conducătorilor cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania, induc în eroare pe omul obișnuit, întrucât în esența lor acestea nu corespund adevărului istoric, jignind astfel poporul român. 

Edictul nu consacra nicidecum toleranța religioasă și implicit nici pe cea etnică, întrucât prin edict doar unitarianismul devenea religie receptă, adică legală, alături de catolicism, luteranism și calvinism, iar tolerarea românilor ortodocși, care nu făceau parte dintre națiunile recunoscute (maghiari, sași și secui), însemna de fapt discriminarea lor.

Iată ce constatase baronul von Preiss cu ocazia vizitei în Transilvania din 1773: „nobilimea (maghiară și săsească, n.n.) îl consideră pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduie să respire”[5]. Deci toleranța maghiarilor, sașilor și secuilor față de români însemna doar îngăduința de a trăi și de a munci în folosul nobilimii; atât și nimic mai mult.

Prin aceste comunicate Președintele României, Klaus Werner Iohannis și conducătorii cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania își demască lipsa de demnitate și de onoare, după cum vom argumenta în cele ce urmează.

Scurt istoric

1. Geneza, teritoriile populate și atestarea documentară

Neamul traco-geto-dacilor de la regina Tomyris (sec. VI î. Hr.) și până la Burebista (sec. I î. Hr.), și apoi Decebal (sec. I-II d. Hr.), în care își au obârșia românii, a locuit în jurul Carpaților până dincolo de Sudul Dunării[6], până la Marea Neagră și dincolo de Nordul acesteia[7]; la Nord până dincolo de Carpații păduroși, iar la Vest în Ungaria[8] și până la Viena[9]. Aceasta a fost vatra în care s-a născut neamul românesc. Într-un document de la jumătatea secolului al XV-lea, 1452, se atestă de către banii Severinului dreptul nobililor de Măcicaș asupra unei moșii din zona Banatului, căci „se menținuseră în stăpânirea acestei moșii Dobregoste de jos de ani, de la Domnul, o mie”[10]. O  mie de ani înainte de anul 1452 înseamnă anul 452 când națiunea română se afla în curs de formare[11].

O cronică în limba latină (Gesta Hungarorum, Faptele Ungurilor), scrisă la scurt timp după domnia unui rege cu numele Bela, menţionează despre un anumit român, ducele  Gelu, care, pe la anul 900, avea domnia (stăpânirea) peste români şi slavi, în Ţara Ultrasilvană, adică într-o regiune  organizată politic şi militar din zona Cluj-Gilău-Aşchileu-Dăbâca, între râurile Someş la nord, Almaş la vest şi Someşul mic la est şi sud.  Astfel, primul român menţionat cu numele în regiunea Transilvaniei este un conducător, care avea domnia[12].

Asaltul dat de cetele ungare ale lui Tuhutum, înfrângerea şi moartea lui Gelu, lângă Gilău au făcut ca românii şi slavii să-şi dea dreapta cu nou veniţii şi să-şi continue viaţa în locurile de baştină. Acea „dare a dreptei” a fost un pact încheiat între părţi în urma victoriei cetei lui Tuhutum. Pactul garanta vechile rânduieli  numite adesea libertăţi ale românilor[13]. Motivaţia acelei dări a dreptei o găsim în Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae – Petiţia Valahilor din Transilvania, când românii: „pierzând în luptă pe propriul lor duce – Gelu – nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare (cetățenești). Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amândouă neamurile şi-au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă”[14]. Aşadar, românii au gândit că e loc sub soare pentru toată lumea şi că e mai bine să fie îngăduitori decât să se încreadă sorţilor unui război ulterior de al cărui sfârşit nesigur ar trebui să se teamă. Două constatări rezultă din cele de mai sus: prima – românii erau în Transilvania la venirea ungurilor și a doua – ei au preferat pacea în locul războiului.

2. Autohtonia românilor și drepturile inițiale

După încreștinarea ungurilor și înfiinţarea regatului Ungariei (anul 1000), au continuat atacurile ungare spre est în Transilvania[15]. În aceeași perioadă, în Ungaria trăiau foarte mulţi adepţi ai ritului bizantin (ruteni, români, sârbi, bulgari, unguri) mai ales în părţile sudice şi estice ale regatului[16]. Unii istorici vorbesc de o majoritate a credincioşilor răsăriteni, cel puţin în aceste zone. Vechi episcopii, mănăstiri şi biserici greceşti erau consemnate lângă Belgrad, Tibiscum şi Morisena în Banat, Transilvania sau Crişana-Sătmar-Maramureş, dar şi în Ungaria centrală. Unii conducători unguri au primit botezul în Bizanţ şi au fost în relaţii strânse cu împăraţii constantinopolitani şi au avut chiar regine bizantine. Până la invazia mongolă din 1241 sunt consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri răsăritene, faţă de cele 170-180 latine, apusene[17]. Aceasta arată răspândirea românilor, dincolo de actualele graniţe ale României, în Ungaria, la sfârşitul mileniului întâi şi începutul celui de-al doilea. Potrivit unor documente situaţia aceasta de la începutul mileniului al doilea era veche şi dăinuia „de peste o mie de ani”[18], pe de o parte. Pe de altă parte, realitatea aceasta a răspândirii românilor dincolo de actualele graniţe ale României s-a păstrat până la începutul secolului al XX-lea: „România Mare nu cuprindea nici un sfert din populaţia românească”, „căci în Ungaria şi până la Viena erau mai mulţi români decât în Transilvania”[19]. Aşadar, Transilvania nu a fost ca Panonia , o regiune de „descălecat”  a ungurilor sosiţi în anul 896, nici precum Croaţia, un regat lipit la o dată precisă (1102); ci era o ţară locuită de români şi de slavi şi potrivit unor documente regale de epocă era distinctă de Ungaria; ulterior a fost încadrată treptat și parțial în Regatul Ungariei[20].

Pe la anul 1200 românii de la Nord şi Vest de lanţul Carpaţilor erau incluşi prin cucerire în regatul Ungariei. Cuprinderea în Regat nu a însemnat de la început  o schimbare substanţială de statut pentru români. Până la începutul secolului al XIII-lea, mănăstirile apusene şi cele bazilitane  au existat, împreună, fără discriminări. În jurul anilor 1190-1200, în documente ale vremii se menţionează că terenul de fondare a mănăstirii cisterciene de la Cârţa  a fost „smuls de la români”[21]. Treptat însă, poporul a fost cucerit şi supus cu forța, iar credinţa de provenienţă răsăriteană a românilor avea să-i deosebească de credinţa de provenienţă  apuseană a ungurilor care i-au marginalizat[22].

3. Începutul și generalizarea discriminării

O ofensivă împotriva Ortodoxiei de pretutindeni a pornit-o Papa Inocenţiu al III-lea la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea[23]. Potrivit unor mărturii papale din secolul al XIV-lea, în contextul Cruciadei a IV-a (1203-1204) un rege al Ungariei cucerise din mâinile valahilor schismatici cetatea Medieşul Aurit (jud. Satu Mare) şi teritoriul din jurul său[24]. Dacă la finele secolului al XIII-lea (1291) sub conducerea regelui erau convocaţi alături de nobilii maghiari şi reprezentaţii saşilor, secuilor şi românilor, totuşi la scurt timp după cucerirea Transilvaniei, românii, ca popor supus şi de credinţă bizantină (numit de occidentali schismatic), au început să fie discriminaţi, trataţi diferit faţă de catolici, iar în secolul al XIV-lea, sub regele Ludovic I de Anjou (1342-1382), au fost eliminaţi ca neam din adunările decizionale. Conducerea Transilvaniei a rămas în mâna a trei naţiuni: maghiari, saşi şi secui[25].

La început, discriminarea nu a fost etnică, ci religioasă, întrucât românii care constituiau populaţia majoritară a ţării[26] erau ortodocși, adică schismatici în percepţia papalităţii. Decretul regal din 1366 menţionează explicit discriminarea românilor: „…pentru a stârpi şi nimici din pomenita ţară (Transilvania, n.n.) pe făcătorii de rele din orice naţiune, mai precis pe români”[27]. În urma răscoalei ţărăneşti din 1437 s-a constituit uniunea frăţească de la Căpâlna şi a devenit spre anul 1500 Unio Trium Nationum, adică uniunea celor trei naţiuni: maghiari, saşi şi secui[28]. Înţelegerea a avut de la început un scop social, de clasă, fiind îndreptată împotriva ţăranilor şi numai în al doilea rând având rol extern de apărare a ţării împotriva turcilor[29]. În 1526 turcii au ocupat Buda în urma luptei de la Mohacs când au înfrânt armata ungară, iar din 1541 au transformat Ungaria centrală şi sudică în paşalâc turcesc (excepţie făcând perioada 1551-1556), iar Transilvania, Banatul şi alte teritorii româneşti s-au constituit în Principat autonom sub suzeranitate otomană[30].

În perioada Principatului autonom care a durat până în 1688, puterea politică a fost deţinută de clasele superpuse ale celor trei naţiuni constituite în 1437. Aceasta a fost şi perioada Reformei. În cadrul mişcărilor de Reformă, în anul 1543 Dieta proclama principiul libertăţii religioase în Transilvania[31]. Însă, după cum se va putea constata, libertatea religioasă din Transilvania proclamată în 1543 de Dieta de la Cluj îi avea în vedere doar pe cetățenii Principatului -maghiari, sași și secui- și confesiunea ce apăruse de curând, adică luteranismul; ulterior aveau să se bucure de această libertate confesiunile calvină (1564) şi unitariană (1568). Fenomenul a fost posibil doar pentru că principele țării Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya (și alții asemenea care i-au urmat exemplul), de-a lungul vieții a trecut prin cele patru confesiuni: în pruncie a fost botezat catolic, ulterior s-a convertit la luterani, apoi la calvini și în fine la unitarieni. Până la Reformă doar Biserica nobilimii maghiare – Romano-Catolică – beneficia de privilegiul libertăţii. Românii care erau autohtoni şi majoritari nu se bucurau de libertate religioasă, căci nu erau recunoscuți a fi cetățeni ai Principatului, ci aveau statutul de tolerați, concept totalmente diferit semantic de cel actual.

În secolul al XVI-lea însă, toleranţa, în gândirea celor trei națiuni privilegiate, față de creștinii ortodocși în general și față de români în special, avea un scop bine definit, care urmărea nu doar marginalizarea sau chiar excluderea ortodoxiei, ci și distrugerea ei fie prin convertire, fie prin alungarea valahilor de pe pământurile strămoșilor lor, pământuri pe care cele trei (autointitulate) națiuni, se așezaseră de-a-lungul timpului[32]. Tolerat însemna „popor exclus dintre naţiuni” şi de la conducere şi „răbdat să existe în Principatul Transilvaniei până avea să dureze bunul plac al principilor şi cetăţenilor (după cum se consemnează în înscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII-lea)”[33].

Această situaţie a românilor ortodocși „excluși dintre națiuni” este recunoscută în zilele noastre şi de comunicatul conducătorilor cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania: „Astfel, pe lângă religia romano-catolică şi-au câştigat existenţa instituţională alte trei religii recepte (legale, n.n.), cea luterană, reformată şi unitariană”[34]. Astfel Biserica Ortodoxă (care era a românilor autohtoni și majoritari) nu intra în categoria religiilor recepte, adică legale, libere, ci „ortodoxia românilor din Transilvania era ignorată”[35]. Aşadar, termenul de toleranţă de la vremea aceea avea sensul de intoleranţă sau discriminare. Prin urmare, în cazul hotărârilor Dietei transilvane nu se poate susţine nicidecum libertatea românilor folosind termenul de „tolerat”, aşa cum se poate înţelege toleranţa din „Edictul de toleranţă” din anul 313, de la Mediolanum (Milano), dat de Împăratul Constantin cel Mare. Până în anul 313 Creştinismul era o religie ilicită în Imperiul roman (nu și la Nord de Dunăre), adică ilegală, ceea ce a dus la persecuții, iar prin Edict creştinismul a devenit o religie legală, egală cu celelalte religii din Imperiu. Înainte de Edictul de la Turda românii ortodocşi erau discriminaţi de Biserica Romano-Catolică, de nobilimea maghiară, iar după Edictul de la Turda românii ortodocşi au continuat să fie discriminaţi de membrii tuturor celor patru confesiuni legale: catolică, luterană, calvină şi unitariană.

În anul 1550, Dieta Transilvaniei întrunită la Turda a recunoscut luteranismul ca „religio (confesio) recepta”[36]. Apoi, Dieta de la Aiud din 1564 a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat[37], iar în 1568, Dieta de la Turda a recunoscut ca religio recepta unitarianismul, propovăduit printre unguri de Francisc David și de medicul Giorgio Blandrata[38]. Cele trei noi confesiuni protestante – luteranismul, calvinismul şi unitarianismul – au dus la slăbirea considerabilă a catolicismului. Astfel Dieta de la Sebeş din 1556 a desfiinţat Episcopia catolică din Alba Iulia şi ulterior pe cele din Oradea şi Cenad. Totodată s-a hotărât secularizarea averii Bisericii Romano-Catolice[39]. În urma tuturor acestor decizii ale Dietelor rolul de confesiune dominantă şi asupritoare a trecut de la catolici la calvini[40]. Românii au scăpat de asuprirea catolică, dar au ajuns sub cea calvină, întrucât Dieta din 1556 „decreta exterminarea tuturor preceptelor religioase contrare doctrinelor luterană şi calvină. Se prevedea distrugerea Bisericii Româneşti, suprimarea ierarhilor şi confiscarea bunurilor ei. Biserica Românească era declarată tolerată şi lăsată la bunul plac al Principelui Transilvaniei şi al Dietei Ungare”[41]. Scopul nemărturisit al acestei acţiuni era identic cu cel al catolicilor, adică maghiarizarea credincioşilor români[42].

Aşadar, Biserica Ortodoxă de care aparţinea majoritatea zdrobitoare a populaţiei, adică românii, a rămas în vechea ei situaţie de religie tolerată, adică discriminată[43]. Ca urmare a realizării unităţii politice a celor trei Țări Româneşti de către Mihai Viteazul, la porunca lui, Dieta Transilvaniei întrunită la Alba Iulia, în iulie 1600, a hotărât ca preoţii români să fie scutiţi de robotă[44]; ceea ce înseamnă că până atunci ei erau discriminaţi, întrucât clericii celorlalte confesiuni nu prestau munci. Mărturie a intoleranței confesionale este și faptul că în urma uciderii Voievodului Mihai Viteazul a fost dărâmată biserica ridicată, ctitorită de el la Alba Iulia.

4. Obiectul „toleranţei” discriminatoare a românilor

„În secolul al XVI-lea stabilindu-se sistemul politic al Transilvaniei întemeiat pe trei naţiuni (maghiari, saşi, secui, n.n.) şi patru religii recepte-legale (catolică, luterană, reformată, unitariană, n.n.), se contura mai bine şi naţiunea română  lăsată pe dinafara lui, se preciza fără echivoc totalitatea ei, se adâncea separaţia” [45].

„Toleranța” din perspectivă religioasă

Au existat decizii ale Papilor (şi ulterior ale calvinilor) de expulzare a schismaticilor români din Transilvania în cazul în care aceştia nu treceau la catolicism, dar aplicarea acestei măsuri ar fi dus la depopularea şi pustiirea unor regiuni întregi, care şi-ar fi pierdut forţa de muncă[46], iar românii erau „buni de exploatat”[47]. Dieta Transilvaniei întrunită la Sibiu în 1566 a hotărât ca erezia ortodoxă să fie înlăturată, iar slujitorii Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoţi, călugări)  care „nu vor să treacă la religia cea adevărată (calvină, n.n.) să fie alungaţi din ţară”[48]. În 1568, Dieta de la Turda, căreia i se face apologia decretării libertății și toleranței prin comunicatele mai sus amintite, constata că „sunt încă foarte mulţi români care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă pe popii lor cei vechi şi cerea pedepsirea acestora”[49]. Între măsurile concrete cu privire la confesiunea românilor ortodocși amintim hotărârile lui Pavel Tordaşi dintr-o adunare ţinută la Aiud în 1569: înlăturarea anumitor învăţături ortodoxe – cultul sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi – şi catehizarea românilor în învăţătura calvină[50].

Pentru neîmplinirea hotărârilor mai sus amintite Mitropolitul român ortodox Sava din Transilvania a fost înlăturat din scaun, iar din 1570 Principele Ioan Sigismund i-a luat casa şi grădina din Lancrăm şi a dat-o lui Pavel Tordaşi care le-a vândut ulterior unor saşi din Braşov[51]. După moartea lui Pavel Tordaşi (1571) Dieta de la Turda din 1577 a luat Biserica de la românii ortodocşi şi a dat-o celor care nu au rezistat la presiunile la care au fost supuşi şi au fost siliţi să treacă la calvinism şi să se maghiarizeze[52]. În secolul al XVIII-lea generalii împărătesei Maria Tereza – Bukov şi Preiss – au ars bisericile din lemn ale românilor şi au distrus cu tunul bisericile din piatră din Transilvania. Între bisericile dărâmate au fost şi cele de la Sâmbăta de Sus, Râmeţ, Prislop, cele din Ţara Lăpuşului etc[53]. Conform istoricului Gelu Neamţu „ca expresie a intoleranţei religioase au fost arse complet 41 de biserici (ortodoxe, n. n.) şi 30 de biserici greco-catolice arse parţial, numai pentru că erau româneşti”[54].

 „Toleranța” din perspectivă juridică:

În 1552, Dieta Transilvaniei a hotărât ca „Românul să nu poată denunţa pe ungur sau pe sas, dar ungurul sau sasul să poată denunţa pe român”[55]. În secolul al XVIII-lea, „în 1759, ziua 15 a lunii decembrie, fiind adunare festivă, atât a marelui consiliu, cât şi a comunităţii celor o sută de bărbaţi, s-a hotărât că […] orice om de neam valah (deci nu numai de religie ortodoxă s.n.) nu poate, cu nici un preţ, cumpăra proprietate în oraş, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul oraşului fie acesta de fânaț sau arător; nimeni din cetăţenii oraşului să nu-i ajute să prospere, ori să-i primească la lucru şi cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se aşeze în oraş […] ci să-i denunţe primarului. Cei care vor contraveni acestui ordin vor fi aspru pedepsiţi”[56].

„Toleranța” din perspectivă social-politică:

În perioada secolului al XVI-lea, Dietele Transilvaniei au adoptat reglementări discriminatorii pentru români, care au făcut ca toate categoriile lor sociale şi profesionale să fie aşezate pe o treaptă mai de jos faţă de aceleaşi categorii din rândul naţiunilor legale[57]. În secolul al XVII-lea, primul document cu valoare constituțională din istoria Transilvaniei, numit Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae (Constituțiile aprobate ale Țării Transilvaniei), adoptat de Dietă în 1653, menționează explicit că: „neamul românilor nu a fost socotit în această țară nici între stări (neamuri, n.n.) și nici între religii, nefiind între religiile recepte”[58]. Deci, Dieta a exclus, prin lege, cu totul naţiunea română şi credinţa ei ortodoxă de la cetăţenie şi de la orice drepturi politice sau publice, reconfirmând sistemul politic al celor trei naţiuni constituit în 1437 prin Unio Trium Nationum[59].

Toate aceste documente arată că românii autohtoni și majoritari erau discriminaţi, persecutați şi nicidecum toleraţi. O mărturie în plus în acest sens ne-o oferă Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae „…numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări (neamuri n.n.) şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea) naţiunii române acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare”[60].

Aşadar, românii transilvăneni cereau prin această petiţie Împăratului de la Viena să fie absolviţi de statutul de toleraţi. Cum ar vrea un om să scape de eticheta și statutul de tolerat? Decât numai dacă toleranţa înseamnă discriminare. Această „plângere” (o cale legală și pașnică deopotrivă) a românilor ardeleni nu a fost nici prima și nici singura. Ei s-au plâns întâi autorității locale: guvernatorul Transilvaniei – de la acesta plecau bătuți și umiliți numai pentru că au îndrăznit să se plângă; apoi, s-au plâns Împăratului de la Viena. Niciodată nu le-au fost rezolvate doleanțele. Pentru toate aceste discriminări – pentru că nu  aveau drepturi şi li s-a furat pământul, iar mai apoi li s-a luat forţa de muncă prin robote şi iobăgie, pentru că li s-au luat libertăţile (erau legaţi de glie în urma răscoalei lui Gheorghe Doja) şi au fost umiliţi, pentru că erau ortodocşi – românii au suferit şi au îndurat foame şi frig, bătăi, temniţe și crime.

Oprimările, împilările la care au fost supuși românii de către națiunile asupritoare au generat părăsirea propriilor case și emigrarea peste Munții Carpați, la Sud în Țara Românească[61], din Mehedinți și până-n curbura arcului carpatic sau la Est în Moldova ori Bucovina. Acest fenomen al exodului românilor din Transilvania a determinat autoritățile de la Viena să împăneze culmile Carpaților cu cete de grăniceri, care aveau datoria de a-i prinde și de a-i întoarce la vetrele lor pe ardelenii porniți în pribegie[62], pe de o parte; pe de altă parte, autoritățile din cele două Țări românești cunoșteau, la rândul lor, această situație și astfel au înființat, din dispoziția Domnitorului, în 1776, o instituție nouă, cunoscută sub denumirea de „ispravnicul dă ungureni” care avea atribuțiile de „a-i ocroti pe aceștia (valahii sosiți din Ardeal, n.n.), a-i păzi de alți boiari, zapcii, slujbași, căpitani…”[63]. Așa s-au întemeiat sate ale românilor ardeleni pe lângă cele ale românilor munteni, ca de exemplu: Măneciu Ungureni pe lângă Măneciu Pământeni – Prahova. Vasile Eminovici (cel care avea să devină bunicul poetului Mihail Eminescu), s-a născut în Ardeal, la Blaj, în anul 1778 și a emigrat în Bucovina, la Călineștii lui Cuparencu în 1804. Totodată Ion Creangă în „memoriile sale” – Amintiri din copilărie – se referă la sate locuite de răzeșii autohtoni și la sate locuite de bejeni, adică de pribegi. Când toate acestea – calea legală a plângerilor, încercarea de a emigra sau pribegia – rămâneau fără rezultate românii se răsculau.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, unii români, doar pentru că și-au mărturisit credinţa ortodoxă cum au fost Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, preotul Ioan din Galeş, Moise Măcinic din Sibiel au plătit cu preţul libertăţii şi au murit pătimind în condiţii grele în închisoarea din Kuffstein din Austria – pe de o parte; în urma acelor întemniţări au suferit şi familiile lor şi copiii lor.  Pe de altă parte – alţii au plătit cu preţul vieţii mărturisirea credinţei şi cererea drepturilor: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra,  Vasile din Telciu din ţinutul Năsăudului, apoi Horea, Cloşca şi Crişan. Episcopul Inochentie Micu Klein a murit în exil la Roma, cu dorul de țară și de neam în suflet, pentru că a susținut cauza românilor. Sfârșitul nefast al lui Avram Iancu, eroul națiunii române, a fost cauzat de lipsa de finalitate a acțiunilor sale de apărare a românilor din Apuseni, în fața acestor minoritari atât de… toleranți[64].

Dacă în vremea regelui Ștefan al Ungariei (997-1038), românii erau locuitori de drept, „regnicolari” sau „cetățeni” alături de egalii lor maghiari, și aveau libertăți[65], totuși, începând cu secolul al XIV-lea românii nu mai erau „regnicolari”, adică nu mai erau cetățeni cu drepturi și libertăți. Națiunile oficiale erau maghiarii, sașii și secuii. Acestea aveau privilegii și drepturi depline. Religiile (confesiunile), acestora – catolicismul, luteranismul, calvinismul și unitarianismul – erau recepte, adică legale. Religia românilor – legea strămoșească – nu era între religiile recepte, adică legale, căci erau „schismatici”. Așa au ajuns românii la statutul de „tolerați”, adică discriminați. Situația aceasta nu e o noutate; o afirma împăratul Iosif al II-lea în anul 1773 cu prilejul vizitei în Transilvania: „Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași…”[66].

Toleranța în „sensul pozitiv al cuvântului” nu s-a aplicat niciodată românilor în istoria Transilvaniei. Națiunile care dețineau puterea n-au fost niciodată tolerante față de români ori față de religia lor. Sensul pozitiv, actual al cuvântului toleranță s-a aplicat numai pentru membrii confesiunilor protestante, „născute” în urma reformei, care au devenit recepte/legale. Doar aceste confesiuni au dobândit libertatea, respectiv adepții acestora, din cele trei națiuni (maghiari, sași și secui), ei între ei, privilegiații minoritari, protejați fiind de puterea politică a Apusului.