Dezagregarea iubirii de neam și a unității noastre naționale după Unirea de la 1918

Incorect Politic
Octombrie 26, 2022

 

 

Dezagregarea iubirii de neam și a unității noastre naționale după Unirea de la 1918

Via Certitudinea:

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 119

Continuăm seria extraselor din prefața cărții „Garda de Fier în Basarabia”, apărută la Chișinău, la Editura Iulian, și semnată de Alexandru Moraru și Benedict Ciubotaru. Cartea este uluitoare atât prin noutatea documentației (300 de documente inedite descoperite în Arhiva Naţională a Republicii Moldova), cât și, mai ales, prin unicitatea abordării subiectului. Continuăm, deci, să prezentăm, din această prefață, elementele de cadru istoric și social al perioadei care a determinat apariția Mișcării Legionare. Primul extras din această prefață a apărut în numărul 118 al revistei CERTITUDINEA, sub titlul „Statul român modern și secularizarea conștiinței sociale. Etnocidul democratic” (M.M.)

Încă din perioada Vechiului Regat, unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic – a fost printre primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus şi popularizat termenul socio-politic de pătură superpusă, impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători, moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice „româneşti” menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filozof politic patriot. De aceea „făuritorii” României moderne, adică proprietarii ei, s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu ca poet naţional şi să nu-l cunoaştem aproape deloc ca filozof politic naţional.

Aceeaşi viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filozoful din perioada interbelică Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială, – ceea ce nu era decît foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă”. Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859.

Ce este statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În veacul XXI, cînd România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic, cu toate componentele sale – de la cele spirituale (Patriarhia Română) la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) – ziditorii ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic. Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sînt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji, în 1734, la Galaţi, şi pînă în 1937, cînd s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atît mai mult în zilele noastre, cînd România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rînd morală. […] Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne” – declara, în octombrie 2010, avocatul-mason Remus Borza într-un interviu din revista Q Magazin.

Această trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa politică de „modernizare”, adică de secularizare a Bisericii Române şi a conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918 pînă astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou”, incompatibil cu românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român”, ceea ce este astăzi, în veacul 21, un lucru perfect evident şi afirmat.

Astfel, în 1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea noua fază de „modernizare” a tuturor „noilor” români incluşi în această entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale existenţa.

Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern, a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice – confecţionarea unei noi colectivităţi fără memorie istorică.

Cu toate acestea, în perioada interbelică au existat cîteva voci puternice, deşi izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest fel era cea a părintelui Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională, turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam. Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din interes de pricopsire personală.”

Gînditorul creştin a surprins foarte exact metodele de adîncime folosite de către clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare. Pîngărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea, trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale. Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor, desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc […].

* * *

Cei care s-au împotrivit deznaţionalizării poporului, etnocidului latent, erau de foarte diferite origini intelectuale, morale şi, deci, religioase. Oricum, aceste rezistenţe pot fi grupate în două curente reciproc incompatibile chiar dacă ele se opuneau unui duşman de moarte comun. Astfel, în opoziţie la pseudo-românismul liberal (democratic, occidental) s-au format două alternative, fiecare dintre ele revendicîndu-şi vocaţia tradiţionalistă.

Un curent, care poate fi numit convenţional românismul creştin, ortodox, era reprezentat, în plan intelectual, de asemenea gînditori ca pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilie Imbrescu, filozofii Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, sociologii Traian Brăileanu, Ernest Bernea, gînditorii politici Corneliu Z. Codreanu, Constantin Papanace, Nichifor Crainic, Ion I. Moţa şi alţii.

Acest curent pornea de la înţelegerea credinţei adevărate, revelate oamenilor de către Dumnezeu Însuşi, a Ortodoxiei, ca axa existenţială şi chezăşie absolută a existenţei în această lume şi în veşnicie a românilor ca fii ai Bisericii Ortodoxe. În cadrul acestui curent de gîndire se încerca o explicare teologică sau mai puţin teologică a problemelor cu care se confrunta poporul român, atît a celor spiritual-morale şi culturale, cît şi a celor politice şi economice. Rezolvarea problemelor era privită ca o aplicare mereu creativă şi conştientă a experienţei aproape bimilenare a poporului român, fără a abdica de la valorile creştine, unicele care conduc spre veşnicia cu Dumnezeu.

Al doilea curent de opoziţie privea Ortodoxia cel mult ca un atribut identitar, dar nu ca singura credinţă mîntuitoare. Pentru gînditorii acestui curent etnicitatea era un dat ancestral de care „se agaţă”, pe parcursul istoriei, diferite trăsături care „îmbogăţesc” acest dat fără să-l altereze. La fel şi Ortodoxia era o asemenea „îmbogăţire” a „matricii etnice” a românilor. Fără vreo argumentare bazată pe fapte istorice, fără vreo metodologie ştiinţifică sau de alt gen, aceşti autori, în esenţă necreştini, construiau diferite „definiţii” pentru „substanţa etnică” şi explicaţii ale acestora.

Ei priveau modernizarea ca pe o tentativă sortită apriori eşecului care, oricum, nu poate shimba „substanţa etnică” ancestrală şi numai supune poporul român la suferinţe sociale şi morale pe cît de nemeritate, pe atît de inutile, de inoperante. Prin aceasta, modernizarea frînează sau chiar blochează dezvoltarea poporului în sensul afirmării etnicităţii lui, dar nu o poate altera sau distruge: datul este dat.

Acest curent a avut mai multe denumiri, dar nouă ne pare că mai aproape de realitate este denumirea de autohtonism, adică de românism autohtonist. Cel mai cunoscut teoretician al autohtonismului este Lucian Blaga. Un altul a fost cunoscutul poet Octavian Goga.

Nu se poate stabili o corelaţie riguroasă între aceste curente şi diferite forţe politice. Oricum, o corelare mai sigură se poate lesne observa între curentul modernizator şi clasa politică care era, practic, cu excepţiile cunoscute, axată pe democratizare (ca manifestare necesară a modernizării), adică pe deznaţionalizarea românilor.

Sursă: hristofor.wordpress.com/

Titlul original: „Altfel despre Mișcare Legionară” (extrase)

Citește și: „Statul român modern și secularizarea conștiinței sociale. Etnocidul democratic”