Despre Progres și Normalitate

Mihai Eminescu
Incorect Politic
Decembrie 7, 2019

Un nou program? va întreba cititorul, devenit neîcnrezător prin pompoasele liste de făgăduințe și de vorbe mari, cîte au văzut pîn-acum lumina zilei.

Într-adevăr, nici noi nu sîntem tocmai bucuroși de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduințelor cîte nu s-au ținut.

De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise și pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri.

Știm asemenea că un viu sentiment de stat, o conșțiință întemeiată despre solidaritatea intereselor naționale, cari sînt și trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat și mai presus de tendențe înguste nu are voie de-a formula în teze generale lucruri care se-nțeleg de sine la alți oameni și în alte țări.

Din nefericire însă, cată să constatăm că în țara noastră multe lucruri evidente și simple nu se mai înțeleg de la sine, încît – ca la noi la nimenea – evidența însăși are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strîmbe cîte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.

Atîtea programe au apărut în țară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalități politice izolate, și atîtea decepțiuni amare au urmat tuturora, încît orice om cu bun-simț trebuie să învingă un sentiment de sfială cînd încearcă a recuceri pentru cuvîntul “program” înțelesul lui adevărat, de serie de principii măturisite, împărtășite sincer de mii de cetățeni, realizabile.

Ceea ce se cere de la o profesie de credințe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simțimintele și aspirațiunile legitime ale țării și să fie adaptată instituțiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele și aspirațiunile țării, dar în lumea strictei necesități un semenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decît productul unei imaginații fecunde.

Căci un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun-simț, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cazual dintr-o altă stare de lucruri premergătoare și, fiindcă atît în lumea fizică, cît si cea morală, întîmplarea nu este nimic alta decît o legătură cauzală, nedescoperită încă. Tot astfel, aspirațiunile și sentimentele sînt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici nu se poate tăgădui, nici înlătura.

O profesie de credințe politice care ar face abstracție de linia generală descrisă prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.

Deci, stabilind principiul fundamental că orice politica practică nu poate lucra decît cu elementele cari-i sînt date, iar nu cu cele pe cari și le închipuiește a le avea, și convinși că idei și interese, fie cît de adverse, sînt și trebuie săfie armonizabile pentru ca statul să fie cu putință, nici înțelegem, nici nu avem vreo încredere în mișcări violente sau estralegale și, mai puțin încă, în conspirațiuni, deși aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu ușurință-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesați o creează cu aceeași ușurință cu care cei dezinteresați o condamnă. Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem și nu-l aprobăm decît în dezvoltarea treptată și continuă a muncii fizice și intelectoale.

Căci cine zice “progres” nu-l poate admite decît în legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată.

A îmbătrîni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare.

Precum creșterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă si perpetuă de nouă materii organice, precum inteligența nu crește și nu se-ntărește decît prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți și prin întărirea principiului înnăscut al judecății, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor cîștigate în trecut și o adăugire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decît conservînd pe de o parte, adăogînd pe de alta: o vie legătură între prezent și viitor, nu însăo serie de sărituri fără orînduială.

Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase.

Fragment din articolul <Studii asupra situației>, apărut în TIMPUL, în februarie 1880