Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Martie 22, 2025
Despre Mișcarea Legionară și Corneliu Zelea Codreanu – între mistica jertfei și realismul istoric. Considerații contemporane
În istoria noastră politică recentă, puține subiecte stârnesc atâtea pasiuni, distorsiuni și judecăți grăbite precum Mișcarea Legionară. Deopotrivă demonizată și idealizată, Legiunea Arhanghelului Mihail rămâne, pentru orice om care privește istoria cu sobrietate, o expresie complexă a unei crize profunde – o criză a sensului, a ordinii morale și a încrederii în propriul stat.
Corneliu Zelea Codreanu nu a fost un politician în sensul clasic al cuvântului. El a fost un lider spiritual cu viziune teocratică și o carismă care a electrizat o generație întreagă. Într-o Românie interbelică marcată de corupție endemică, de jaf economic, de partide decredibilizate și de haos legislativ, Codreanu a oferit o formă de ordine spirituală și morală, o disciplină mistică și o promisiune de purificare națională. Mișcarea Legionară a funcționat, înainte de orice, ca o școală de caracter, de ascetism și de idealism național, iar această dimensiune nu poate fi ignorată.
Dar nici eroizată. Pentru că exact în această orientare exclusivist spirituală a stat Mișcarea sa cea mai mare vulnerabilitate. Codreanu a ignorat dimensiunea economică și socială a unei revoluții autentice. A mizat pe jertfă, dar a subestimat construcția. A cultivat disciplina, dar a ocolit planificarea. A predicat sfințenia, dar n-a oferit un program coerent de reformă administrativă, agrară, industrială ori financiară.
Și totuși, nu putem discuta despre eșecul Legiunii fără a aminti represiunea brutală la care a fost supusă. Istoria oficială ocolește deliberat realitatea: în perioada 1933–1938, regimul liberal și apoi regimul carlist au pus în aplicare un plan de anihilare sistematică a Mișcării. Corneliu Codreanu a fost arestat abuziv, condamnat politic, închis și ulterior asasinat prin sugrumare, la ordinul direct al lui Carol al II-lea, în noiembrie 1938, alături de 13 dintre camarazii săi apropiați. Faptele sunt documentate. Represiunea a continuat prin arestări masive, torturi și epurări, cu peste 15.000 de membri ai Mișcării anchetați sau închiși, mulți fără proces. Statul liberal și monarhic, acela pe care astăzi unii îl evocă cu nostalgie, a fost în acei ani un aparat de exterminare politică în toată regula.
După 1945, regimul comunist instalat cu tancurile sovietice a perfecționat această represiune, transformând-o într-o tehnologie a degradării sufletului. Nu a fost vorba doar de încarcerare și tortură, ci de un experiment ideologic total, pus în aplicare în închisori precum Pitești, Aiud, Gherla sau Târgu Ocna, unde tinerii naționaliști – în special legionari – au fost supuși unui proces de reeducare psihologică prin umilință, violență, tortură și dezumanizare sistematică. Aceste experimente nu au fost inițiative spontane ale unor călăi de ocazie. Ele au fost inspirate de metodele ideologice ale troțkiștilor internaționaliști, care vedeau în distrugerea memoriei, a caracterului și a identității o cale de a forma „omul nou”, rupt de tradiție, religie și apartenență.
Aceiași troțkiști care, în exilul lor occidental, vor da naștere Școlii de la Frankfurt, ideologiei „corectitudinii politice” și premiselor culturale ale marxismului postbelic. Acolo unde nu au mai putut elimina fizic elitele naționale, au schimbat strategia: le-au înlocuit cu ruina culturală, cu atomizarea socială și cu disoluția normelor. Ce a început în închisorile românești, ca tehnică de reeducare, s-a transformat mai târziu într-o ideologie globală. Astăzi o numim cultural-marxism. La origini, ea poartă însă amprenta aceleiași revoluții troțkiste permanente, cu ambiții globale și dispreț suveran pentru omul ancorat în valorile sale.
În această lumină, Mișcarea Legionară a fost nu doar un adversar politic, ci o țintă metafizică. Pentru că în ea se concentra ceea ce această revoluție detestă: credința ortodoxă, verticalitatea morală, jertfa națională și ideea de neam ca realitate vie, nu ca ficțiune istorică.
Mai grav, moștenirea sa a fost compromisă în mod definitiv prin gestul trădător al lui Horia Sima. Ajuns în exil după prăbușirea Rebeliunii din 1941, Sima a abandonat în scurt timp atât esența creștin-ortodoxă a Mișcării, cât și idealul de suveranitate pe care Codreanu îl susținuse. În perioada postbelică, mai ales în anii ’50–’70, Sima a stabilit legături directe cu serviciile euro-atlantiste, în special cu rețelele de propagandă anticomunistă coordonate de CIA și alte structuri occidentale. Astfel, Mișcarea Legionară a fost transformată într-un instrument ideologic al taberei atlantiste, pierzând complet caracterul ei național-suveran și devenind un vehicul al intereselor străine – exact ceea ce Codreanu ar fi respins.
Această trădare nu a fost o simplă greșeală tactică, ci o răsturnare de sens. O mișcare care a luptat pentru rădăcini a sfârșit servind forțe care urmăreau să le smulgă. Este o lecție dureroasă, dar necesară.
Răspunsul – iar aici istoria oferă deja repere – nu stă nici în exilul politic, nici în martiriul mistic. Ci într-un model de construcție națională lucidă, articulată economic și protejată spiritual: adică socialismul cu caracteristici naționale.
Egiptul lui Nasser, Siria lui Assad, Libia lui Gaddafi, China post-1978 – toate aceste exemple arată că o economie dirijată de stat, combinată cu o viziune cultural-identitară solidă, poate ridica un popor, fără a-i sacrifica suveranitatea. Nici una dintre aceste țări nu s-a salvat prin piață liberă absolută, nici prin retorică religioasă fără reformă. Ci prin un amestec de autoritate suverană, redistribuire socială, protecționism economic și demnitate culturală.
România a avut, în perioada 1948–1975, un astfel de început. Cu toate derapajele sale, modelul socialist românesc a reușit alfabetizarea completă a populației, electrificarea rurală, industrializarea accelerată și construcția unei economii suverane. Problema nu a fost sistemul, ci slăbiciunea morală a elitelor.
Mișcarea Legionară a intuit nevoia unei revoluții spirituale, dar a eșuat în construcția unui stat modern. Socialismul cu caracteristici naționale oferă azi o alternativă viabilă: o sinteză între rânduiala ortodoxă, suveranitatea economică și solidaritatea socială. Este un model realist, de secol XXI, care învață din greșelile trecutului și refuză dictatura pieței globale sau cea a ideologiilor fără rădăcini.
Astăzi, România nu are nevoie de lozinci și simboluri. Ci de oameni care gândesc ca martirii, dar construiesc ca inginerii. De elite morale, nu de nostalgici. De oameni care înțeleg că suveranitatea nu se apără doar cu sânge, ci și cu planuri, cu instituții, cu demnitate socială și cu răbdare.
Mișcarea Legionară a fost un vis. Dar România are nevoie de o trezire. Iar trezirea va veni, probabil, din sinteza dintre verticalitatea creștină a trecutului și realismul economic al viitorului. Un model național, social, ortodox și suveran.
Punctul pe i: pentru cine ar fi toate acestea (fabrici, uzine, bunăstare, etc)? Mai întâi de toate trebuie un Recensământ pe bune, adică trecute: etnia, rasa, religia. Nimeni să nu se poată fofila (adică fostul ministru de externe Bogdan Aurescu va declara frumos că se numește de fapt Goldenberg și e evreu, la fel de-alde Tismăneanu, Răzvan Ungureanu, Alexandru Florian (mai ales el), Gelu Duminică va fi trecut ca țigan indiferent ce va vrea el să treacă în tabel, etc).
Să vedem cât mai reprezintă poporul român din toată populația României din prezent.
Vă faceţi eroi din comuniştii post-belici, care au fost călăii adevăraţilor eroi al românismului, adică ai legionarilor şi ai altor patrioţi, şi spuneţi ca ameţiţii sau ca să ne ameţiţi că legionarii nu au fost capabili, dar comuniştii („socialismul“ vostru) da! Sunteţi nişte ceauşişti cripto-comunişti vicelni toţi cei care promovaţi asemenea manipulări! România nu ar fi stagnat la nivelul anilor ’30, nivelul la care era când a intrat în război, fiind „salvată“ de ocupaţia sovietică şi de socialismul ei impus prin crime. Şi nu comuniştii cu socialismul lor au ridicat-o, ci dimpotrivă, propagandiştilor.
România nu a fost mai subdezvoltată economic decât Uniunea Sovietică în anii 1930-1944 şi chiar s-ar fi dezvoltat cu adevărat bine sub o conducere naţionalistă veritabilă, dacă în 1944 nu era ocupată de sovietici, care i-au adus socialismul lor marxist-leninist.
Ţările vest-europene nu şi-au trimis copiii la şcoli după 1945 şi au fost analfabetizate, propagandiştilor de stânga mascaţi? Nu s-au dezvoltat chiar mai bine economiile vest-europene decât cele de mai la est, intrate în „lagărul socialist“ creat de ocupaţia militară sovietică, din care au ieşit aproape toate ruinate?
Adevăratul naţional-socialism şi binele pentru popor a supravieţuit şi mai există parţial şi azi, în ţările scandinave nord-europene, nu a existat în ţările socialismului de tip comunist.
În pofida tonului categoric și inflamat al dlui Sofocle, articolul nu greșește, dacă știm schimba ce este de schimbat și dacă vom ști găsi sau construi un aparat conceptual adecvat.
E clar că socialismul ca atare e de repudiat, dar reconstruirea spiritului colectivist în formele sale comunitare nu poate lipsi, după cum nu poate lipsi nici democrația drepturilor naturale la nivel local, politicile demografice etnocentrice, reposedarea drepturilor digitale șa. În lipsa unor termeni mai potriviți, o fi bun și socialismul cu caracteristici naționale dacă de național-socialism nu ne mai putem atinge. Eu unul prefer totuși conceptul de **politică naționalistă** în care românii să fie **națiunea titulară**.
Demersul este atât de amplu și de complex încât toți cei cu simț practic vor pricepe rapid de ce Mișcarea Legionară a fost nevoie să fie organizație de masă și de ce nu a mai apucat să planifice. guvernarea efectivă. Condițiile social-politice sunt similare, regimul politic este terorist (din pandemie) și hibrid astăzi. Este plauzibil că și statul este angajat pe un traseu de disoluție/dezmembrare.
Finalmente, tot dinspre oameni trebuie pornit, nu dinspre conceptualizările științelor politice. Nu am om, vorba slăbănogului. Nu avem oameni și până la plinirea celor 38 de ani mai avem puțin.
Cu rugăciune stăruitoare sigur vom afla și noi vindecare.
Corneliu Codreanu nu a ignorat dimensiunea economica si sociala a Revolutiei Legionare. El a infiintat Cooperativa de consum Legionara, Restaurantul Legionar, Tabara de sanatate legionara de la Predeal, Comertul Legionar si Ajutorul Legionar. De care autorul articolului se pare ca nu a aflat. Il rog insistent sa se documenteze mai temeinic in viitor, cand incearca sa minimizeze Legiunea pe acest site! Macar aici.
Cand vorbiti despre asasinatele lui Carol al II-lea ati uitat de cei 252 de fruntasi legionari asasinati in 22 septembrie 1939. Pe care daca Legiunea ii avea in viata cand a ajuns la Guvernare, rezutatele si actiunea simultana pe multiple planuri ar fi fost suficient de puternica incart sa contracareze uneltirile antonesciene si sigur ar fi impiedicat lovitua de stat din ianuarie 1941.
In cele 4 luni si jumate de Stat National Legionar, economia Romaniei, atata cata mai era, a renascut, reusind nu numai excedent bugetar, dar si suprafata insemantata mai mare ca in 1939, dar si absorbtia a 2 milioane de refugiati si pagubele cutremurului din noiembrie 1940.
Legionarii aveau propria viziune despre prosperitate, bazata pe economie de piata cu asigurarea nivelului de trai decent pentru muncitori.
In timpul guvernarii legionare, salariile muncitorilor au crescut cu 45 % in 4 luni. Salariile minerilor au crescut mai mult, de exemplu cele de la soc aurifera Brad au fost dublate la cerinta expresa a lui Horia Sima. Acelasi Sima a fost singurul lider al Statului Roman care si-a cerut scuze public in fata muncitorilor supusi opresiunii regimului precedent – a ingenuncheat in fata minerilor de la Petrosani, pe care i-au impuscat liberalii in 1929.
O avea Sima pacatele lui in timpul exilului, dar Miscarea Legionara ARE idei economice si sociale valoriase si aplicabile. Mai amintesc, in afara ce cels zise mai sus si de dispensarele legionare de la Grivita(1937-38) si de la Cobalcescu (1940-41) si de caravanele medicale trimise in sate.
Cu privire la cadre si planificare, amintesc ideea lui Codreanu nepusa in practia in 1938-Scoala de administratie pentru comandantii legionari selectati si nu pot decat sa regret ca ing Clime nu nu si-a publicat ideile intr-o carte si nici nu si-a scris memoriile cat a fost inchis pana sa il asasineze Carol al II-lea.
Nu cred ca acest loc este potrivit pentru a semana ideile socialiste, chiar si vopsite national.
Stimate domn, vă mulțumesc pentru completări – ele sunt valoroase tocmai pentru că adaugă nuanță unei discuții care, în spațiul românesc, e prea des transformată fie în hagiografie, fie în demonizare mecanică. Mișcarea Legionară a fost un fenomen complex, viu, contradictoriu, născut din disperarea unei generații care a simțit că România interbelică nu-și mai putea hrăni sufletul, poporul și direcția.
Aveți dreptate: Corneliu Codreanu nu a ignorat dimensiunea economică și socială, iar activitatea legionară pe teren – de la tabere de muncă, la cooperative, dispensare, restaurante muncitorești și asociații de ajutor reciproc – constituie o parte reală și onorabilă a istoriei Mișcării. Multe dintre aceste inițiative au fost anticipări practice ale unei economii populare înrădăcinate, unde demnitatea muncii era pusă înaintea profitului speculativ.
Departe de mine gândul de a minimaliza aceste eforturi. Dacă am părut că o fac, precizez cu sinceritate că intenția a fost de a trasa o linie clară între entuziasmul mistic și performanța instituțională. Pentru că, dincolo de toate realizările punctuale ale Mișcării, rămâne valabilă constatarea că nu a existat o viziune administrativă coerentă, nici un aparat guvernamental matur care să transforme elanul în sistem. Țara, în acel moment de cumpănă istorică, avea nevoie nu doar de sacrificiu, ci și de organizare de stat, planificare, diplomație și stabilitate.
Faptele pe care le aduceți – excedentul bugetar, creșterea salariilor, gestul lui Sima față de muncitorii din Petroșani – merită, într-adevăr, studiate și integrate în istoria completă a perioadei. Dar și aici trebuie spus: rezultatele unei guvernări nu se judecă doar după începutul său, ci și după durabilitatea, predictibilitatea și eficiența ei sistemică. Regimul național-legionar s-a prăbușit nu doar din cauza uneltirilor lui Antonescu, ci și pentru că în interiorul său au existat fracturi, lipsă de disciplină administrativă și o supradoză de simbolism mistic în dauna guvernării pragmatice.
Cât despre afirmația că acest loc „nu e potrivit pentru idei socialiste, chiar și vopsite național”, permiteți-mi o clarificare: socialismul cu caracteristici naționale pe care îl susțin nu este marxism, nici bolșevism, nici o copie a modelului sovietic. Este o formă românească, organică, de organizare economică și socială, înrădăcinată în tradiția comunităților de muncă, a rânduielii țăranului român, a cooperării și a dreptății sociale.
În multe privințe, această idee intersectează și eforturile legionare de construire a unei economii morale – doar că eu aleg o abordare mai coerentă instituțional, mai lucidă istoric și mai profund legată de realitățile prezentului.
Aprecierea față de Codreanu ca personalitate istorică nu exclude critica constructivă. Recunoașterea jertfei legionarilor asasinați de Carol al II-lea nu exclude evaluarea limitelor doctrinare sau organizatorice.
Vă asigur că n-am scris niciodată despre Legiune din dispreț, ci dintr-o datorie de onestitate față de istorie. Și sunt convins că, dacă vrem cu adevărat să salvăm România de azi, trebuie să învățăm atât din idealismul legionar, cât și din luciditatea celor care au știut să organizeze statul, economia și suveranitatea fără misticism, dar cu rezultate.
Ce solutie pentru combaterea coruptiei este superioara pentru Natiune, 𝐦𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐚𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐋𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐞, care 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐫𝐞𝐳𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐬𝐢𝐬𝐢 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐮𝐩𝐭𝐢𝐞 SAU 𝐦𝐢𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐚 utilizata de China pe stadion, pentru distrugerea fizica a indivizilor care au cedat coruptiei? Suplimentar, 𝐌𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐬𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭 𝐚 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐬 𝐋𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚𝐯𝐢𝐞𝐭𝐮𝐢𝐚𝐬𝐜𝐚 unei prigoane continue de 49 de ani (cu diferite intensitati, din 1941 si pana in 1989). Prin educatie si adaptarea misticii crestine la Natiune si la prezent, cu includerea transcendentei (realitate practicata, nu teoretizata, rezulta intre altele din binomul format din Salutul mortilor si textul poeziei Ne vom intoarce, neaparat a lui Radu Gyr, autorul celor 6 imnuri aprobate de Capitan), 𝐋𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐞𝐚𝐭 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐯𝐞𝐚𝐮 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐚 𝐬𝐜𝐚𝐫𝐚 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢 𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐟𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥 𝟓, 𝐝𝐮𝐩𝐚 𝐍𝐚𝐭𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐚, 𝐌𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐚, 𝐏𝐚𝐦𝐚𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐦𝐨𝐬𝐞𝐬𝐜 𝐬𝐢 𝐅𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞, numit “om nou”. Incercati dvs, intr-un exercitiu mental, sa gasiti o modalitate de a corupe un asemenea om. Termenul de “Om Nou” apartine Miscarii si nu lui Ceausescu, exact cum “Cantarea Romaniei” apartine lui Carol al II-lea. Fara acest misticism am fi invatat azi ca in 1940 un general batran a preluat puterea si ca niste anarhisti fascisti au facut in iarna lui 41 o rebeliune anarhista si antisemita, dar au fost distrusi de General in 3 zile, cu armata, aflata in pregatire pentru viitoarea agresiune contra liminoasei tari a Sovietelor… prezentata ulterior in presa ca eliberare a Basarabiei.
𝐎𝐦𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐚𝐠𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜 𝐬𝐢 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐮𝐧 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐫 𝐦𝐨𝐫𝐚𝐥 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜, 𝐦𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐬 𝐝𝐞𝐫𝐢𝐯𝐞𝐢 oportunismului si consumerismului, pragmatismul si dorinta de eficienta in obtinerea scopurilor vietii (dominate d evalori materiale) deschizand larg drumul Coruptiei.
Ca orice curent social-politic, si legionarismul are nevoie de evolutie si perfectionare, care rezulta din 𝘁𝗿𝗮𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗗𝘂𝗵𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗙𝗲𝗰𝘂𝗻𝗱 de cat mai multi oameni aflati in cat mai multe ipostaza sociale.
*Într-o Românie interbelică marcată de corupție endemică, de jaf economic, de partide decredibilizate și de haos legislativ…* România, mereu aceeași !
Autorul articolului, Dimarescu, spune că „Mișcarea Legionară a eșuat în construcția unui stat modern“.
Dar când a avut ocazia mişcarea legionară să conducă România, din moment ce a fost adusă la guvernare, nu la conducerea României, doar 138 de zile (din 14 septembrie 1940 până în 14 februarie 1941) ca să fie lichidată prin asasinarea şi întemniţarea sau urmărirea liderilor ei.
Mai spune propagandistul roşu Dimarescu că „România a avut, în perioada 1948-1975, un astfel de început“… de „socialism cu caracteristici naționale“.
Acela a fost însă, contrar a ceea ce spune manipulatorul, un socialism de sorginte comunistă, anti-naţional, naţiunea română fiind îngenuncheată, asasinată sau aruncată, prin elitele ei, în închisori şi în lagărele de muncă distructivă, precum şantierul Canalului.
Spune laudativ, ca un propagandist bolşevic din trecutul întunecat al ţării, că „modelul socialist românesc“ – care era însă adus de sovietici, nefiind deloc românesc – ar fi introdus electrificarea rurală.
Nu ştie propagandistul roşu Dimarescu că electrificarea rurală în România a început în 1897, cu mult înainte de 1948, anul în care comuniştii au pus mâna cu totul, samavolnic, pe puterea din România?
România era chiar campioană la electrificare, cu mulţi ani înainte de a fi preluată de comunişti în 1948. Astfel, în 1882, anul în care Thomas Edison punea în funcțiune, la New York, prima centrală electrică din lume, acelaşi lucru se întâmpla şi la Bucureşti. Centrala electrică bucureşteană, amplasată pe Calea Victoriei, alimenta iluminatul exterior al Teatrului Naţional şi al Grădinii Cişmigiu, apoi s-a tot extins. La Bucureşti s-a folosit mai întâi curentul continuu, dar la Timişoara a fost instalată, în anul 1884, prima centrală electrică de curent alternativ din România. Cei 30 kW asigurau funcţionarea becurilor pentru iluminatul public, transformând Timişoara în cel dintâi oraş din Europa unde s-a folosit curentul alternativ pentru iluminatul străzilor.
Până în 1939, producerea şi folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul întregii ţări, din 1930 în Bucureşti fiind pusă în funcţiune, prima dată, reţeaua electrică de distribuţie pe stâlpi de beton armat, înlocuind stâlpii de lemn.
Iar „socialismul arab“ (naserismul etc.) e mai mult naţionalism şi nu a fost prea eficient, supravieţuind multă vreme din ajutorul economic mascat primit de la statele blocului socialist european (conduse de comuniştii controlaţi de Uniunea Sovietică), sau chiar de la rusia Sovietică, până s-a năruit şi aceasta economic. Când în Cairo s-a instalat brusc lipsa de produse în anii 60, Ceauşescu i-a trimis rapid lui Nasser în dar vapoare încărcate de cartofi şi alte alimente, luate de la gura românilor, pentru a-l salva. Aşa cum şi acum Cuba „socialistă“ (comunistă) funcţionează aşa de bine încât a rămas fără electricitate, iar China i-a trimis de urgenţă nişte generatoare electrice pe vapoare, să o scoată din rahat. Dar pentru cât timp?
Iar China nu e o economie de piaţă internă reală, deşi în exterior trebuie să ţină cont de economia globală de piaţă, şi nici socialism modern, succesele ei conjuncturale, excesiv lăudate de propaganda pe care o dirijează în întreaga lume, bazându-se în primul rând pe forţa de muncă a unei majorităţi a populaţiei semi însclavizate la oraşe şi feudalizată în provincie. Astfel, în plan intern, salariaţii chinezi sunt doar formal „proprietari“ ai fabricilor, căci proprietate lor este administrată de „sindicate“, care la rândul sunt conduse de o centrală sindicală unică, total supusă Partidului Comunist Chinez. Adevăraţii bogătani din China, nişte feudali moderni, sunt doar cei apropiaţi şi fideli burgheziei roşii a Partidului Comunist. În timp ce majoritatea chinezilor se lovesc de lipsuri sau de mari probleme economice.
Stimate domn, vă mulțumesc pentru comentariul amplu – un exercițiu de memorie selectivă care, deși conține unele fapte adevărate, le rearanjează într-o narațiune construită ideologic, la fel ca acele discursuri pe care le reproșați celorlalți.
Să începem cu punctul referitor la Mișcarea Legionară. Afirmația mea, pe care o interpretați grăbit, nu era o condamnare morală, ci o constatare istorică: Mișcarea Legionară nu a reușit să se constituie într-o forță de guvernare cu o viziune coerentă, funcțională și modernă. În cele 138 de zile de guvernare, nu a fost capabilă să impună un cadru instituțional clar, nici să administreze marile provocări ale vremii. Haosul economic, lipsa de experiență, violența internă și conflictul cu Antonescu au compromis ireversibil orice proiect de durată. Nu a fost „lichidată” din senin. A fost înfrântă în propriile contradicții. Patriotismul lor? Fără îndoială sincer. Dar ineficient politic și distructiv social. Iar România nu avea nevoie, în acel moment tragic, de martiri entuziaști, ci de arhitecți lucizi.
Cât despre socialismul cu caracteristici naționale: da, am spus – și susțin – că între 1948 și 1975, România a început, treptat, să contureze un model economic propriu, rupt tot mai clar de stalinismul inițial și de ocupația sovietică. Faptul că electrificarea a început în secolul XIX nu contrazice deloc ideea că până în anii ’60–’70, satele românești erau încă în beznă, iar politicile sistematice de electrificare rurală, canalizare, irigare, alfabetizare și industrializare în profunzime au fost realizate de statul socialist român, în special sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, nu de liberali sau regaliști.
Nu confundați debutul cu implementarea în masă. Așa cum faptul că în 1884 Timișoara avea iluminat public nu înseamnă că satele Moldovei sau Olteniei aveau curent electric în 1940. România interbelică era în proporție de 80% rurală și profund înapoiată, iar datele INS și ale Băncii Mondiale sunt clare: alfabetismul, accesul la electricitate, la medicină și transporturi de masă au crescut exponențial abia în perioada socialistă.
Cât despre naserism, Cuba sau China – da, fiecare cu limitele și excesele sale. Dar în istorie nu căutăm perfecțiune, ci modele funcționale în contexte date. Nasser a ridicat Egiptul din feudalism și colonizare britanică. Cuba a oferit, până azi, cel mai performant sistem sanitar gratuit din America Latină. Iar China a scos 800 de milioane de oameni din sărăcie – fără a se închina FMI-ului și fără a-și vinde porturile sau resursele. Poate nu vă place „forma” în care o face, dar rezultatele – concrete, măsurabile – rămân.
În ceea ce privește China: da, nu este o democrație liberală, și nici nu pretinde a fi. Dar este o societate meritocratică, disciplinată, planificată strategic, în care statul păstrează controlul asupra capitalului intern și asupra vectorilor strategici. Spre deosebire de România, care și-a pierdut băncile, pădurile, companiile energetice și a devenit piață de desfacere pentru alții.
Așadar, nu sunt „propagandist roșu”. Sunt un om care a învățat să privească istoria fără orbire ideologică. Care nu confundă idealurile cu faptele și nu transformă amintirile frumoase într-o armă împotriva realității.
Socialismul cu caracteristici naționale – așa cum îl înțeleg și îl apăr – nu e despre Marx. E despre proprietatea națională, despre muncă, despre organizare, despre răspundere și rădăcină.
Dacă acest lucru vă pare intolerabil, vă rog să vă întrebați: de ce?
Poate pentru că, în adâncul conștiinței, adevărul despre ce am fost și ce putem fi din nou începe să doară.
Și durerea, când e sinceră, e început de vindecare.
Eşti dezgustător cu vrăjeala ta de dat la întors. Una spui, apoi o dai repede la întors, repliindu-te, şi spui că ai spus altceva sau că ai vrut să spui altceva. Eşti alunecos ca un şarpe şi nimeni nu rămâne cu nimic bun, decât tu, care faci o propaganda mascată sau chiar directă “socialismului” fostului regim comunist criminal şi falimentar, neromânesc, nesănătos şi care, la finalul lui, în 17 decembrie 1989, ca şi mai înainte, a ordonat armatei să tragă în populaţia din stradă, care nu-şi mai suporta închisoarea reală impusă şi pe cea a minciunii necontenite, pe care o reanimi chiar acum. Tot aşa cum le faci reclamă şi asiaticilor – aducând vorba pozitiv de China, de Sudul Global sau de Dughin, apoi te repliezi strategic, şi, per suma, îngropi astfel naţionalismul de tip legionar, cuzist sau oricare altul autentic românesc. E clar că vrei sa le arunci la lada de gunoi a istoriei şi să ridici pe soclu fostul regim comunist şi un avatar al lui printre noi. Te şerpuieşti viclean la fiecare mişcare, dar ai un scop precis.
Te faci a nu înţelege când ţi se spune că şi un regim naţionalist, neimpus de sovietici, ar fi făcut alfabetizare şi electrificare şi insişti, ca să prosteşti în continuare, că doar socialiştii comunişti au făcut asta.
Finlanda era ca şi România în 1944, dar acolo „antonescul“ lor, dictatorul Finlandei nu a căzut răpus de trădări şi ţară nu a mai fost ocupată de iudeo-bolşevici. Nu a mai făcut Finlanda alfabetizare şi electrificare pentru că nu au intrat iudeo-comuniştii în ea? Aşa ar fi fost, după logica ta perversă, dar nu s-a întâmplat aşa. Ţara s-a dezvoltat şi fără cucerirea ei de către Uniunea Sovietică
Eşti un propagandist al Estul cu o misiune murdară şi atât, nu eşti pentru români, cât timp invoci pozitiv construcţii estice sau „realizările“ comunismului.
Ia mai auzi una din cartea lui Dughin, pe care l-ai adus pozitiv în discuţie în alt articol, dar politica de diversiuni a Rusiei pe care o propunea în citatul de jos s-a aplicat apoi tuturor ţărilor ţintă, nu doar Americii: „Este foarte important să fie introdusă dezordine geopolitică în activitatea internă din America, încurajând toate felurile de separatism și conflicte etnice, sociale și rasiale, prin susținerea activă a tuturor mișcărilor dizidente – extremiste, rasiste, secte -, destabilizând astfel procesul politic intern în SUA”. Iar cartea aceasta a lui din 1997, „Bazele geopoliticii”, a devenit best-seller în Rusia, având o influență fără precedent de mare în întreaga lume asupra armatei, poliției și elitelor etatiste ruseşti.
Tu cum le serveşti cauza? După manual?
Stimate domn,
Tonul dumitale trădează mai multă amărăciune decât argument – și nu o spun cu superioritate, ci cu o tristețe care mă face să înțeleg, nu să ripostez. Se simte că porți în spate o rană adâncă legată de ceea ce a însemnat comunismul impus, de ceea ce a trăit România în acele decenii și de felul în care nedreptățile de atunci au fost, într-adevăr, reale. Niciodată nu am negat aceste răni. Dimpotrivă, le-am spus pe nume.
Dar, vedeți, de aici și până la a spune că eu „propagandesc Estul” sau „îngrop naționalismul autentic” este o prăpastie pe care o deschideți singur, fără a o putea argumenta. Pentru că niciunde nu am afirmat că România ar fi avut nevoie de ocupație sovietică pentru a construi. Ceea ce am spus – și susțin în continuare – este că, în ciuda ocupației și a sistemului străin impus inițial, România a știut, din interior, să modeleze o cale proprie, mai ales între 1965–1975, prin industrializare, prin organizare, prin efort românesc. Dacă recunoaștem aceste fapte nu înseamnă că le glorificăm, ci că spunem adevărul complet, nu selectiv.
Nu China, nici Rusia sunt idealurile mele. Am spus-o și o repet: nu avem de ce să ne închinăm nici Apusului, nici Răsăritului. Dar avem datoria să învățăm unde alții au construit ordine, disciplină, suveranitate – și să vedem ce putem adapta. Ceea ce propun nu este import de ideologie, ci o sinteză românească, înrădăcinată, practică, și profund ortodoxă.
Cât despre Dughin – e simplu: a fost citat în context, analizat critic, nu elogiat. Să citești un autor nu înseamnă să îl urmezi orbește, iar să-i înțelegi logica nu înseamnă să-i îmbrățișezi scopurile. Adevărata trădare față de România este refuzul de a înțelege cum gândesc alții despre tine. Numai cine citește manualul adversarului poate ști cum să-și apere granițele.
Cât despre Finlanda – da, este un caz interesant, dar tocmai acel caz întărește ideea că nu ideologiile în sine ridică sau coboară o țară, ci suveranitatea, disciplina, controlul asupra economiei și voința de a proteja comunitatea. Fie că se numește capitalism național, socialism suveranist sau altfel – esența este să nu fii condus din afară, ci să trăiești în logica interesului național.
Nu mă „repliez”. Îmi nuanțez ideile tocmai pentru că refuz să mă închid într-un șablon ideologic. Am spus mereu clar ce susțin: muncă dreaptă, economie națională, rânduială morală, credință ortodoxă, stat funcțional. Dacă aceste lucruri se regăsesc în parte într-un model asiatic, într-o experiență românească sau într-o doctrină uitată, le aduc în discuție nu ca idolatrie, ci ca materie de reflecție.
Nu sunt interesat de polemică personală. Dar sunt dator cu adevărul, chiar și în fața unui ton aspru.
Slujesc Neamului meu, nu unei puteri străine. Și cred că o reconstrucție românească profundă, demnă, dreaptă și suverană nu se face cu sloganuri și resentimente, ci cu claritate, muncă și iertare.
Zici fara sloganuri si bagi la greu din ele, ca diversiuni.
E o tehnică lupească a propagandiştilor roşii de a sublinia traumele personale ale cuiva în regimul comunist sau în totalitarism, pentru a le da un sens de subiectivitate şi nu de generalitate, de adevăr istoric obiectiv. Tehnica o folosesc mai mult vânătorii iudei de „antisemiţi“, care spun că aceştia în spate nişte probleme personale, de fapt.
De parcă dramele trăite de sute de mii sau de milioane de oameni nu dau imaginea realităţii şi ele nu pot fi percepute la nivelul monstruozităţii lor şi de cercetătorul obiectiv şi de cercetătorul neimplicat direct.
Să nu exagerăm traumele personale ale unora sau să le inventăm ca să aruncăm un fel de blam asupra denunţării regimurilor criminale şi nedemocratice!
Tot din tehnica lupească a propagandiştilor roşii vine în completare vreo explicaţie că dictatorul regimului era sau este bun, dar nişte ticăloşi pe care el nu îi controla făceau toate rele regimului acela. În cazul României, se inventează că Ceauşescu era bun, iar toate relele erau făcute doar de Securitate, deşi aceasta a fost instrumentul lui supus până în 17 decembrie 1989, când, Ceauşescu ordonând foc în mulţime, Securitatea a început să îl părăsească treptat-treptat, înţelegând şi că regimul nu mai are nici o şansă de supravieţuire, căci nimeni din nomenclatura comunistă nu îl oprea pe Ceauşescu, cum s-a întâmplat în celelalte „state socialiste “ satelite ale Uniunii Sovietice.
Tot din tehnica lupească a propagandiştilor roşii vine în completare susţinerea că în România era prosperitate la finele anilor 80, care a fost pierdută după aceea, deşi ţara era pe butuci, după ce Ceauşescu se ambiţionase, dintr-o toană personală, să lichideze brusc toate datoriile împovărătoare pe care tot el le angajase în Occident cu începere din 1971 şi care au pus România în faliment în 1981 (incapacitate de plăţi cu greu rezolvată, prin alte greutăţi suportate în final tot de românii de rând, prin austerităţi maxime).
Tot din tehnica lupească a propagandiştilor roşii vine legenda că România avea conturi de miliarde în afară în 1990 şi acestea au fost furate de Securitate, deşi se poate documenta că securiştii (în afară de Dan Voiculescu, care a avut acces la unii din banii din bănci străine ai României, dar care nu erau nici măcar milioane, dar de ajuns să ajungi, demarând atunci, mare om de afaceri român) şi-au făcut afacerile (unele prospere) prin creditele preferenţiale (nerambursate vreodată) luate de la Bancorex în regimul Iliescu, ceea ce a dus la falimentul uriaşei bănci economice de stat.
Socialismul „naţionalist“ al României ceauşisto-comuniste (socialismul creat de comunişti) a fost falimentar, dar lupii roşi îl dau drept model de instaurat astăzi.
Da, nu e rău în esenţă socialismul de tip naţional, dar ca reglementare a economiei de piaţă, nu de sabotare a ei, şi ca preocupare pentru viaţa oamenilor.
Calitatea oamenilor fac o societate bună, fie socialist moderată, fie a economiei de piaţă (nu şi capitalismul sălbatic), nu sistemele politice sau ideologice.
Iar crimele şi prostia socialismului roşu, în care li se amintea permanent oamenilor – de către Ceauşescu în persoană, la final – că scopul final este comunismul, nu erau naţionalism, ci o caricaturizare sau o imitaţie jalnică a lui.
În privinţa României nu poţi vorbi de suveranism, cum faci tu, care să fie sprijinit sau determinat de puteri străine, precum Rusia (Dughin), China sau chiar SUA, căci toate aceste puteri vorbesc de sferele lor de influenţă în dezvoltate, nu de una emergentă a României, cum ai scris anterior, iar sferele lor de influenţă au nevoie de vasali. Dughin, „ideologul lui Putin“, nu se sfieşte deloc să o spună categoric în notoria sa carte: România să fie controlată laolaltă cu Moldova şi o parte din Ucraina de către Rusia, apoi unirea şi a Serbie la această nouă „ţară“.
“Constatarea istorică” a ta despre Miscarea Legionara e perversa si rau intentionata, un ambalaj in care iti ascunzi arma cu care sa ucizi nationalismul romanesc, cat a mai ramas!
Iar in China nu e democratie deloc, nu o mai da la plezneala ca e bine! Si aceia au tras in oameni in Piata Tiananmen, ca si Ceausescu in acelasi an.
“Socialismul” tau si al vostru nu e pentru oameni, ci pentru oamenii sistemului, cu care e evident ca te consideri egal sau chiar esti.
Asa cum statul chinez nu e pentru oameni, ci pentru elitele sistemului, dar poate si tu esti un ofiter de sistem si consideri ca ti-ai avea locul intre privilegiati sistemului chinezesc importat si in Romania.
Iit urez sa te tratezi in “cel mai performant sistem sanitar gratuit din America Latină”, oferit de Cuba, dar vezi sa nu cada curentul electric in timpul asta.
“Pană de curent națională în Cuba. Infrastructura din anii ’80 îi lasă pe locuitori fără electricitate uneori și peste 20 de ore.”
Cuba receives donation from China to support power grid restoration
https://our.today/cuba-receives-donation-from-china-to-support-power-grid-restoration/
https://www.google.com/search?q=Cuba+China+generatoare+electrice&client
Vă mulțumesc pentru reacție, deși tonul este apăsat, poate prea încărcat de bănuieli și suspiciuni personale, ceea ce îngreunează posibilitatea unui dialog real. Vă răspund însă cu calm și în clar, fără ironie, fără provocare, dar cu fermitate.
A spune că Mișcarea Legionară nu a reușit să construiască un stat modern nu este „o armă” împotriva naționalismului românesc. Este o constatare istorică, rece, dureroasă, dar necesară, a unui fapt care nu trebuie ascuns: Mișcarea, în ciuda elanului său și a verticalității multor membri, nu a reușit să se organizeze politic și administrativ într-un mod sustenabil. Aceasta nu înseamnă că memoria ei trebuie ștearsă, ci că trebuie asumată, învățată, înțeleasă — nu idealizată orbește.
Naționalismul românesc nu moare pentru că este criticat lucid, ci pentru că este confiscat, deformat sau blocat în mituri sterile. Eu nu „ucid” naționalismul, ci încerc să-l ridic din retorică în construcție concretă: stat, economie, ordine, solidaritate, suveranitate.
Cât despre China sau Cuba — nu am spus niciodată că sunt modele perfecte. Am spus, și repet: există acolo forme de suveranitate economică, de planificare strategică și de refuz al colonizării străine care trebuie studiate, înțelese și adaptate nu pentru a fi copiate, ci pentru a învăța cum se păstrează o direcție națională în mijlocul unei ordini globale distructive.
În Cuba curentul cade, da — dar acolo nu este nici Coca-Cola, nici McDonald’s, nici Silicon Valley. E un stat mic, sărac, ținut sub embargou economic de peste 60 de ani, și totuși, a reușit să păstreze gratuitatea sănătății, alfabetizarea universală, suveranitatea teritorială și o rezistență de fond cultural anti-imperialistă. Nu glorific lipsurile. Dar nici nu pot închide ochii la rezistența unei țări mici care n-a fost îngenuncheată. Asta, în sine, spune ceva.
Cât despre acuza că „aș fi ofițer de sistem” — vă spun direct și limpede: n-am fost, nu sunt și nu voi fi parte a niciunui sistem paralel sau vizibil. Ce am și ce scriu se bazează doar pe credință, lectură, memorie și cunoaștere istorică. Atât. Iar dacă pentru unii orice voce diferită trebuie musai să fie „agent”, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă mai știm să gândim liber.
În final, vă asigur că nu doresc nici comunism, nici capitalism fără margini, nici dictaturi, nici ideologii moarte. Caut, împreună cu alții ca mine, o cale românească, ortodoxă, suverană, echitabilă, realistă. O cale în care nimeni nu trage în popor. O cale în care munca e răsplătită, hoția pedepsită, resursele păstrate, credința apărată.
Dacă asta vă pare o trădare, atunci poate că trăim în oglinzi diferite.
Dar vă asigur: eu, pe oglinda conștiinței mele, pot să privesc drept.
https://www.facebook.com/share/p/1BFVsdDmRK/
Mișcarea Legionară este tot ce a avut mai bun Neamul Românesc. Legionarii trebuie cinstiți din veac în veac!
Mârlanilor de mahala bucureșteană, care n-ați învățat nimic din viață, ar trebui să vă fie rușine pentru modul în care vomitați invective la adresa unuia care gândește diferit de răhățiile voastre, cum este Octavian. Români adevărați sunteți–poate daci: neciopliți, plini de invidie și discordie; lipsiți de orice bun simț și respect pentru interlocutor !
Max, ești câine de privincie, de tragi concluzia că opozanții lui Octavian sunt toți bucureșteni sau daci.
Nu, nene, suntem naționaliști-creștini, nu socialiști, iar dimensiunea spirituală prevalează. Și Iuda i-a reproșat lui Iisus că nu i-a condus în luptă dreaptă cu romanii și neamurile. Dar Iisus a venit să ne arate Esența: Calea, Adevărul și Viața, iar nu Putere, Economie și Admknistrație.
De asta a rămas în inimile noastre.
Ştim că voi ne-aţi adus „socialismul“ de stânga în toate formele scornite de voi, dar şi că aveţi numai ură impotriva românilor, care vă rezistă, ură pe care tocmai ai expus-o.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Goldstein
Traiascā Legiunea si Cāpitanul !
În ultima vreme au cam aparut multe articole care fac apologia socialismului….sinagoga satanei doreste , în mod arzator , reinstalarea socialismului planetar……
“Socialismul este calea directa spre communism” , spunea Marele Scriitor – Crestin Alexandru Soljenîtzen.
Afirmația potrivit căreia „socialismul este calea directă spre comunism” poate avea o anumită relevanță istorică, dar devine o confuzie gravă când este aplicată mecanic, fără a distinge între formele istorice de socialism impus din exterior și acele forme de organizare socială care izvorăsc organic din nevoia de justiție socială, suveranitate și demnitate națională.
A vorbi astăzi despre o „reinstalare a socialismului planetar” ca despre un complot al „sinagogii satanei” este, în fond, o inversare perversă a realității. Ceea ce se reinstalează cu adevărat este o dictatură globală a corporațiilor, o oligarhie financiară apatridă care exploatează resursele, distruge comunitățile și pervertește însăși ideea de ordine firească. Dacă există o „religie” a acestui nou imperiu, ea este neoliberalismul cu față progresistă, nu socialismul cu rădăcini în popor.
Socialismul suveranist nu are nimic în comun cu marxismul internaționalist sau cu ideologia egalitarismului artificial. El nu vine să uniformizeze, ci să restaureze: o economie în care proprietatea națională este protejată, în care munca are un sens comunitar și în care statul nu este instrumentul unei elite, ci expresia voinței populare. Este un socialism al verticalității, nu al revoltei haotice; al demnității, nu al resentimentului de clasă.
Cei care au deturnat simbolurile, limbajul și idealurile socialismului pentru a institui regimuri represive nu pot fi confundați cu cei care astăzi luptă pentru recâștigarea suveranității economice, culturale și spirituale a națiunilor. A face această confuzie nu e doar o eroare – e o trădare.
Așadar, nu ne temem de cuvinte. Ne temem doar de minciuni. Socialismul cu caracteristici naționale, întemeiat pe o viziune creștină asupra omului și comunității, nu este dușmanul libertății, ci singura cale realistă spre o societate dreaptă, suverană și solidară. Iar dacă acest vis al dreptății sociale este etichetat drept „satanic”, atunci poate că unii s-au închinat de prea mult timp idolului pieței libere, fără să-și dea seama.