Despre Mafia Adopțiilor

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
Iulie 13, 2019

Via Justițiarul:

A venit timpul să scriu și eu cîte ceva despre Sorina din Baia de Aramă.

De ce așa de tîrziu?

Ca întotdeauna există o explicație iar în acest caz explicația este că am început să mă prostesc.

Nu rîdeți fiindcă nu glumesc, nu mă laud, nu mă alint. Așa este. De cînd am ieșit din spital și am început tratamentul nu am mai căzut, dimpotrivă, am redobîndit curajul de a pleca singur de acasă, doar cu bastonul – asta este bine. Dar în același timp, m-am prostit, am pierdut puterea de concentrare pentru a scrie – ceea ce este de rău. Mă bate gîndul că aceasta este din cauza medicației, fiindcă de atunci am început să mă trezesc în zori gata obosit și să fiu năuc toată ziua, fără să pot să mă apuc de ceva.

Cînd a apărut pe piață acest subiect, am vrut să scriu și eu ceva. Nu neapărat despre Sorina, ci despre vechi amintiri despre mafia adopțiilor, care mi-au revenit în memorie. De vreun an de zile eu nu mai înțeleg nimic din ce se întîmplă în România și în lume, așa încît renunț să mai îmi dau cu părerea asupra evenimentelor politice actuale și mă întorc la amintirile mele, mult mai sigure și mai limpezi.

Prin 1991 o cunoștință, Ileana G., a fost numită secretara Primăriei Capitalei. O femeie eminamente corectă și cinstită, revoltată de orice abuz, orice act de corupție, orice încălcare a legii.

Într-o zi eram în biroul prietenului meu E. V. (de data aceasta nu îi dau numele), cel mai important om din procuratura generală în ceea ce privea urmărirea penală și supravegherea urmăririi penale. Dacă mă aflam acolo cu vreo treabă sau pur și simplu la un pahar de whisky sau palincă, nu mai țin minte.

Ileana (fosta lui colegă de liceu și de facultate) intră conform obiceiului vijelios în birou, se trîntește în fotoliu (poate a primit și ea un pahar, nici asta nu mai țin minte) și își descarcă sufletul.

Atunci am aflat și eu despre noua mafie, mafia adopțiilor. Cine a avut inițiativa, nu știu dar îmi pare firesc să fi aparținut unor avocați puși pe făcut bani mulți care au racolat judecători puși pe făcut bani mulți, polițiști puși pe făcut bani mulți, inspectori de la autoritatea tutelară puși pe făcut bani mulți.

Avocații au găsit judecătorii dornici să intre în această nouă mafie. Pasul următor a fost să găsească la evidența populației din raza judecătoriei respective polițiștii dornici de a coopera care să pună viza de flotant părinților la adrese la care aceștia nu locuiseră niciodată (Ileana venise și cu exemple de adrese inexistente).  Apoi, la aceste adrese (repet, unele inexistente) veneau inspectorii de la autoritatea tutelară care constatau cît de bine sînt îngrijiți minorii, cît de responsabili erau părinții, și propuneau încuviințarea adopției. În consecință, judecătorii admiteau cererea de adopție. Cu toții primeau banii (foarte mulți în cazul adopțiilor internaționale) și toată lumea era mulțumită.

Mulți avocați au început agonisirea averilor prin adopții. Despre avocata I. B. știu personal, despre Valeriu Stoica am citit. Despre alții, nu m-a interesat.

Prietenul E. V., auzind ce i-a spus Ileana, a rîs și a sfătuit-o să își vadă de treabă fiindcă nu poate să facă nimic împotriva acestei mafii. Asta i-a spus-o el, cel care putea decapita caracatița!

Ileana a demisionat de la primărie. A demisionat ea, în loc să demisioneze mafioții, care de fapt ar fi trebuit arestați!

Ca să închei cu acest foc de paie mediatic legat de Sorina – din moment ce a ajuns în mîinile familiei adoptive, ea va pleca din țară de bună voie și fericită. Din acel moment a fost copleșită cu cadouri scumpe, cu promisiuni de viitor, a văzut fotografiile cu „palatul” în care va locui. Așa s-au lăsat cumpărați amerindienii, acum jumătate de mileniu, cu mărgele și cioburi de oglindă.

*

Prietenul E. V. fusese înainte de 1989 unul dintre anchetorii magicieni ai procuraturii, un anchetator cu o intuiție de excepție, probabil cel mai important în dosarele de corupție. M-am bucurat cînd a fost numit șef la cea mai importantă direcție din procuratura generală, iar în 1991, scîrbit de politică (acesta este alt subiect de articol) am demisionat din conducerea PNL și am depus o cerere de revenire în procuratură. La care însă nu am primit nici un răspuns.

În anul 1992, reușind să-mi văd dosarul de cadre (foarte interesant!), datorită lui Gheorghe Nichita, noul director, am constatat că prima filă din dosar era adresa prin care mi se comunica respingerea cererii de reîncadrare în procuratură, restituită de poștă întrucît fusese trimisă la fosta mea adresă, demolată în 1987!

Am scris într-un articol vechi faptul că într-o zi, fiind tot în biroul lui E. V. la un whisky (să nu se creadă că asta era principala mea ocupație), vine (și rămîne) și Mișu Popa  (Mihai Ulpiu Popa Cherecheanu), procurorul general din acel moment. La un moment dat mă duc la WC, unde la un minut-două vine și procurorul general. Se simte dator să își ceară scuze  pentru faptul că a aprobat respingerea cererii mele, dar nu și-a dat seama că este vorba de mine, întrucît nu știa că mă cheamă și Cristian.

Acum o să vă spun cîteva chestii care probabil nu vă interesează, dar din care se pot trage concluzii interesante.

Între 1979 și 1990 procuror general a fost Nicolae Popovici. Un jurist eminent, foarte inteligent, pe care l-am considerat corect. Chiar dacă în timpul lui s-a dezlanțuit prigoana împotriva mea, nu îl fac responsabil – consider că nu a putut să facă față presiunilor dușmanilor mei, Constantin Mihăilă și Constantin Dumitrescu de la Secția militară și pentru probleme de justiție de la CC al PCR, directorii Nicolae Bracaciu și Ionel Dobrilă de la direcțiile I-a și a VI-a din procuratura generală.

În locul lui Popovici a fost numit Gheorghe Robu – jurist eminent și el, foarte inteligent și el, un orator excelent (procuror de ședință la Tribunalul Suprem), om de cultură (autor de creații literare). Dar care nu avea nici o tangență cu ancheta.

Am mai scris despre asta. Corneliu Vadim Tudor, dîndu-se înger (sau fată mare), l-a criticat în revista lui pe Robu pentru faptul că în tinerețe acesta, fiind procuror în Mehedinți, s-ar fi îmbătat și ar fi avut atitudini „neprincipiale”. Iliescu l-a chemat la Cotroceni și i-a cerut să demisioneze, întrucît este contestat. Oltean al dracului, Robu i-a răspuns: „Domnule președinte, dvs. sînteți mai contestat decît mine. De ce nu demisionați?”

Iliescu l-a demis și l-a numit în locul lui pe Mihail Ulpiu Popa Cherecheanu, procuror militar, fostul mare jucător internațional de baschet. Fără nici o experiență în anchetă.

Primii doi procurori generali postdecembriști nu aveau treabă cu ancheta, care trebuia să fie principala lor competență!

A urmat cineva care într-adevăr se pricepea! Vasile (Lică) Manea Drăgulin care în 1989 era procuror șef adjunct cu urmărirea penală la Procuratura capitalei, secretar BOB tot aici, delegat la ultimul congres al PCR, omul securității. Cel care în iunie 1990 milita pentru arestarea mea!  Marile dosare de corupție ale politicienilor au început să fie îngropate. Dumnezeu să-l ierte, dacă El vrea asta.

După 1990 au fost schimbați toți directorii din procuratura generală. De la direcția a VI-a  (Direcția de organizare, control, personal și învățămînt) a fost dat jos Ionel Dobrilă, dar a rămas tartorul, șeful cadrelor, Victor Popescu, unchiul lui Gioni Popescu (și în cazul lui, să-l ierte Dumnezeu dacă va considera necesar).

Am aflat că adresa din  30 ian. 1991 a noii Direcții de studii, organizare și criminologie a fost semnată pentru director de Victor Popescu, un dușman al meu și un apărător al corupției în procuratură.

 *

La un moment dat aflu că la Bacău a fost închis dosarul în care Viorel Hrebenciuc era cercetat pentru deturnare de fonduri. În calitate de prefect al județului, deturnase fondurile alocate victimelor unor inundații către clubul de fotbal din Bacău.

Acum, haideți să vă explic cum s-a ajuns la încriminarea deturnării de fonduri. La un moment dat, un primar de municipiu schimbă destinația unor fonduri și ridică un stadion nou (cred că era în 1982 și că era vorba de Tîrgu Jiu).

Ceaușescu află (de la vreun turnător?) și cere ca vinovatul să fie arestat. I se răspunde că nu se poate, fiindcă fapta nu este încriminată. Ceaușescu cere să fie încriminată. Și așa, deturnarea de fonduri devine infracțiune prin decretul nr. 99/1983 (art. 302 indice 1 C. pen.).

Fapta lui Hrebenciuc era dovedită, evidentă și… penală (chiar dacă era practic un nimic față de altele).

Am fugit la prietenul meu și i-am spus. Mi-a răspuns că va cere dosarul. Timp de 4-5 ani, cît a rămas pe funcție, de cîte ori îl întrebam ce se întîmplă cu dosarul, îmi răspundea că este în fișet. Și acolo a rămas pînă cînd a fost înlocuit.

Am aflat de la acest prieten, în primii anii de după ’90, multe lucruri interesante, de la el am aflat că eram pe lista cu cei care trebuiau arestați în iunie 1990, de la el am aflat că numele meu era interzis în „Adevărul” si în „România Liberă”, de la el am aflat multe alte lucruri importante. Dar una peste alta, m-a dezamăgit (și el) enorm.

Gata, am obosit. Cînd voi putea să scriu din nou, o să mă refer și la mafia înființării de societăți comerciale, o să mă refer din nou la Viorel Roș, o să mă refer la mici afaceri de familie care au murit din cauza milițenilor (pardon, polițiștilor).

Dan Cristian IONESCU