Despre dreptatea care pedepsește cu milă. Meditații ortodoxe asupra gândirii lui Joseph de Maistre despre Inchiziție

Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Aprilie 6, 2025

Despre dreptatea care pedepsește cu milă. Meditații ortodoxe asupra gândirii lui Joseph de Maistre despre Inchiziție

Într-o epocă în care orice formă de autoritate spirituală este suspectată, în care discernământul a fost surghiunit din viața publică, iar toleranța a devenit idolul fără chip al unei civilizații moleșite în propria decădere, vocea lui Joseph de Maistre se înalță precum un glas profetic, necruțător, dar plin de dragoste, care ne reamintește că Adevărul nu poate fi negociat fără a fi trădat. Scrisorile către un gentilom rus despre Inchiziția spaniolă, departe de a fi o simplă apologie a unei instituții istorice, sunt un act de reparație morală și teologică, o restituire a sensului pierdut al ordinii, al justiției și al suferinței mântuitoare.

Joseph de Maistre nu scrie ca istoric, nici ca teolog scolastic, ci ca om al dreptei-credințe care, deși catolic, păstrează acel simț al adevărului obiectiv care odinioară era însușirea tuturor bărbaților ce se supuneau unei ordini sacre. El nu privește istoria cu ochiul rece al relativismului, ci o pătrunde cu inima celui care caută, în toate, voia lui Dumnezeu și lucrarea Proniei. În contextul unei lumi ieșite din țâțâni, în care revoluția și secularizarea amenințau deja cu dezagregarea oricărei ierarhii firești, scriitorul nu face decât să își ridice glasul, chemând conștiințele înapoi la rânduială, la înțelepciunea fricii de Dumnezeu și la curajul mărturisirii Adevărului.

Tema sa este delicată și, în ochii modernilor, de-a dreptul scandaloasă: apărarea Inchiziției. Și totuși, ceea ce propune de Maistre nu este o justificare oarbă a violenței, nici un rechizitoriu împotriva celor căzuți, ci o pledoarie pentru dreptatea care judecă cu milă și pentru o intoleranță care, în duhul iubirii adevărate, nu poate rămâne indiferentă la rătăcirea sufletelor.

Căci, așa cum învață și Părinții Bisericii, a tolera răul nu este virtute, ci complicitate. A fi îngăduitor cu păcatul înseamnă a abdica de la iubirea față de aproapele. Un părinte care nu-și pedepsește fiul atunci când greșește, acela nu iubește, ci se teme. De Maistre știe bine acest lucru și îl afirmă răspicat: a fi intolerant față de rău este o datorie a oricărui om care se teme de Dumnezeu. În acest sens, intoleranța devine o formă superioară a carității – una care nu mângâie greșeala, ci o mustră, nu pentru a distruge, ci pentru a ridica, pentru a trezi, pentru a salva.

Preluând cu sarcasm o frază a lui Grimm – „toți oamenii mari au fost intoleranți, și așa trebuie să fie” – Joseph de Maistre dezvăluie absurditatea idolatriei moderne față de toleranță. Într-o lume care confundă suferința cu răul, care se teme mai mult de mustrare decât de pierderea sufletului, care preferă confortul unei păci mincinoase în locul unei lupte pentru mântuire, el reamintește o realitate uitată: răul nu poate fi suportat, decât cu scopul de a fi învins, și nu poate fi acceptat fără a-l întări.

În logica ortodoxiei, suferința – atunci când e primită cu nădejde – poate deveni scară către Dumnezeu. Dar răul în sine, adică despărțirea voită de Adevăr, este o otravă care trebuie lepădată. Nu întâmplător Biserica a fost, în toată istoria ei, neînduplecată cu erezia: nu dintr-un apetit pentru putere, ci dintr-o dureroasă conștiință că rătăcirea dogmatică duce la pierzania sufletului. Adevărul nu se votează, nu se negociază, nu se amână. El se mărturisește cu prețul liniștii lumești.

Inchiziția, în această cheie, nu este o instituție a urii, ci a discernământului. O autoritate rânduită să vegheze asupra păcii sufletelor, asupra integrității comunității, asupra continuității Tradiției. De Maistre înțelege perfect că orice abatere de la învățătura de credință nu rămâne niciodată un fapt privat, ci are reverberații sociale, culturale, chiar ontologice. A permite ereziei să se răspândească înseamnă a deschide poarta unei tulburări care, în cele din urmă, destramă însăși coeziunea neamurilor.

Desigur, dreptatea cere să fie însoțită de milă, căci fără milă, legea devine moartă. Dar mila fără dreptate nu este milă, ci sentimentalism păgubos.

Adevărata milă stă în voința de a salva, nu în refuzul de a pedepsi. Iar salvarea, atunci când sufletul este cufundat în rătăcire, cere uneori durerea unei mustrări, amarul unei interdicții, greutatea unei penitențe. Fără acestea, nu există înviere.

De aceea, gândirea lui Joseph de Maistre trebuie revalorizată astăzi nu ca o relicvă reacționară, ci ca o chemare profetică la asumarea unei responsabilități care ne depășește: aceea de a apăra Adevărul nu doar cu mintea, ci și cu rânduiala socială. Într-o vreme în care blasfemia se numește libertate, în care destrămarea morală e botezată progres, iar apostazia e confundată cu diversitate, vocea acestui gânditor catolic devine – paradoxal – un aliat pentru ortodoxia vie, mărturisitoare.

Joseph de Maistre nu propune nici o tiranie a dogmei, nici o cruciadă juridică, ci o restaurație spirituală în care fiecare suflet este chemat nu la frică, ci la trezvie. El nu caută să constrângă conștiința, ci să o lumineze. Nu se închină violenței, ci ordinii. Iar ordinea, pentru cel care crede, nu este o convenție, ci o participare la voința lui Dumnezeu.

Aceasta este lecția pe care ortodoxul contemporan o poate învăța din Scrisorile lui: că nu putem iubi cu adevărat fără a mustra răul; că nu putem păstra comuniunea fără să excludem rătăcirea; că nu putem vorbi despre mântuire fără a accepta crucea mustrării și durerea îndreptării.

Răspunsul creștin-ortodox la confuzia veacului nu va fi, niciodată, un apel la tăcere sau compromis. Ci o întoarcere la Adevărul întrupat, Care a spus fără echivoc: „Daul vostru să fie da, iar nu-ul, nu.” Restul, spunea Hristos, vine de la cel viclean.

În lumina acestei drepte mărturisiri, și cu smerenia celui ce știe că va da socoteală nu pentru cât a tăcut, ci pentru cât a grăit, Joseph de Maistre trebuie citit nu ca un erudit al trecutului, ci ca un tovarăș de drum al celor ce vor să revină la sfințenie. Cu asprime, dar și cu o noblețe rară, el ne amintește că nu există mântuire fără judecată, nici iubire fără rânduială. Adevărul trebuie iubit cu întreaga ființă – chiar atunci când doare.

Textul de față nu este decât începutul unei serii menite să reconstituie, cu luciditate și rigoare ortodoxă, fundamentele unei gândiri tradiționale asupra ordinii, autorității și mântuirii în viața comunitară. În următoarele articole, vom aprofunda dimensiunile istorice, teologice și sociale ale temelor deschise aici, urmând firul meditației lui Joseph de Maistre, dar integrându-le în orizontul și duhul Bisericii Ortodoxe. Căci numai prin restaurarea verticalității putem nădăjdui la o renaștere a conștiinței și a neamului.