DESCRONOLOGIZATORII

Incorect Politic
Octombrire 15, 2020

Din scrierile lui Paul Goma:

Paris 12 mai 1998

3. D E S C R O N O L O G I Z A T O R I I

Iertare, nu am gàsit termenul care sà-i numeascà pe manipulatorii de istorie ràsturnàtori de cronologie. Celor ce încep istoria umanitàtii cu propria istorie un prieten le-a spus : autocronisti – poate va gàsi si pentru strâmbàtorii cronologiei, deci : ai adevàrului, un nume.

Multi confundà proposta cu riposta, avantgarda cu ariergarda – cauza cu efectul, primul-în-timp cu urmàtorul. Atâta vreme cât un astfel de ghiveci mental ràmâne în stadiul oral, nu ràmân nici urme, însà dacà manipulàrile sunt consemnate negru pe alb…

Când se vorbeste despre un dispàrut dintre cei vii, oricât de scârbavnicà, chiar criminalà îi fusese viata, se spune, cam gràbit : “Despre morti – numai bine…” ; când se comparà douà tragedii, douà masacre, unii spun : «Si noi am fost victime», ceilalti : «A existat un singur Holocaust – cel al càrui victime inocente am fost noi“ – si gata, dialogul nu mai este posibil.

Publicarea unui volum precum Cartea neagrà a comunismului, a provocat în Franta un cor de proteste, de reactii extrem de violente din partea unor socialisti, a comunistilor si a evreilor. Contestatarii au negat amploarea crimelor comuniste (în zeci de milioane…), carac-terul programatic al lichidàrii, deasemeni importanta numericà a evreilor care au fàcut parte (“la cel mai înalt nivel“) din aparatul politico-politienesc al statelor comuniste.

Cu acest prilej mi-am amintit de un colocviu-festival organizat de municipalitatea orasului Die (Drôme) în 1996, avînd ca temà : “La Moldavie“ – s-a înteles, era vorba de Basarabia, devenità “republicà moldoveneascà”. Profitînd de neinformarea francezilor, invitatul permanent al Festivalului, Antoine Spire, jurnalist la France Culture – dupà ce 20 ani fusese la organul comunist L’Humanité (si unde continuà sà lucreze fratele sàu – ca în familiile clanice si… impartiale), pe de o parte a furnizat date false privitoare la istoria “Moldovei“ si simultan a coplesit standurile cu o altà Carte neagrà – a persecutiilor suferite de evrei în timpul celui de al doilea ràzboi mondial din partea statelor care luaserà parte la “ràzboiul antisovietic“ : Ungaria, Croatia, Slovacia – si desigur, România (nu erau scutite nici tàrile care în momentul 22 iunie 1941 nu mai existau, fiind ocupate de Germani : Cehia si Polonia (fàrà a se aminti partea orientalà, ocupatà de rusi), cât despre Tàrile baltice, acestea erau acuzate în bloc de masacre ale evreilor pe teritoriile lor, fàrà a spune adevàrul : autorul, ca si în cazul Poloniei, fiind ocupantul german.

Aceastà Carte neagrà a fost alcàtuità imediat dupà al doilea ràzboi (1945) de un comitet de evrei sovietici în fruntea lor : Ilia Ehrenburg si Vasili Grossman. Pentru distribuitorii volumului, la Die, nu conta cà în peste 50 ani câti trecuserà apàruserà noi documente, ei pe cele “clasice“ contau. Când mi-am exprimat mirarea-indignarea fatà de Antoine Spire (pe care-l cunosteam de decenii si cu care avusesem conflicte publice la colocvii, conferinte, emisiuni de radio), el mi-a ràspuns, râzînd, bàtîndu-mà pe umàr :

«Il faut choquer l’opinion, mon cher !» si a aràtat cum : cu o directà de dreapta…

Cunosteam metoda comunistà : când n-ai argumente, folosesti… socul pumnului.

În cele trei zile am stat de vorbà cu organizatorii, cu autorii hàrtilor, a cronologiilor (despre “La Moldavie“)… Cu totii foarte amabili, acceptau, în principiu, cà au putut gresi, dar… Ce importantà mai avea, acum, faptul cà informatia cutare este inexactà ?, sau cà douà evenimente au fost intervertite…?

Ce importantà ? Una esentialà : adevàrul era falsificat !

Cu informatiile false – eram, din pàcate, obisnuit sà mà confrunt: le corectam, iar auditorii, politicosi, acceptau cà si eu as putea avea dreptate… Aici era vorba, în rezumat: “istoricii“ vorbeau de “Moldova sovieticà”, fàrà nici o referire la statul Moldova din care fusese zmulsà partea ràsàriteanà, botezatà abuziv : Bessarabia ; în 1812 “imperiul tarist cucerise Bessarabia de la turci“ – un teritoriu ce apartinea “de drept“ slavilor, fiindcà, nu-i asa, “limba moldoveneascà este o limbà slavà”…; Unirea de la 1918 era, sub condeiul istoricilor moscoviti : “ràpire“, alipirea la Patria Mamà, România, în 1918 : “càdere sub jugul mosierilor regalisti români…”, etc, etc…

Cea mai mare dificultate : “operatiunea“ de restabilirea a cronologiei ; Francezii ridicau din umeri, în sensul cà nu conteazà acest “detaliu“ – dupà atâta amar de timp ; opinie împàrtàsità si de Gabriela Adamesteanu : si ea era de pàrere cà asta nu avea însemnàtate – importan†à capitalà avînd acum alegerile din România (eram în octombrie ‘96) ! Apoi cum ea e olteancà, nu are a se amesteca în treburile interne ale rusilor (Ucrainenii încà nu erau la modà…)

Autorii Càrtii negre din 1945, vorbind pe larg despre masacrarea evreilor din teritoriul Basarabiei, al Bucovinei de Nord “invadate de armata monarhistà românà dupà 22 iunie 1941“, se pàzeau ca de foc de a produce date si a pomeni interludiul sângeros dintre 28 iunie 1940, când acele teritorii fuseserà invadate de armata sovieticà si 22 iunie 1941, când armata românà le liberase. Dupà ei, motivul actelor de barbarie ale Românilor : antisemitismul constitutiv si anticomunismul visceral.

De câte ori am avut prilejul am afirmat cà, dacà România doreste sà intre în rândul natiunilor civilizate, europene, este imperativ necesar sà recunoascà (pe lângà persecutarea etniei germane, dupà 23 august 44 ; pe lângà abandonarea, persecutarea, tràdarea, vinderea Românilor refugiati din Bucovina de Nord si din Basarabia, începînd din iunie 1940) – tentativele de lichidare a douà comunitàti etnice : Tiganii si Evreii, în timpul ràzboiului în Est.

Din nefericire, nici dialogul româno-român nu este posibil : ai nostri invocà, pe lângà argumente cronologice (adevàrate), altele ca : “dreptul solului“, “nerecunostinta evreilor“, “exagerarea numàrului victimelor“, “aroganta lor, ca auxiliari ai ocupantului rus“, etc., inacceptabile, nerezonabile, desi nu întru totul false.

Nu-mi imaginez cà voi stabili eu adevàrul-adevàrat, însà voi încerca sà rezum conflictul de dupà revolutia bolsevicà :

– în 1917 România se afla într-o situatie militarà, economicà, psihologicà dramaticà – înghesuità, încoltità în refugiul din Moldova ; Evreii, în majoritate, erau cu inima alàturi de Revolutia Bolsevicà, càreia i-au furnizat un mare numàr de agitatori politici, de “cadre supe-rioare“ politice, politienesti, militare (vorbesc de cei nativi din România si din Basarabia);

– în 1918, când Basarabia s-a declarat autonomà, independentà – apoi sà se alipeascà la Patria Mumà – Evreii din România, din Basarabia, din Rusia sovietizatà au intrat în conflict acut cu statul român, cu Basarabenii din Sfatul Tàrii, în fine cu “ideea nationalà” opusà celei a internationalismului pronat de comunisti – dintre care foarte multi evrei ;

– dupà 29 decembrie 1919, când Parlamentul român consfinteste unirea Transilvaniei, a Bucovinei si a Basarabiei, Evreii din România ca si cei din Rusia sovieticà sunt în dezacord violent cu acest act si, uitîndu-si internationalismul comunist, pledeazà pentru o Basarabie fàcînd parte din… natiunea rusà ;

– constituirea PCR în 1921 : a fost, în fapt, oficializarea ofensivei rusesti împotriva României Mari – în cadrul acestei campanii (si) militare, Evreii de pe ambele maluri ale Nistrului au jucat un rol considerabil – si nefast.

Din 1938, guvernele românesti iau màsuri discriminatorii împotriva evreilor, iar de la venirea la putere a Statului Legionar (14 septembrie 1940), antisemite.

Vor, nu vor Ilia Ehrenburg si Vasili Grossman, în Cartea neagrà, totusi :

– data de 28 iunie 1940 (când URSS ocupà Basarabia si Bucovina de Nord) a fost anterioarà datei instauràrii statului national-legionar (am mai spus, dar repet : în 14 septembrie acelasi an), când au început persecutiile caracterizate împotriva evreilor din România) ;

– cu voia lor, anterioarà si datei de 22 iunie 1941 (izbucnirea ràzboiului în Est), când foarte multi evrei din Basarabia si din Bucovina de Nord, au fost arestati, încarcerati, deportati – asasinati.

Am fàcut aceastà elementarà precizare (reasezarea cronologicà a evenimentelor), pentru cà Ehrenburg si Grossman pretind cà “severitatea“ (?) cu care i-au tratat sovieticii pe “càlàii din Jandarmerie si din Sigurantà”, în Basarabia, nu a fost decât o pedeapsà “de avertisment“ – ca urmare a crimelor comise de acestia “dupà invadarea teritoriului sovietic“!

Adevàrat : persecutiile sistematice împotriva evreilor încep dupà data de 14 septembrie 1940 (venirea la putere a legionarilor si a lui Antonescu), culminînd cu rebeliunea legionarà care a provocat moartea si a unor evrei – însà violente, sistematice împotriva întregei comunitàti, au fost semnalalte dupà 22 iunie 1941, atunci când, liberate fiind Basarabia si Bucovina de Nord au fost constatate atrocitàtile comise de bolsevici în teritoriile ocupate, între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941.

Sà vorbim de câteva din faptele unor evrei începînd de la 28 iunie 1940 :

La Chisinàu : din chiar ziua de 28 iunie 1940 : Etea (Petia ?) Beiner, doctorul Derevici, avocatul Steinberg – locuitori ai orasului – au fost primii care si-au manifestat pe stràzi bucuria de a fi fost liberati de români, agitînd listele negre (alcàtuite de cine stie când) ;

– tot ei s-au aflat atât în fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiatii ce încercau sà iasà din oras, pentru a se îndrepta spre Prut – o coloanà alcàtuità din functionari si din teologi ;

– la îndemnul si exemplul celor trei, “populatia pasnicà îndignatà” – alcàtuità din evrei – avea deja pregàtite : pietre, bâte, vase cu uncrop, oale de noapte, pline : refugiatii au fost bàtuti cu pietre, opàriti, ciomàgiti, dezbràcati, scuipati, stropiti cu fecale (pe teologii càzuti la pàmânt, femeile doar mimau sau chiar urinau cu adevàrat) – apoi târîti si închisi în clàdirile Facultàtii de teologie, unde sovieticii amenajaserà fulgeràtor una dintre închisori, “specializatà” în, mai cu seamà, ostasi ràpiti în timpul retragerii ;

– aceiasi (Beiner, Derevici, Steinberg) s-au aflat în fruntea haitelor de enkavedisti care, în urmàtoarele zile au operat mii de arestàri – dupà listele lor negre.

La Tighina : în 28 iunie 1940 avocatul Glinsberg a împuscat, demonstrativ, în stradà, doi functionari ai prefecturii ;

– acelasi, împreunà cu alti evrei l-au prins pe preotul Motescu, i-au tàiat limba si urechile, în plinà stradà, l-au dus în altarul bisericii si i-au dat foc – în foc a sfârsit si preotul si biserica ;

La Soroca : avocatii Fluchser si Picraevski (si ei autori de liste negre) au împuscat în stradà, la 28 iunie 1940, mai multi functionari superiori, avocati, ofiteri români ;

La Cetatea Albà : autorii de liste-negre Burman si Zuckermann i-au împuscat în stradà pe Eusebie Popovici si pe Nicador Maleski, preoti ;

La Orhei si în satele învecinate : Popàuti, Oliscani, Isacova bande de evrei cu steaguri rosii au ucis preoti, strigînd :

«Vrem Moldova pânà la Siret !»

(N-o fi momentul, dar nu mà pot stàpâni : de ce nu strigau – cà tot împuscau ei popi ortodocsi : «Vrem Moldova pânà la… Atlantic !», desi nici «pânà la Pacific“ n-ar fi stricat).

La Cernàuti – încà din 27 iunie 1940 (ce precocitate !) evreii au alcàtuit un “comitet popular“ condus de Sallo Brunn, care s-au autonumit primar ; împreunà cu Glaubach (proaspàtul adjunct) au pornit în fruntea bandelor de evrei càutàtori mai cu seamà de preoti, de studenti la Teologie, de profesori, de înalti functionari – ca sà-i ucidà (ceea ce au si fàcut).

În iulie 1941, dupà liberarea Chisinàului, în curtea consulatului italian – unde NKVD-ul îsi stabilise sediul – au fost dezgropate 80 cadavre, în majoritate neidentificate, într-atât fuseserà mutilate (membre, capete tàiate), batjocorite (organe sexuale în gurà), arse în timpul “anchetei“ la flacàrà, cu acizi. Dupà resturile de îmbràcàminte, s-a dedus cà martirizatii fuseserà preoti, elevi, ceferisti (dupà chipie);

Tot atunci s-a constat cà în subsolurile Palatului Mitropolitan fuseserà amenajate celule individuale în care erau anchetati “indivizii cei mai periculosi“;

Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, câteva cifre :

– La data de 7 septembrie 1941, la Chisinàu au avut loc funeraliile nationale ale celor 450 persoane gàsite în gropile din curtile consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultàtii de Teologie – multe ràmase neidentificate din pricina mutilàrilor.

În doar un an de ocupatie bolsevicà (iunie 1940 – iunie 1941), s-au înregistrat, în afarà de cei cca 300.000 refugiati în ce mai ràmàsese din România – în jur de 30.000 arestati (apoi : împuscati pe loc, deportati, morti în detentie, dispàruti) ;

În Basarabia, pe lângà secerisul rosu al oamenilor – re-repet : doar într-un singur an 1940-1941 – au fost dinamitate, incendiate de autoritàtile sovietice : 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 ale autoritàtilor.

La aceaste crime împotriva românilor din Basarabia si Bucovina de Nord au participat cu zel (si, sà recunoascà : cumplit de eficace) foarte multi evrei, unii numiti de noua autoritate ca directori de scoli, de institutii, de colhozuri, sovhozuri, etc., cei mai multi voluntari, lucrînd în aparatul politico-represiv : partid, sindicat, militie, NKVD.

Iar pentru cà asa este istoria fàcutà : dupà retragerea sovieticilor din Basarabia si din Bucovina de Nord, din iulie 1941, criminali ca Beiner, Derevici, Steinberg, Fluchaser, Picrasevski, Glinsberg, Burman, Zuckermann, Brunn, Glaubach – si altii si altii (chiar si marii rusi care voiau «Moldova pânà la Siret !!») au sters-o în furgoanele Armatei Rosii, nu au ràmas pe loc, sà dea, ei, seama de faptele rele – iar oalele sparte le-au plàtit coreligionarii lor, nevinovati – ba unii (negustori, bancheri, sionisti), victime ale bolsevicilor…

Dar chiar dacà cei ce scriu istoria dupà cum le place ar scrie-o fàrà a manipula cronologia – ce-ar fi ? Ar fi pedepsiti si marii-vinovati, criminalii dintre evrei, aflati de ani buni la adàpost în Lumea Capitalistà: în Israel, în Franta, în USA ?

Din pàcate, nu.

Ceea ce nu înseamnà cà cei care pot da glas indignàrii – sà tacà.

Vorba mea :

«Dacà tac, mà doare si mai tare».