De la două tabere… la doi Dumnezei

Ioan Roșca
Incorect Politic
Mai 1, 2021

De la două tabere… la doi Dumnezei

-Provocarea lui Dan Cristian Ionescu-

Poate că detaliile despre drumul parcurs în viaţă de domnul Ionescu ar arunca lumini lămuritoare asupra evoluţiei perspectivei sale despre condiţia umană, care l-a condus de la lupta împotriva farsei postdecembriste şi a degenerării justiţiei la problema  temeliilor transcendente ale ciocnirii continui dintre armatele Binelui şi Răului. Cred, de exemplu, că experienţa confruntării cu dosarele Contrarevoluţiei, Feseniadei, Tranziţiei Criminale, a contribuit hotărîtor în a forţa un răspuns la întrebarea tragică: pe ce baze ne opunem mişeliilor sistemice/sistematice, de unde tragem chemarea/puterea de a ne irosi într-o luptă la care nu ne obligă nimeni- dimpotrivă?

Eu însă nu voi intra în astfel de consideraţii aici, pentru a folosi eficace spaţiul redus, întru a semnala provocarea unuia dintre acei gînditori neconvenabili, pe care actuala maşinărie de cultivare a popularităţii îi face să rămînă veşnic necunoscuţi. Şi asta, pentru că problema pusă de Ionescu în „Codul lui Lucifer” (lucrare publicată în mai multe ediţii , acoperite de ne-mirabilă tăcere) este esenţială, pentru orice om care-şi investighează temeliile conştiinţei (sondează epistemologia eului): pot fi atribuite monumentalele succese drăceşti perspicacităţii unor copii/îngeri decăzuţi ai unicului Dumnezeu, sau ele demonsteză existenţa a doi Dumnezei, care se înfruntă bipolar la scara cosmosului, cu reflexii pe scena istoriei?

Evident că nu convine de loc (celor ce vînează sporii potenţiali ai antisemitismului mai dihai decît tulpinile de Coronavirus), ideea domnului Ionescu (demnă de un fost procuror), de a studia chestiunea pornind de la contrapunerea dintre spiritul nemilos al Vechiului Testament cu cel răsturnat, din cel Nou.  Aşa că observaţiile/argumentele domniei sale, privind caracterul invers al celor două straturi ale Bibliei nu sunt combătute , ci lăsate să piară în oceanul de reziduuri intelectuale în care se varsă textele noastre (de unde nu se prea ridică vreun circuit similar apei…).  Am constatat că subiectul acesta noduros nu convine nici creştinilor, care îl eludează cu speculaţii inconsistente, despre o transfigurare de sens… care nu apare în texte. Trimisul Dumnezeului unic ar fi ajuns pe cruce pentru că a venit să ne pună în gardă că i-au fost traduse greşit indicaţiile, în Vechiul Testament. Şi astfel, adoptatorii unor perspective contrare privind menirea umană (contradicţie reflectată pregnant de-a lungul istoriei) se pot raporta… la acelaşi Dumnezeu.

Faţă de o astfel de complacere în paradox (care se pretinde fundată teologic, dar pare a ascunde o laşitate), mi se pare mai verosimilă ipoteza domnului Ionescu, că ne aflăm sub sceptrul a doi Dumenzei, de sens contrar, care se luptă pentru sufletele noastre. Ştiu că monopolizarea mistică a declarat asta o erezie. Dar numai aşa s-ar mai putea apropia de religie unul ca mine, care nu poate considera omniprezenţa Răului un epifenomen, nu poate recurge la artificiile tipice prin care se ascunde hîdoasa realitate: nu ne (mai?) aflăm de loc în faţa unei frumuseţi covîrşitoare (care să-l reveleze pe Dumnezeu) ci a unui adevărat iad pe pămînt, pe care Demiurgia Bună nu l-a putut concepe.  Nefiind vorba aici numai de nedreptate şi cruzime, ci şi de zădarnicie, derizoriu, absurditate. Şi e de-a dreptul schizofren să concedem că urîţenia asta e doar vina noastră, că nu ne-am ridicat la înălţimea misiunii date de unica divinitate.

Modelul vinovăţiei noastre faţă de Demiurg (şi nu invers) nu ne-a dus prea departe. Nici menţinerea sub sceptrul aceluiaşi Tată cu cei care ne consideră resurse, utilizabile întru bunăstarea lor (…aşa cum şi noi considerăm celelalte vietăţi). Dacă trebuie să aleg între aceste mistici (nu discut aici alternativa scepticismului- la care toate acestea pot conduce), prefer deci modelul unui Tată bun , care e pe cale de a pierde lupta cu Celălalt- poate şi din cauza slăbiciunii fiilor săi. De care tot el e responsabil.

Provocarea domnului Ionescu nu are nevoie de originalitate, pentru a fi majoră. Dimpotrivă, e cu atît mai meritorie cu cît exprimă o criză clasică, ascunsă.

http://www.miscarea.net/controversa-sionului-douglas-reed.htm