Dacă nu i s-ar fi spus „lovitură de stat“, i s-ar spune trădare cedării din 23 august 1944 în faţa Uniunii Sovietice

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Ianuarie 10, 2021

Dacă nu i s-ar fi spus „lovitură de stat“, i s-ar spune trădare cedării din 23 august 1944 în faţa Uniunii Sovietice

*

S-a apucat un „Gheorghe“ să zică că cine prezintă ca lovitură de stat modul cum a ieşit România din războiul cu Uniunea Sovietică la 23 august 1994 este anti-monarhist, anti-român şi anti-creştin, dar…

Până şi percepţia externă din epocă (inclusiv la aliaţii anglo-americani) a fost că echipa ce îl înconjura pe regele Mihai a dat o „lovitură de stat“ în 1944, acesta fiind şi cazul vicemareşalului aerului britanic („Air Vice-Marshal“) Arthur Gould Lee, care a publicat biografiile autorizate ale familiei regale a României. Cu acordul casei regale, deci, autorizat, acesta a scris astfel:

„La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război şi Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanţi ai lui Antonescu dacă erau dispuşi să treacă la acţiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.“ (A.G. Lee, „Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României“).

A.G. Lee persistă chiar, în cartea sa aprobată de casa regală română: „În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat“.

Nu regele Mihai, care avea 23 de ani, a făcut lovitura de stat, ci anturajul său şi foarte multă manipulare pusă asupra lui, nici până azi devoalată în amploarea ei, dar din care face parte şi inducerea în eroare că România ar putea câştiga ceva comunicând cu SUA prin canalul diplomatic de la Cairo, de care se ocupa evreul G. Fittman.

*

Camarila regală avea plănuită lovitura de palat pentru 26 august 1944, dar a aflat că, fie că pleca pe front, fie, deşi din diverse raţiuni şi calcule sau din cauza unor intoxicări informative mareşalul ezitase să încheie lupta cu sovieticii şi aliaţii, în 23 august Antonescu urma să încheie armistiţiul (se hotărâse din 22 august şi nu a acţionat ascuns faţă de palat şi partidele politice), şi asta însemna ca Antonescu să continue să stea la putere, în loc ca ţara să fie condusă efectiv de Palat, de ei.

Şi din mărturia lui Neagu Djuvara, implicat în evenimente ca mesager între statul român şi inamici, trimis de guvernul Antonescu, dar partizan şi al casei regale, spune că „din decembrie 1943, pe căci lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, Uniunea Sovietică a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay“ (Neagu Djuvara, „Misterul telegramei de la Stockholm“, în Historia).

Alexandra Kolontai era o figură importantă a comunismului sovietic încă din anii 1890 şi fusese chiar „comisar al poporului“ (ministru) în primul guvern sovietic (1917).
Urmare acestui dialog, condiţiile armistiţiului propus de Antonescu şi acceptate de liderul sovietic Stalin erau: 1 – guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României; 2 – valoarea despăgubirilor de război să nu fie excesive, ci în raport cu greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică; 3 – să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine.

*

Acceptarea de principiu de către sovietici a condiţiilor („de ameliorare“) cerute de mareşalul Antonescu fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944, dar negocierile continuau. Ezitarea luni de zile a lui Ion Antonescu de a încheia totuşi aristiţiul – fiind blocat şi de nişte misterioase dezinformări că germanii urmează să încheie ei războiul – explică şi paraşutarea de către sovietici a şefilor legionarilor prizonieri în Uniunea Sovietică, în iulie 1944, în România, care aveau un „mesaj de transmis“.

Neagu Djuvara, emisar al negocierilor, relata că: „În noaptea de 22 spre 23 august ’44, Mihai Antonescu mi-a spus că… domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.“ Privind neîncheierea armistiţiului până atunci, în ciuda insistenţei venite de la Stockholm, de la rusoaica Kolontai, Mihai Antonescu i-ar fi spus lui Djuvara că s-a ezitat şi din cauza unui „zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice. În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc – zicea Djuvara – că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat“.

*

„În 22-23 august 1944, Antonescu luase ferm decizia de a încheia Armistiţiul cu Naţiunile Unite – conchidea cu probe arhivistice şi Gh. Buzatu în «Despre raţiunile şi tehnica loviturilor de stat – 23 august 1944» -, lucru comunicat şi, deci, bine cunoscut complotiştilor. Ion Antonescu fusese rugat de fruntaşii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, I. Mihalache, Gh. I. Brătianu, C. Titel Petrescu) să conducă el operaţiunea de semnare a armistiţiului. Mareşalul fusese ferm convins până atunci că retragerea României din Axă şi semnarea armistiţiului trebuiau realizate numai după avertizarea lui Hitler.

În seara de 22 august, revenind de pe frontul din Moldova, Ion Antonescu i-a spus categoric lui Carl Clodius, emisar special al Germaniei în România, pe care l-a primit la guvern, intenţia ca România să se desprindă de Axă, precizându-i că mai aştepta răspunsul Berlinului încă 24 de ore, până la 24 august 1944, orele 18,00“.

*

În dimineaţa lui 23 august 1944 a sosit la Bucureşti o telegramă, prin Stockholm, prin care Moscova anunţa că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu. „Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred că au distrus-o“ (dr. C-tin Corneanu, preşedintele Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu“, în studiul „«Telegrama de la Stockholm» din 23 august 1944“). Existenţa telegramei este confirmată de mulţi din actorii evenimentelor, în frunte cu Neagu Djuvara, care a fost trimis imediat la Stockholm.

Poate că cel mai înfocat sabotor al lui Ion Antonescu pe lângă rege, în acele momente fierbinţi, a fost generalul Aldea, pe care mareşalul îl pensionase forţat după raportul acestuia privind „rebeliunea legionară“, raport ce i-a trimis pe legionari în închisori, dar îl acuza şi pe Ion Antonescu. Aldea îi vânduse pe nimic un castel lui Mihai I, ca să îi intre în graţii şi în camarilă, dar vor pierde amândoi absolut tot odată cu venire sovieticilor şi acceptarea comuniştilor la guvernare. Fără să înţeleagă ce face, generalul Aurel Aldea a deschis România comunismului, bazându-se hazardat pe „steaua norocoasă“, dar care era roşie şi cu cinci colţuri. Aldea, care bravase în faţa regelui cu garanţii, va încerca să lupte mai apoi, prea târziu, cu comunismul instalat în România, care îl va distruge şi pe el.

*

Îi chemaseră pe Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu la Palat, iar Mihai, într-o scenetă dinainte pregătită îl chestiona acuzator despre soarta războiul.
La un moment dat, conform generalului Aurel Aldea, membru al complotului:

„Regele a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 august, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu“ (vorbele lui Aldea în cartea lui Nicolae Baciu, „Agonia României. 1944-1948“, Ed. Dacia 1990, pagina 101).

*

Dacă cineva are îndoieli privind relatarea de mai sus, iată, tot în relatarea generalului Aurel Aldea, făcută în 1946, aceeaşi întâmplare descoperită şi în arhivele Siguranţei / Securităţii, document aflat în prezent în arhivele CNSAS,:

„Conversaţia [dintre rege şi Antoneşti] era ascultată pe la uşi de dl Niculescu-Buzeşti, care ne ţinea la curent. Cererea armistiţiului avea să fie făcută la Cairo de Mihai Antonescu, care urma să plece cu un avion şi cu trei scrisori: una din partea mareşalului, alta din partea colonelului englez Chastelain şi a treia din partea d-lui W. Filderman, şeful comunităţilor evreieşti din tara şi cunoscut filo-englez.

Prevăzând arestarea [Antoneştilor], pun să se telefoneze şi să fie chemat colonelul Dămăceanu. În sfârşit, după aproape o jumătate de oră, îşi face apariţia regele, lăsând pe Antoneşti în convorbire cu generalul Sănătescu. Vrea să ne pună la curent şi să se sfătuiască cu noi. Îi spunem că am auzit totul. «Ce facem?», spune regele. Cel dintâi care se repede să vorbească este dl Stârcea. Îi aduce aminte regelui toate suferinţele şi ofensele din ultimii patru ani. Îi cere insistent să-i aresteze. Vorbeşte apoi dl Niculescu-Buzeşti şi insistă asupra felului ridicol cum înţelege Antonescu să ceară armistiţiul, pe care n-a vrut să-l pregătească din timp. Este de părere că trebuie arestat imediat. Mă alătur şi eu la cererea celor doi care au vorbit…

Îmi iau curaj şi vorbesc Majestăţii Sale. Insist pentru arestare. «Măsurile militare vor fi luate la timp, am trimis după colonelul Dămăceanu, care trebuie să sosească. Nemţii vor fi imobilizaţi de jandarmii generalului Anton. Iau asupra mea toată răspunderea, relativ la măsurile militare. Şi apoi. trebuie sa avem încredere în dreptatea cauzei şi în steaua norocoasă a ţării şi a Majestăţii Voastre.» Regele se lasă convins, dar este emoţionat. Nu vrea sa asiste la arestare.“ (Parte din relatarea generalului Aurel Aldea, publicată integral în premieră în revista 22, nr. 34/1998, p.8-9, de către Claudiu Secaşiu, membru în Colegiului CNSAS, fiind o declaraţie datată 10 iunie 1946 a generalului Aurel Aldea în arestul Serviciului Special de Informatii / SSI, anchetat în legătură cu organizaţiile de rezistentă anti-comunistă despre care se credea că el le conduce prin organizaţia „Mişcarea Naţională de Rezistenţă.)

Chiar şi unele mărturii ale lui Mircea Ionniţiu (care apare şi Ioaniţiu în acte), secretarul particular al regelui Mihai, sunt elocvente despre ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Ion Antonescu, la palat, deşi încearcă să justifice actul camarilei, din care făcea parte şi el, cu acuze şi evidente măsluiri la adresa mareşalului Antonescu:

„Când regele îl întreabă dacă nu ar fi prudent să înceapă negocieri de pace, Mareşalul declară că s-au luat anumite contacte. Dar el nu poate intra în discuţii pentru încheierea armistiţiului fără a avertiza pe nemţi şi fără a primi asigurări că ţara nu va fi ocupată [de sovietici], graniţele statului urmând a fi stabilite doar în cadrul discuţiilor pentru tratatul de pace…“ (M. Ionniţiu, capit. „23 august 1944a“, în „Amintiri şi reflecţiuni“ 1993).

*

Sacrificatul Ion Antonescu a arătat şi el că l-au oprit să facă armistiţiul:

„În faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la domnul Clodius [trimisul special al Germaniei în România] şi scrisoarea partidelor politice [de susţinerea a armnistiţiului]. Sănătescu se scoală şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră.“ (Arhiva CNSAS, fond 40010, vol.44, f. 169-170; cf. şi „Procesul Mareşalului Antonescu – Documente“, vol.3 / 1998, editor M.-D-tru Ciucă, Bucureşti, p.444-445.)

A spus-o şi Envoy Averell Harriman, ambasador american la Moscova: «Mareşalul Antonescu se decisese să încheie armistiţiul, numai că i-a luat-o înainte regele»“.

*

Canalul evreiesc al aranjamentelor

De ce insista Palatul regal pe obţinerea armistiţiului prin canalul Cairo, cum arată generalul Aldea? Acesta era canalul evreiesc, iar Antonescu îl folosise fără succes, aici România fiind reprezentată de evreul George Littman (care era, de fapt, dintr-o familie duşmană regimului), recomandat mareşalului chiar şi de Filderman, şeful evreilor din România. Dar, cum arăta Neagu Djuvara (op.citat), pe acest canal, SUA (care mai şi bombarda criminal populaţia Bucureştiului) cerea României „capitularea necondiţionată“, în timp ce Uniunea Sovietică nu a comunicat niciodată prin acest canal cu România, ci prin Stockholm, prin ambasadoarea Kolontai, canalul pe care dorea să îl folosească Ion Antonescu, ştiind deja că e singurul funcţional (poate că fusese avertizat şi de legionarii paraşutaţi). Sperând poate la un refuz, palatul ceruse în 23 august 1944, chiar să plece la Cairo mână dreaptă a mareşalului, Mihai Antonescu, cu trei scrisori, una din partea… lui „Filderman, şeful comunităţilor evreieşti din tara şi cunoscut filo-englez“.

Asta mai înseamnă, însă, şi că Palatul se lăsase pe mână lobby-ului evreiesc.

Relaţia şefului evreilor din România, Wilhelm Filderman, era extrem de strânsă cu mama regelui, Elena, care era principala îndrumătoare a lui Mihai I. Cu Antonescu se contrase foarte des, dar într-o relaţie civilizată, iar faptul că Filderman a fost cinstit din 1946 cu România, când era acuzată de crime faţă de evrei, apărându-l şi pe Antonescu la proces, se datorează poate şi susţinerii indirecte ce a vrut să o dea casei regale după război, ca şi faptului că a avut ocazia să vadă personal ce înseamnă teroarea comunistă. Fusese şi Filderman trimis („deportat“) în Transnistria, „să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate şi de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu şi să afle tot adevărul“ (prof. Ion Coja). Filderman a revenit în România din Transnistria cu ajutorul reginei mamă, şi ar fi avut motive să îi fie fidel acesteia.
Oricum îl găsim pe Filderman în varianta palatului de ieşire din războiul împotriva Uniunii Sovietice şi anglo-americanilor, prin canalul cu SUA de la Cairo, pus în prim plan de casa regală, care avea la Snagov deja propria maşină cifrată de transmisiuni către Cairo, pusă sub controlul generalului de palat Ionel Stârcea. Şi Ionniţiu, secretarul regelui, spunea că planul original era de a iniţia negocieri la Cairo în numele Regelui şi al opoziţiei unice, chiar dacă Antonescu pleacă pe front înainte de data hotărîtă (26 august)“.

De acest canal se ocupa un evreu din Sinaia, unde locuia şi regele în mod regulat, la castelul Peleş, George Litman, omul tuturor organizaţiilor evreieşti, care i s-a oferit şi lui Ion Antonescu. (Litmanii s-au remarcat şi ca sionişti, dar şi ca înfocaţi comunişti.)

Ceea ce mareşalului Antonescu nici nu i-a trecut prin cap, palatul a atras în combinaţie şi comuniştii din interior, apelând de câteva luni, de când pregăteau operaţiunea, la comunistul român Lucreţiu Pătrăşcanu (căsătorit cu evreica Herta Schwamen, devenită Elena), căruia generalul Stârcea îi ceruse nişte comunişti cărora să-l predea pe Antonescu în arest şi care, anunţaţi în grabă, au venit noaptea, pe întuneric, între 23 şi 24 august, la Palat, înarmaţi.

Până şi amanta tânărului rege, roşcata Dolly Chrissolegos (Doly Sterianopol, ca „văduvă“), cu care se cuplase din vara anului 1942 şi care era cu el inclusiv în ziua de 23 august 1944, din braţele căreia de abia se desprinsese ca să dea lovitura de stat, era conectată la reţeaua comunistă şi sovietică. Ar fi fost „agenta Moscovei, care urma să-l seducă pe rege pentru ca acesta să ia deciziile dorite de sovietici“, au zis ulterior unii (precum revista franţuzească „Cavalcade“, nr. 93, ianuarie 1948). Cert este că, înainte de a apărea lângă Mihai I, ea se măritase la 16 ani cu un comunist mărunt, dar devine amanta lui Emil Bodnăraş (dezertor din armata română, devenit mare comunist şi spion sovietic, personaj-cheie în evenimentele de la 23 august 1944, superior lui Pătrăşcanu. „Practic… Dolly i-ar fi fost «plantată» tânărului Rege de către NKVD, oficina de poliţie politică a URSS, pentru a-l putea influenţa în luarea unor decizii politice“. S-a relatat şi despre „rolul lui Dolly în ascunderea lui Emil Bodnăraş, agentul Moscovei trimis să reorganizeze partidul comunist din România şi ajuns ulterior, în noiembrie 1947, ministrul apărării în guvernul dr. Petru Groza“, care l-a detronat pe Mihai. Dolly primea indicaţii – cf. presei din epocă – chiar de la Ana Pauker, regina evreilor comunişti şi „femeia de fier“ a regimului comunist în primii ani de la instaurarea acestuia în ţară. „Chiar şi întoarcerea armelor contra Germaniei, fostul aliat, de la 23 august 1944, e pusă pe seama «prelucrării» pe care «Dodo» i-ar fi făcut-o iubitului ei, Mihai I… La 23 august, «Dodo » îi spune regalului său amant: «Porneşte, Mihăiţă!»“ (Pe larg în „Dodo, agenta comunistă care l-a sedus pe Regele Mihai“, în Click din 30 iulie 2019.)

*

N-a fost trădare?

Antonescu ştia şi că se poate baza pe Anglia de la un moment dat – nu şi pe SUA – şi a căutat un canal de comunicare cu aceasta. Chiar dacă făcea un armistiţiu cu sovieticii, se ştie cu câtă insistenţă a stăruit Churchill ca debarcarea anglo-americană să se facă undeva în peninsula balcanică, ca să ajungă înaintea ruşilor în Ungaria şi România. Spre deosebire de preşedintele american, prins în cleştele unui lobby ce susţinea şi interesele Uniunii Sovietice, liderul britanic Churchill ar fi vrut să stopeze şi chiar să atace Uniunea Sovietică la finele războiului. Pentru asta, orice armistiţiu care să oprească sovieticii era o soluţie faţă de capitulare.

Antonescu făcea un şah militar cu sovieticii în încheierea armistiţiului, pregătind apărarea pe redutabila linie de fortificaţii, ce putea fi de netrecut, şi de care se temeau şi sovieticii (după război au cerut să fie demolate cazematele de beton ale fortificaţiei, dar ele există şi azi), linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, prima linie de apărare lungă de 100 km, la 22 august 1944, mareşalul întâlnindu-se ultima dată cu comandanţii de pe front şi stabilind oprirea înaintării sovietice pe această linie şi luându-şi obligaţia de a trimite pe front toate rezervele de care dispune. Doar în aceste condiţii se simţea pregătit să încheie armistiţiul care să asigure o cât mai mare independenţă ţării.
Conta şi faptul că soldaţii români erau dintre cei mai buni atunci.

„La întrebarea unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe Frontul din Kuban, a răspuns: «A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare“. „Aceste opinii, formulate de generali germani care au luptat alături de români contra sovieticilor şi, apoi contra românilor, după trădarea de la 23 august 1944 comisă de regele-marionetă Mihai I şi acoliţii care-l trăgeau de sfori, sunt cele care trebuie luate în consideraţie… Evenimentele de la 23 august 1944 s-au petrecut contrar celor prezentate de unii istorici ai noştri. Regele Mihai I a fost înconjurat şi manipulat de masoni, care l-au intoxicat cu zvonuri, fără să ştie că aceştia erau în slujba sioniştilor.“ (Vasile Zărnescu, „Holocaustul, gogoriţa diabolică“)

*

Proclamaţia citită la radio „către ţară“ de regele Mihai, după ce l-a arestat pe mareşalul Antonescu, a fost considerată de sovietici drept capitulare necondiţionată

Prin actul regal, România a fost obligată mai apoi să plătească despăgubiri de război astronomice, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 şi să deschidă calea comunismului, acordând funcţii din ce în ce mai importante comuniştilor.

Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în Bucureşti şi luând prizonieri soldaţii români.

*

Formal sau decorativ, echipa regelui a semnat totuşi un „armistiţiu“ la 12 septembrie 1944, la Moscova, dar era tardiv. România era ocupată de inamic, fără luptă.

„România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu. Actul de la 23 august 1944, asumat direct de regele Mihai a fost de fapt o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri: deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa. Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării oricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri, iar mareşalul în loc să fie tratat ca mareşalul Mannerheim al Finlandei, ca un erou, a fost considerat trădător şi criminal de război.

Prin «armistiţiul» regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul «frăţesc comunist», sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 august 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.“ (prof Gh. C-tin Nistoroiu, op. citat.) (prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, „Privire sub Coroană – 23 august 1944 – de trei ori trădare“ / https://www.art-emis.ro/istorie/privire-sub-coroana-23-august-1944-de-trei-ori-tradare-1)

„Acest armistiţiu – afirma şi R.H. Markham în „Rumania under the Soviet yoke“ (1949) – a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat… Rezultatul loviturii de stat încercată şi realizată de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice, ce a dobândit astfel oficial puterea de a controla jurnalele, radioul şi adunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să aresteze pe orice român, declarându-l criminal de război, sau inamic al aliaţilor (al Uniunii Sovietice).“

*

Sovieticii nu le-a dat ce obţinuse Antonescu

„În septembrie 1944, când delegaţia română reprezentând noile autorităţi instalate după demiterea lui Antonescu, fiind convocată la Moscova pentru semnarea Armistiţiului cu Naţiunile Unite, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu s-a dovedit intrigat pe motiv că V. M. Molotov şi URSS nu manifestau aceeaşi «receptivitate» faţă de trimişii Bucureştilor la capitolul unor concesii admise României şi în privinţa cărora delegaţii lui Antonescu fuseseră, anterior lui 23 august 1944, asiguraţi.

Răspunsul primit din partea demnitarului sovietic, pe cât de sec, pe atât şocant şi de real: „Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [nu reprezentaţi decât] o aventură“. (Gheorghe Buzatu „Despre raţiunile şi tehnica loviturilor de stat – 23 august 1944“ – https://www.art-emis.ro/analize/despre-ratiunile-si-tehnica-loviturilor-de-stat-23-august-1944).

*

În 23 august 1944, dacă camarila regală nu îl preda pe mareşalul Antonescu comuniştilor, chiar dacă îl reţinuse, şi nu trâmbiţa la radio capitularea înainte de a avea garanţii ferme (măcar şi prin canalul diplomatic de la Cairo, pe care se baza aşa de mult), încă mai putea fi salvată situaţia, poate, dar palatul se dăduse pe mâna comuniştilor români de câteva luni, prin Lucreţiu Pătrăşcanu, şi le făcuse promisiuni, cum ar fi să-l predea lor pe Antonescu, neînţelegând că predau şi ţara şi poporul român.
Dacă nu ar fi crezut în vrăjeala evreiască şi comunistă (Fittman & comp.)!