Cunoaște-ți Eroii! Rezistența Anticomunistă de la Nucșoara

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 28, 2019

Luna aceasta am avut plăcuta experiență și deosebita onoare de a petrece câteva zile în comuna Nucșoara, alături de un prieten naționalist revoluționar care m-a învațat să gătesc o mâncare specific macedoromână (piperchi târgăsiți). Împreună am vizitat locurile importante ale haiducilor din rezistența anticomunistă de la Nucșoara.

Ajunși la gospodăria din comuna Corbi, prima zi a trecut repede întrucât erau multe treburi de rezolvat, dar înainte de toate trebuia ridicat drapelul!

Corbi se remarcă geografic prin frumusețea dealurilor împădurite și a structurilor de gresie în care s-a sculptat Mănăstirea Corbii de Piatră.

Acolo l-am întâlnit pe părintele stareț Ignatie, care a binevoit să ne povestească despre istoria lăcașului.

Mănăstirea găzduiește cea mai veche pictură bisericească din România și legenda spune că a fost ridicată pe un vechi sanctuar dacic, ca o boltă armonizată dumnezeieşte între stâncă şi cer.

Mănăstirea este un ansamblu rupestru din secolul XIV, reînființat în anul 1512, în perioada domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). Catapeteasna cu zid datează din 1804 .

Prima atestare documentară este la 23 iunie 1512, dar există informații certe conform cărora biserica a existat și înainte de această dată. La 23 iunie 1512, monahia Magdalina – în mirenie Mușa, fiică și soție de boier, proprietară ereditară a moșiei de la Corbi, (re)înființează Mânăstirea de la Corbii de Piatră. Sfântul lăcaș a primit hramul ”Adormirea Maicii Domnului” și a fost închinată domnitorului Neagoe Basarab.

Astfel, locașul capătă încă de la (re)înființare statutul de mănăstire domnească.

În următoarea imagine, în locul unde se întâlnesc pereții se observă un canal astupat, aceea era gaura prin care primii creștini intrau în mănăstire, de-a bușilea, pe vremea când mănăstirea era doar o încăpere de rugăciune și comuniune.

Inițial dispunea de 2 altare pe un singur naos, caracteristică prin care biserica rupestră este unică în România. În spatele altarului unic de astăzi, se văd urmele celor două.

În apropierea mănăstirii este casa mamei Uța. Țărănească, vopsită într-un albastru de cer senin, locuibilă și vizitabilă.

În zona respectivă, remarcabilă prin stânci de gresie și peisaje pitorești, au venit regizori străini și s-au turnat filme istorice, lucru ce a promovat imaginea satului. Localnicii au fost ținuți în priză, reflectoarele generau lumină puternică noaptea, actorii strigau, sătenii curioși nu știau la început ce se petrece.

De menționat este și biserica din Brădet, ridicată de Mircea cel Bătrîn în 1396, care a apărut într-o expoziție de pictură a lui Ion Gîtlan, “Repere Spirituale”. Câteva clipe merită trăite aici, să te bucuri de liniștea întreruptă ocazional de o briză ce face frunzele să șoptească.

La pas prin Nucșoara

Nucșoara se remarcă istoric prin eroismul fiilor și fiicelor ei, care au luptat cu arma în mână împotriva bestiilor bolșevice. Pagina de istorie scrisă de locuitorii din Nucșoara este scrisă cu sânge de haiduc.

Plăci, monumente și morminte depun măturie neobosită despre lupta lor anticomunistă.

Venind din Corbi, primul popas a fost la lac, unde vedem o placă dedicată locuitorilor comunei, care au făcut dovada demnității și eroismului lor în rezistența anticomunistă.

Apoi am vizitat biserica din comună. Cimitirul găzduiește mormintele familiilor Arnăuțoiu și Rizea ai căror eroism definește rezistența anticomunistă de la Nucșoara.

Crucea Haiducilor, la sfintirea căreia (16 aprilie 2016) a participat Elena Ion Arnăuțoiu alături tineri și bătrâni iubitori de țară, ocupă loc de cinste în comună.

Ne-am oprit în dreptul ei și am citit cu voce tare numele haiducilor, adâncindu-le în conștiința colectivă.

Elena Ion Arnăuțoiu participând la sfintirea crucii.

Corbi-Nucșoara: Obiectiv Național

Ne-am întors în Corbi unde am petrecut ultima zi cu peripeții, luptând împotriva unui batalion de furnici care au invadat camera gazdei.  În timpul zilei s-a luat apa, așa că a trebuit să aduc apă de la izvorul din apropiere, unde se află un monument ridicat de Asociația Crescătorilor de Ovine Corbii de Piatră:

Tot în această zi am vizitat crucea luminată ce veghează satul, de unde am admirat o superbitate de priveliște românească:

Recomand oricărui tânăr român să viziteze aceste sate, să discute cu locuitorii, să urce dealurile și să cunoască demnitatea unor oameni care au refuzat compromisul cu comuniștii, alegând o viață de haiduc; adică trăind în adevăratul sens dictonul “Viață-n libertate, ori moarte!”

Chiar și tinerii frumoși și liberi de astăzi, care adoră progresul și se revendică a fi anticomuniști, ar avea de învațat din studiul rezistenței armate anticomuniste.

Informații suplimentare despre rezistența anticomunistă de la Nucșoara

Historia:

Duminică 9 septembrie 1934, pe stadionul Regimentului 30 Muscel se desfăşoară un meci de fotbal din „Cupa României“ între echipele Venus din Câmpulung Muscel şi Tenis Club Târgovişte. Viu disputată, partida se încheie cu un scor egal:2-2. În echipa gazdă, cei mai buni jucători sunt doi fundaşi:Vasile Săndescu şi locotenentul Gheorghe Arsenescu. Drumurile celor doi tineri se despart pentru o vreme;15 ani mai târziu îi regăsim însă în rândurile uneia dintre cele mai importante grupări de rezistenţă anticomunistă din România, „Haiducii Muscelului“.

Ofiţer de carieră, avansat şef de stat-major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât şi de germani (inclusiv pentru succesele înregistrate în lupta împotriva partizanilor sovietici), colonelul Gheorghe Arsenescu înţelege rapid că regimul totalitar sprijinit de tancurile şi avioanele Armatei Roşii nu va tolera nicio opoziţie iar vremurile senine de dinainte de război nu se vor repeta curând.

Eliminat din armată la nici 39 de ani (deblocat, conform terminologiei acelor vremuri), Arsenescu se înscrie în vara anului 1946 în P.N.L.-Tătărescu; la 17 mai 1946, disidenţa liberală intrase în alianţa electorală cunoscută sub numele de Blocul Partidelor Democratice, alături de P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică, P.S.D., P.N.P., P.N.Ţ.-Anton Alexandrescu şi P.S.D.R.-Ştefan Voitec şi Lotar Rădăceanu. Intră în conducerea organizaţiei tătărăsciene orăşeneşti şi participă la campania electorală, fiind ales preşedinte al comisiei de supraveghere a alegerilor din circumscripţia Mărcuş.

În paralel, colonelul încearcă să înfiinţeze o mică fermă zootehnică pentru alimentarea cu lapte a pieţei Câmpulungului, dar se trezeşte rapid condamnat pentru sabotaj economic, fiind obligat să se ascundă într-un teritoriu în care s-a născut şi a crescut, unde avea mulţi prieteni şi unde spera să poată supravieţui în războiul de uzură pe care intuia că va trebui să-l ducă împotriva noului regim.

Începuturile grupării de rezistenţă „Haiducii Muscelului“

În ianuarie-februarie 1948, colonelul Gheorghe Arsenescu reuşeşte să iniţieze în nordul judeţului Muscel (zona Bran-Rucăr-Dragoslavele-Stoeneşti-Cetăţeni-Măţău-Câmpulung) o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani.

Structura socio-profesională extrem de eterogenă arată cât de mult se generalizase nemulţumirea faţă de regimul instaurat prin forţă la 6 martie 1945; un regim apărat de trupele de ocupaţie şi sutele de consilieri sovietici, consacrat prin fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi debarasat de orice legătură simbolică cu Dumnezeu prin alungarea familiei regale imediat după 30 decembrie 1947.

Pe lângă oamenii din munţi, gruparea cuprindea şi o sumedenie de „elemente nedispersate”, aşa cum erau numite, în jargonul Securităţii, persoanele rămase în localităţile de reşedinţă pentru a acorda sprijin logistic membrilor rezistenţei. Gruparea era eterogenă şi din punct de vedere politic – membri acesteia făcuseră parte în trecut din diversele partide antebelice, de la P.N.L.-Brătianu la P.N.Ţ.-Maniu, de la P.N.D.-Iorga la P.N.L.-Tătărescu, de la legionari la comunişti (inclusiv comunişti tineri, dar şi adepţi ai partidelor-satelit controlate de comunişti, cum ar fi Frontul Plugarilor-Petru Groza ori ai Partidului Naţional-Popular-Mitiţă Constantinescu şi George Călinescu). „Haiducii Muscelului” cuprindea însă şi cetăţeni neafiliaţi vreunui partid politic, uniţi însă de convingerea că trebuie să ia atitudine faţă de ceea ce se întâmpla în ţară.

Reţea de susţinători printre militarii din Muscel

Folosindu-şi cu abilitate contactele în mediul militar din timpul războiului şi din perioada funcţiei deţinute la Cercul Teritorial Muscel, Gheorghe Arsenescu îşi creează o reţea de susţinători inclusiv în fostul său Regiment 30 Muscel, transformat în Batalionul 27 Vânători de Munte, condus de maiorul Dumitrache Ioan, vechi colaborator.

Această reţea îl ajută să obţină o parte din armamentul şi logistica vitală supravieţuirii în munţi, indiferent de anotimp. De asemenea, concepe împreună cu maiorul Dumitrache un plan de acţiune care, dacă ar fi reuşit, ar fi transformat Muscelul în principala zonă de rezistenţă anticomunistă din ţară, prin blocarea uneia dintre arterele vitale de comunicaţii între Muntenia şi Ardeal.

Tratative cu familia lui Toma Arnăuţoiu

În paralel, urmărind extinderea focarelor mobile de rezistenţă pe sistemul răscoalelor din 1907, Arsenescu ia legătura cu o altă organizaţie anticomunistă mai mică din Argeş (profesorul Dumitru-Mitu Apostol, care acţiona pe valea Topologului, la nord de Sălătruc). Lipsa armamentului şi a experienţei militare a acestei din urmă grupări se soldează rapid cu anihilarea ei de către Securitate şi Miliţie în toamna anului 1948, urmată de executarea demonstrativă a liderului în comuna natală Şuici, fără condamnare.

În aceste condiţii, în decembrie 1948, Gheorghe Arsenescu demarează tratative la Bucureşti cu membrii familiei unui tânăr militar trecut în rezervă în 1947, locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu (născut în 1921), pentru formarea unui nucleu similar în zona Nucşoara din judeţul Muscel (perimetrul Râul Doamnei).

Aceste tratative trenează până când colonelul Arsenescu este informat de omul său de legătură, fostul plutonier-major Grigore Miron, alt vechi subordonat, că propria sa organizaţie a fost compromisă iremediabil, ca urmare a greşelii fatale comise de un membru dispersat. Acesta nu respectase ordinul de „a se da la fund” şi a rămâne inactiv pe perioada iernii, până la primirea ordinului expres de a se aduna cu toţii în munţi, la un loc prestabilit.

Gruparea lui Arsenescu e compromisă

Vina aparţinea tânărului ţărănist Traian Marinescu-Geagu din comuna Izvoarele, judeţul Dâmboviţa, dat de vechea Siguranţă în urmărire generală încă din 19 noiembrie 1946, pentru distrugerea prin incendiere a urnelor măsluite de comunişti.

Izvoarele fusese una dintre puţinele localităţi din ţară în care alegerile au trebuit repetate, spre marea „ruşine” a prefectului Gogu Popescu, viitorul colonel de securitate care va conduce Direcţia Contrasabotaj, legendat ulterior ca ambasador M.A.E.

Primit de colonelul Arsenescu în organizaţie la stăruinţele preotului Gheorghe Cotenescu din Stoeneşti (unchiul tânărului), lui Traian Marinescu-Geagu (foto), ascuns la un prieten din Dragoslavele, i s-a făcut dor de casa părintească, aşa că s-a dus la Izvoarele, nerespectând indicaţiile primite. A fost rapid identificat şi capturat pe 19 martie 1949 de agenţii Securităţii dâmboviţene.

Predat Regionalei Securităţii din Piteşti şi torturat sălbatic fără întrerupere de oamenii căpitanului Cârnu, Traian Marinescu-Geagu îi deconspiră atât pe găzduitorii săi (inclusiv pe propriul unchi, preotul Cotenescu), cât şi întreaga reţea clandestină creată cu mare trudă de colonelul Arsenescu.

Stors de informaţii şi zdrobit psihic, devenit de-acum inutil Securităţii, este dus din nou la Izvoarele şi executat pe 4 februarie 1950, la marginea şoselei Câmpulung-Târgovişte, de o echipă trimisă de căpitanul Cârnu; aceasta nu a permis timp de două zile îngroparea cadavrului, ca exemplu al soartei pe care o merită „bandiţii”.

Dată fiind moartea sa „naturală”, tânărul Marinescu-Geagu nu a mai putut fi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti cu sentinţa nr. 478/11 mai 1950 în cadrul primului lot de musceleni;au fost emise 37 de condamnări, o parte fiind persoane condamnate în contumacie, inclusiv fraţii Purnichescu, industriaşi, co-fondatori în 1948 ai grupării împreună cu colonelul Arsenescu, fugari capturaţi şi condamnaţi în 1951.

Prigoana şi trădarea

Securitatea şi Miliţia declanşează prompt un val de arestări în întregul judeţ Muscel, majoritatea membrilor care urmau să plece în munţi şi a elementelor nedispersate fiind arestate în mai puţin de 2 săptămâni, adică până la 31 martie 1949. Sunt capturate, de asemenea, toate depozitele clandestine de armament, muniţie şi logistică ale partizanilor.

Organizaţia colonelului Arsenescu suferă astfel o lovitură din care nu-şi mai revine, iar acestuia i se ia urma la Bucureşti, identificându-se locuinţa unde se ascundea pe timpul iernii. Printr-un miracol, Gheorghe Arsenescu fuge la timp, ajunge pe 1 aprilie 1949 la Nucşoara împreună cu Toma Arnăuţoiu şi activează acest nou focar de rezistenţă. Îl părăseşte după ce se convinge că poate funcţiona, mulţumită prestigiului de care se bucură întreaga familie Arnăuţoiu în respectiva zonă.

„Păunaşul codrilor” – numele cu care a intrat în legendă colonelul Arsenescu – reuşeşte să scape cu viaţă din mai multe capcane întinse de Securitate cu ajutorul unor informatori, mai întâi la Nucşoara (19 iunie 1949), apoi la Bughea (21 septembrie 1949) şi la Câmpulung, iar din septembrie 1949 se ascunde în mai multe locuri, devenind practic invizibil pentru organele de Securitate.

Doar o mare neşansă face ca urmăritorii resemnaţi să îl captureze, prin trădarea comisă în 1961 de vecinul (Croitoru, fost subaltern) ultimei sale gazde (Poştoacă), fiind executat la 29 februarie 1962. Spre meritul său, Gheorghe Arsenescu nu a tras după sine şi alte persoane, pentru că a păstrat regulile conspirativităţii, neţinând vreun jurnal sau evidenţe. Aceasta, spre deosebire de neglijenţele comise de membri ai grupării conduse de fraţii Arnăuţoiu;în acest caz au fost condamnate inclusiv persoane care au dat fugarilor o ţigară, pentru că gestul fusese trecut în caiet!

Deznodământ:peste 100 de condamnări

Organizaţia creată de colonelul Gheorghe Arsenescu în nordul judeţului Muscel a numărat peste 100 de persoane condamnate, iar câteva cadre militare de rang superior au fost executate:colonelul deblocat Gheorghe Arsenescu şi cadre active din Batalionul 27 Vânători de Munte, maiorul Ioan Dumitrache şi maiorul Niculae Mihăilescu.

Numai din comuna Stoeneşti au fost condamnate 10 persoane, după cum urmează:preotul-profesor Gheorghe Cotenescu (al doilea arestat, pe 24 martie 1949), Constantin Banu, fraţii Iosif Cotenescu şi Traian Cotenescu, Ion şi Ion I. Muşetescu (tată şi fiu), Romu Luca, Ioan Vasilescu şi Sever Vasilescu (fraţi), Maria Vasilescu (soţia lui Sever). Dintre aceştia, preotul Gheorghe Cotenescu (element nedispersat) şi Constantin Banu (element dispersat, fugit pe munte, arestat pe 17 ianuarie 1950) au fost condamnaţi primii, cu sentinţa nr. 478/11 mai 1950.

Preoţii colonelului Arsenescu

Deşi gruparea „Haiducii Muscelului” a funcţionat efectiv mai puţin de un an (ianuarie 1948-21 septembrie 1948), se cunosc biografiile a trei clerici care au sprijinit-o, în funcţie de posibilităţile şi vârsta lor:stareţul Pimen Bărbieru, preotul-profesor Gheorghe Cotenescu şi preotul Iosif Muşetescu.

Stareţul Pimen Bărbieru, condamnat de 25 de ani de muncă silnică

Fără îndoială, clericul cu rolul cel mai important rol în cadrul grupării a fost ieromonahul Pimen Bărbieru, stareţul schitului Cetăţuia-Negru Vodă din Cetăţeni, care străjuieşte semeţ Valea Dâmboviţei, de la înălţime, la sud de Stoeneşti.

În încercarea sa de fidelizare a membrilor grupării şi de solidarizare în jurul unor idealuri comune, în bună înţelegere prealabilă cu monahul, colonelul Arsenescu a primit împreună cu acesta jurământul aspru depus pe Evanghelie, pe Cruce şi pe armă, vizând loialitate totală faţă de Patrie, Rege, Guvernul liber al Patriei, şefii organizaţiei şi camarazii haiduci:

„În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe Sfânta Cruce, eu, …, jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

Jur credinţă Majestăţii Sale Regele Mihai I, regele tuturor românilor.

Jur credinţă Guvernului liber al Patriei.

Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefilor haiducilor.

Jur să ucid fără milă şi fără cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării.

Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu cât şi întreaga mea familie.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Arestat la 31 martie 1949, Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă pe stareţul Pimen Bărbieru (născut în 1905, stareţ al schitului Cetăţuia din 1943), prin sentinţa nr. 478 din 11 mai 1950, la 25 de ani de muncă silnică pentru că luase jurământul colonelului Arsenescu şi al camarazilor săi, le oferise adăpost şi ascunsese armament. Avea să fie eliberat abia în anul 1964, după stagii îndelungate petrecute în închisorile Jilava, Tg. Ocna, Baia Sprie şi Aiud. După eliberare va trece prin mai multe mânăstiri şi se va regrage la mănăstirea Pasărea, unde va muri în 1982.

Preotul Iosif Muşetescu, condamnat că a dat mâncare, adăpost şi pături

La rândul său, preotul Iosif Muşetescu, cu parohie în satul Suslăneşti, comuna Măţău, de pe Valea Argeşelului, vărul dramaturgului Tudor Muşatescu, primeşte o condamnare identică:1 an de închisoare cu suspendare, pentru favorizarea infractorului, prin oferire de adăpost, mâncare şi pături pentru vreme rea colonelului Arsenescu şi colaboratorilor acestuia.

În beciurile Securităţii din Câmpulung, condusă de maiorul Chicoş, iar apoi în cele de la Piteşti, sub palma grea a căpitanului Cârnu şi a brutelor acestuia, le-a fost dat apoi tuturor să fie martori în „depozitele” Securităţii (n.a. – celule separate de restul arestaţilor pe timpul anchetelor) din penitenciarul Piteşti ai reeducării studenţilor declanşate de echipele lui Eugen Ţurcanu.

Torturile fizice şi psihice, foamea permanentă şi-au impus amprenta asupra tuturor, slăbindu-le organismul şi degradându-le ireversibil sănătatea. Şi totuşi, bunul Dumnezeu le-a întărit credinţa şi i-a ajutat pe toţi trei să treacă cu bine de această nouă Golgotă.

Preotul Gheorghe Cotenescu, primul cleric din grup arestat

Preotul-profesor Gheorghe Cotenescu (născut în 1886) din comuna Stoeneşti-Muscel – fostul secretar particular al istoricului Nicolae Iorga, fost deputat, publicist, compozitor şi conferenţiar de nenumărate ori la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte în perioada 1931-1943, ctitor al bisericii noi din Stoeneşti, modelator al destinelor a mii de elevi de şcoli săteşti şi seminarii teologice şi monahale (printre care şi doi patriarhi:Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, numeroşi episcopi, mari duhovnici şi profesori universitari) – va fi primul cleric din grup arestat, la 24 martie 1949.

Avea 63 de ani. După 14 luni de arest preventiv la Câmpulung şi Piteşti, va fi condamnat prin aceeaşi sentinţă la 1 an de închisoare cu suspendare prin luarea parţială în calcul a perioadei anchetei preliminare. Mărturia sa scrisă este elocventă:„Cât am suferit eu şi mai ales cât a suferit biata soţie în urma acestei fapte(n.a. – găzduirea nepotului Traian Marinescu-Geagu şi sprijinul logistic acordat altor membri ai grupării, cunoscându-se personal cu viitorul colonel Arsenescu încă din anii ’30)s-a văzut şi i-am văzut urmările prin ostracizarea socială-politică a CHIABURULUI necruţat şi mereu bruscat în demnitate cu impozite grele, cu cote mari (…). Şi aşa mi-a fost dat mie, supusul şi bruscatul, să sufăr umilinţele unor localnici recrutaţi drept conducători din mandalâcul şi periferia lipsiţilor de conştiinţă (…)”.

*

Următoarele fragmente sunt de pe Mirabilismundis, blogul urmașilor familiei Arnăuțoiu, care ne oferă mărturii prețioase despre lupta lor:

*
Familia ARNĂUȚOIU, o familie de eroi

Fostul judeţ Muscel are o istorie tulburătoare, de-a lungul veacurilor. Ea este presărată cu nenumărate nume de martiri şi eroi, înscrişi pe monumente, dar şi pe crucile cimitirelor, din localităţile fostului judeţ. Să adăugăm la aceştia şi pe cei anonimi ale căror oseminte zac în Mausoleul Mateiaș, în localităţile unde au fost lupte în 1877, în primul şi al doilea război mondial.

Istoria noastrea recentă, postbelica, a anilor 1946-1962, deasemenea este presărată cu martiri şi eroi care şi-au sacrificat viaţa, în lupta de Rezistenţă naţională anticomunistă, fie în munţi, în închisori, în lagăre de muncă forţată, în Bărăgan -“Siberia românească”-în cazul celor deportaţi.

Numeroase familii muscelene şi-au dat prinosul lor de jertfă şi sacrificiu. Printre acestea se afla şi familia învăţătorului Iancu Arnăuțoiu din Nucşoara.

În aceste rânduri, oferim cititorului o imagine amplă şi clară despre această familie, care s-a bucurat de dragostea, încrederea şi devotamentul concetăţenilor din Nucsoara-Muscel, plătindu-şi în număr imens tributul lor eroic.

Familia bunicilor mei, înv. Iancu şi Laurentia Arnăuțoiu din Nucșoara, o familie de intelectuali, a dat un imens tribut de sânge, în lupta pentru apărarea ţării şi a libertăţii neamului românesc.

Prestigiul familiei Arnăuțoiu în com. Nucşoara, cât şi în tot judeţul Muscel, a fost temelia sprijinului necondiţionat, pe care fiii ei – Toma şi Petre-, îl vor primi în lupta de Rezistenţă armată anticomunistă, din partea Nucşoarei, Corbi, Domneşti, Pietroşani, Câmpulung, Piteşti, Curtea de Argeş etc..

• Bunicul Ion (zis Iancu) Arnăuțoiu, născut în 1887, face parte din cele 3 generaţii de fruntaşi ai comunei Nucşoara: pr. Petre Arnăuțoiu, ctitor de biserică şi pr. Toma Arnăuțoiu, care împreună cu enoriaşii o renovează.

Ca învăţător timp de 40 de ani din care 20 directorul şcolii primare din comună şi inspector şcolar, Iancu Arnăuțoiu devine autoritatea cea mai de încredere, fiind “avocatul”, îndrumătorul şi sprijinitorul moral şi adesea, material al consătenilor săi. El este iniţiatorul şi susţinătorul cumpărărilor de teren de la moşieri, evenimente care sunt imortalizate în fotografii cu sătenii, în semn de recunoştinţă şi aducere aminte.

Iancu Arnăuțoiu, ca pedagog şi bun roman, cultiva – atât la copiii săi cât şi la elevii săi- dragostea până la sacrificiu faţă de ţară, neam şi credinţa, fiind un exemplu permanent.

Ca sublocotenent-rezervă, în Regimentul 2 Vânători de munte, participa în primul război mondial (1914-1918), iar în luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, este decorat cu Ordine şi Medalii militare:
-“Steaua României”;
-“Coroana României”, în grad de ofiţer, cu Panglica de Virtute Militară;
-“Crucea de Război” şi avansarea la gradul de căpitan în rezervă.

Este membru al Partidului Naţional Ţărănesc – Iuliu Maniu – Ion Mihalache şi fruntaş al partidului în judeţul Muscel (astăzi Argeş). A fost coleg la Şcoală Normală “Carol l”-din Campulung-Muscel- şi un apropiat prieten, al omului politic Ion Mihalache.
A fost vizitat în Nucşoara de personalităţi marcante ale epocii: Regele Mihai- Voievod de Alba-Iulia, Dumitru Alimănișteanu, în calitatea de Preşedinte al PNL.

Ca participant activ la Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Muscelului şi ai Făgărașului- versantul sudic- şi-a susţinut fiii, sublocotenent Toma şi Petre, conducătorii grupului “Haiducii Muscelului”.

Este arestat în aprilie 1949, până în 1955 şi apoi în oct. 1958, până în 1962, anul morţii, în închisoarea din Botoşani.

Bunica Laurenția Arnăuțoiu, născută Diaconescu, în 1895, aduce o zestre spirituală de demnitate şi dăruire pentru viaţa satului.
Cu o ţinută morală şi sufletească, de excepţie, împărtăşeşte alături de Iancu Arnăuțoiu sprijinul moral, educaţional al consătenilor. Ea participa atât la împlinirile, cât şi la vicisitudinile vieţii satului.

Este fiica învăţătorului Petre Diaconescu, o figură remarcabilă a comunei Berevoieşti, care a militat permanent pentru prosperitatea comunei şi luminarea spirituală a sătenilor, fiind un mare patriot.

Familia învăţător Iancu şi Laurentia Arnăuțoiu, în tot ceea ce a întreprins s-a remarcat ca o familie – model în Nucşoara. Ambii soţi au suferit prigoana, anchetele, persecuţiile şi arestările din partea Securităţii.

Bunica mea, Laurentia, este arestată în iunie 1949 până în 1956 şi în oct. 1958 (după prinderea grupului fiilor Toma şi Petre Arnăuțoiu), până în 1962, anul morţii, în închisoarea de la Miercurea-Ciuc. Se stinge înainte cu două săptămâni de eliberare, după o grea suferinţă.

Bunicii mei, Iancu şi Arnăuțoiu, au avut 5 copii: Neluț, Elena, Toma, Anton şi Petre.

• Ion (Neluț) Arnăuțoiu (1916-1944), fiul cel mare, se distinge prin curaj încă de pe băncile şcolii; ca elev la liceul “Dinicu Golescu” din Câmpulung este decorat în 1936 de Regele Carol al ll-lea, pentru contribuţia sa la incendiului izbucnit la mănăstirea Negru Voda şi biserica Subești.

După absolvirea Şcolii Militare de Cavelerie “Regele Ferdinand” din Târgovişte face parte ca ofiţer din Escadronul l Vânători Călări din Dumbrăveni. Ca luptător în Crimeea în cel de al doilea război mondial, pentru actele sale de vitejie este decorat cu Ordine şi Medalii:

-“ Steaua României” cu Panglica de Virtute Militară;
-“Coroana României”
-“Crucea de Aur a Vulturului German”;
-“Crucea de Fier”;
– a fost propus pentru cea mai înaltă distincţie “Mihai Viteazul”.

După 2 ani şi 8 luni de front, în februarie 1944 cade pe câmpul de luptă, în Crimeea la Baccisarai.

• Elena Arnăuțoiu, căsătorită Ion, născută în 1919. Este singura fiică din familie, acum la vârsta de 95 de ani, locuieşte în Campulug Muscel.

Şi-a sprijinit fraţii plecaţi în munţi şi ca o consecinţă a acestui fapt – “ omisiune de denunţ”- cum precizează Securitate, a fost arestată timp de 6 ani şi două luni. Prima dată, din 1950 până în 1952 la Bucureşti; a doua oară, din 1958 până în 1962 trecând prin închisorile de la Arad, Ocnele Mari, Mislea, Piteşti, Jilava şi Miercurea-Ciuc. Va fi eliberată din închisoare în 1962 după o perioadă de suferinţă şi chinuri fizice şi morale.

• Toma Arnăuțoiu (1921-1959), este absolvent al Şcolii de Cavelerie “Regele Ferdinand” din Târgovişte; că sublocotenent în garda regală, a participat la luptele din al doilea război mondial, iar la Budapesta a fost rănit şi decorat cu Ordinul “Coroana României” – clasa a 5-a cu Spade şi Panglica de Virtute Militară şi Frunze de stejar.

El a organizat şi a condus, împreună cu col. Ghe. Arsenescu, grupul “Haiducii Muscelului”, în Nucşoara, din zona Munţilor şi ai Fagarasului – versantul sudic.

Este executat la Jilava, în noaptea de 18-19 iulie 1959, în Valea Piersicilor, după o luptă de Rezistenţă militară anticomunista, în munţi, de aproape 10 ani. A fost prins prin trădare.

De la el ne-au rămas versuri nemuritoare:

“Eu sunt metal rămas
Din lumi ce crimă le-a făcut cenuşă.
Eu sunt ecoul veşnic sunător,
Din lumi, din lumi apuse.”

• Tatăl meu, Anton (Tonică) Arnăuțoiu (1924-2000) a participat ca ofiţer în rezerva-aviație, în luptele aeriene de la Băneasa, din august 1944. Este grav rănit şi decorat cu Medalii:

– “Bărbăţie şi Credinţă”cu Spade;
– “Crucea Serviciului Credincios” cu Spade.

Va fi avansat la gradul de locotenent de rezervă – aviaţie şi pus în retragere ca invalid de război gradul l, mare mutilat (fusese împuşcat în plămâni).

A fost Preşedintele Org. de Tineret PNȚ- Nucşoara participând la alegerile din 1946. Ca student, la Facultatea de Drept din Bucureşti face parte din Org. de Tineret a PNŢ.

Ca sprijinitor activ al grupării “Haiducii Muscelului”, cu bani din pensia care o primea că invalid de război, a avut de suferit interogatoriile şi torturile securiste.

Arestările :

-a fost arestat în 1947 la Domneşti, pentru câteva zile;
– a doua arestare a fost în 1949-1950, iarna, din sanatoriul Toria, fostul judeţ “Trei Scaune” , actual Covasna. Era internat deoarece rănile de război îi puseseră în pericol viaţa.
-a treia arestare a fost în 1956 la Bucureşti; era într-o delegaţie de serviciu şi a fost reţinut câteva zile la Securitate.
-a patra arestare a fost în 1988, la Sighişoara unde avea domiciliul obligatoriu, stabilit cu mulţi ani în urmă.
Pe tot parcursul acestor arestări tatăl meu a suferit ca toţi deţinuţii politic, numeroase şi crâncene torture, cu magnetoul electric şi se finalizau cu hemoptizii masive.

A decedat în 12 mai 2000 după o îndelugată suferinţă, dar a trăit o viaţă de luptător demn şi curajos.

• Petre Arnăuțoiu (1926-1959), cel mai mic fiu al familiei Iancu şi Laurenția Arnăuțoiu, a fost prea tânăr pentru a merge pe front. El l-a însoţit pe fratele său, Toma, în lupta de Rezistenţă armată din munţi.

După o viaţă plină de privaţiuni şi lupta de supravieţuire, timp de aproape 10 ani, Petre este prins prin trădare, odată cu fratele său Toma.

Urmează anchetele şi torturile Securităţi, la Piteşti, iar în noaptea de 18-19 iulie 1959 este executat la Jilava, în Valea Piersicilor.

Aceasta este familia Arnăuțoiu, o familie de eroi, cu o existenţă tulburătoare şi tragică, aşa cum au fost atâtea alte mari familii de români, care au intrat în Panteonul istoriei noastre naţionale.

Poetul Nichifor Crainic dedica tuturor acestor eroi versurile sale:

“Ursita-i inima să poarte
Trecutu-n ea cu morţii lui,
Cu morţii mei, care-i crezui
Naiv, cândva, fără de moarte!…

23 septembrie 2014
Arnăuțoiu Laurentia-Georgeta, fiica lui Anton Arnăuțoiu

Anton Arnăuţoiu – eroul încă necunoscut

Anton Arnăuţoiu a purtat un nume celebru, numele unei vechi familii nucșorene care şi-a pus amprenta până în zilele noastre asupra locurilor şi oamenilor din, probabil, cel mai frumos sat din România – Nucşoara. Dar e şi un nume la auzul căruia, în 1950, şase securişti săreau în picioare cu armele în mâini, în propriul lor birou ! Este un nume care a ne-a redat din demnitatea furată sau, poate, părăsită ori şi mai rău, vândută pe arginţi.

Anton a fost al patrulea copil al familiei învăţătorului Ioan şi al Laurenţiei. Nu ultimul, acela fiind Petre, mezinul. Fraţii Ion, Toma, Anton au luptat pentru ţară în al doilea război mondial şi, din nefericire, Ion a fost ucis de explozia unei mine în Crimeea. Toma şi Anton au plătit şi ei cu sânge, ambii fiind răniţi în luptele purtate în 1944 contra germanilor.

Apoi, în 1949 Toma şi Petre s-au implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste de la Nucşoara. În acel moment ei apucaseră pe o cale ce se va sfârşi după mari greutăţi, suferinţi, teamă, dar şi curaj şi model de dârzenie, în Valea Piersicilor de la Jilava.

Nu ştiu dacă ursitoarele nu cumva l-au sortit pe Anton aceleiaşi sorţi ca şi pe fraţii săi şi, undeva, la bariera de la Băneasa, un scurtcircuit al destinului l-a îndreptat spre altceva. Căci acolo gloanţele care trebuiau să-l ucidă, l-au rănit doar suficient cât să îl salveze de la o soartă comună cu fraţii săi. Acele gloanţe au făcut ca, mai târziu, să o cunoască pe viitoarea soţie, cea care l-a îngrijit cu un devotament şi o iubire din cele ce numai scriitorii ştiu să pună în pagini.

Boala sa, atât de gravă, care revenea tot timpul, nu i-a permis să meargă în munte alături de ei. Dar i-a dăruit în schimb o soţie, doi copii, apoi nepoţi…

Fiica sa Laurenţia, care poartă numele mamei iubite, este mereu cu gândul la tata, la Anton. Tot ce face, face în memoria lui, pentru el, pentru familia mândră din Nucşoara. O cunosc pe doamna Laurenţia de câţiva ani şi am colaborat suficient încât să înţeleg bine devotamentul său, modul cum îşi dedică o parte însemnată a vieţii pentru a cultiva memoria tatălui.

Anton nu a fost în prim-planul luptei anticomuniste nucșorene. Anton este însă un erou, în primul rând prin obolul de sânge pentru ţara noastră. Şi pentru lunga sa suferinţă, căci rănile l-au însoţit toată viaţa. Din nefericire, acest erou de război, a fost tratat îngrozitor de Securitate, care a sperat să stoarcă informaţii despre fraţii lui. Căci el a ştiut mereu în cei nouă ani că ei sunt în viaţă, că se ascund şi astfel, mai există o rază de speranţă.

Acest erou de război a fost arestat discreţionar în mai multe rânduri, a fost torturat, a fost interogat, a fost alungat din bătătura casei părinţilor săi din Nucşoara, s-a ascuns în Ardeal ca să i se piardă urma şi măcar copiii săi să ducă o viaţă cât de cât normală.

(Fotografii luate din emisiunea despre Anton Arnautoiu)

Doamna Laurenţia, atunci un copil de șase ani, își amintește de fuga aceea, dintr-o noapte de mai, cu lună plină, care i-a ajutat peste dealuri si păduri, dar nu și pe dușmani…

Prin amabilitatea doamnei Laurentia, vă invit să vedem o pagină de istorie vie, aşa cum dumneaei a povestit-o în emisiunea de la Muscel Tv – ,,Amintiri şi istorie’’, pe 6 mai 2019. Vă invit să o ascultaţi cu sufletul, să îi simţiţi iubirea şi emoţia, dăruirea filială şi frumuseţea verbului. Şi să vă întrebaţi dacă în locul dumneaei, aţi fi putut onora atât de frumos memoria tatălui dumneavoastră !

Femei Eroine în Lupta Anticomunistă

Marina Chirca – o mărturie din Nucșoara

În 2010 le-am cunoscut pe surorile Ana Simion şi Marina Chirca, cu rol foarte însemnat în sprijinirea partizanilor din munţii Făgăraş.

Tanti Ana a fost prima care a aceptat să-i iau un interviu, primul meu interviu cu un fost deţinut-politic. Şi care m-a marcat cel mai mult. De la blajina tanti Ana vizitată de mine pe patul de spital, am ajuns la Marina Chirca în Slatina, comuna Nucşoara. 9 ani fără întrerupere i-a ajutat pe partizani, mai mult probabil decât oricine.

Un alt gen de om, parcă i-am simţit îndârjirea şi devotamentul pentru cei ce nu mai sunt de mult, de atât de mult. Acum pe 19 iulie se împlinesc 60 de ani de la execuţia celor 16 luptători în Valea Piersicilor, Jilava. Da, genul acela de om care îşi risca totul pentru a adduce prin filtrele Miliţiei arme de foc din Câmpulung la Nucşoara, pe jos, pe o distanţă de peste 40 de km. 2 pistoale mitralieră şi 5 pistolete altă dată !

Da, genul acela care le spune curioşilor că duce în desagă lumânări ! Şi care jură credinţă în faţa conducătorului organizaţiei, colonelul Arsenescu, pe Biblie. Şi nu-şi încalcă jurământul !

Şi când află că e gata să fie arestată, în februarie 1958, o ia pe sora sa, fuge în localitatea învecinată şi se ascund 5 ani de zile într-un pod de casă la finul ei, Florea Ion ! Şi supravieţuiesc !

Am vorbit o oră cu tanti Marinica atunci. Puţin, foarte puţin, lipsa mea de experienţă m-a trădat, n-am reuşit să pun cele mai bune întrebări. Dar am rămas cu imaginea unei bătrâne cuminţi, cu mâinile aşezate inocent în poală, îmbrăcată în costuml popular şi mirosind a nuci şi toamnă.

O femeie care a fost mai bărbată decât mulţi bărbaţi! Demnă, dreaptă, dură ca muntele pe care l-a urcat de 1.000 de ori. Am avut ocazia anul trecut să povestesc despre tanti Marinica şi tanti Anica în cimitir la Slatina în faţa crucii unde am ajuns în sfârșit să pun o lumânare.  Unor străini veniţi la un brunch. Şi de nu ştiu câte ori elevilor mei. Şi o să mai povestesc, o să le ţin memoria cât o să pot, măcar atât, fiindcă  – ,,Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

( La spital la Domnesti, tanti Ana Simion cu dna dr. Floarea; arhiva personala)

*

O altă personalitate marcantă a luptei anticomuniste din regiune (și emblematică pentru demnitatea femeilor anticomuniste din România) este Elisabeta Rizea. Blogul Mirabilismundis ne oferă informații despre dânsa prin intermediul unui strănepot, de asemenea anunță un proiect pentru transformarea casei într-o casă memorială Elisabeta Rizea și a unei expoziții pentru rezistența anticomunistă de la Nucsoara.

Redăm articolul integral, via Mirabilismundis:

*

Din când în când poposesc în casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. De  obicei singur, uneori cu Vlad sau cu soţia mea. Sâmbătă am fost cu elevele soţiei, care participă la un proiect iniţiat de un partener polonez,,,Monumentele Memoriei’’. Cu elevii mei din Dârmăneşti am îmbrăţişat alt proiect – cel legat de Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara şi cel despre Experimentul Piteşti.

Am ajuns cu elevele soţiei mele la Nucşoara, am pus o candelă la Troiţă şi apoi am coborât spre casă, unde ne aşteptau gazdele – Mihaela şi Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea. Nişte gazde perfecte, aşa cum îmi imaginez că era Mica Mare, cum îi spun ei străbunicii sau fiica sa, Elena, pe care am cunoscut-o cu ani în urmă. Bogdan le-a povestit copiilor câteva lucruri legate de istoria lor zbuciumată, le-a arătat fotografii, unele pe care nu le-am văzut nici eu vreodată. Vor fi la loc de cinste în viitorul muzeu!

Să stai în camera aceea, să stai pe patul acela al lor… Unde s-a aşezat şi Regele Mihai… Intri în istorie! Aşa simt mereu când intru în casa asta, că intru în istorie, în istoria stropită cu sânge şi lacrimi şi orori de nepovestit.

Nucşoara e satul demnităţii noastre, aşa ar trebui să fie, aşa cum în urmă cu 60 de ani era ,,Satul de după gratii’’.

Parcă nicăieri nu mă simt atât de aproape de Ei, de eroi. Şi mă împărtăşesc cu curajul lor, cu perseverenţa de a rezista unui regim opresiv. Şi îi admir cu atât mai mult cu cât nu ştiu dacă eu aş fi fost în stare să stau vertical ca ei, ca brazii din munţii ce ne înconjoară. 

Fetele au primit de la Mihaela cartea despre Elisabeta Rizea, o vor citi şi o vor păstra în memorie şi sper că şi în suflet. Trebuie să aruncăm aceste seminţe şi ele să clădească peste ani oameni frumoşi, buni, curajoşi. Aşa cum au fost cei de altădată ! 

 Cinci generatii pe prispa casei Rizea…

Luca Suta, unchiul ucis de comunisti in 1946 la Domnesti

La Nucşoara m-am întâlnit şi cu Matei şi Claudiu, prietenii lui Bogdan, cei ce ajută de mai bine de un an la realizarea unui vis – în primul rând salvarea casei, apoi transformarea ei în Casă Memorială.

Şi mai mult, crearea unui spaţiu de expoziţie de întâlnire, de comemorare atât  a familiei Rizea, dar şi a întregii mişcări de rezistenţă din Nucşoara şi comunele din jur. Mi-au povestit despre eforturile lor, nu-i mai întâlnisem de anul trecut. Oameni asemenea, pe care îi simţi asemenea ţie, gata să ajute. Oameni care s-au îndrăgostit atât de mult de Nucşoara istorică, dar şi geografică, încât au vrut să aibă o părticică de pământ nucsoarean unde să tragă și  să-şi încarce bateriile uzate de febra capitalei. Şi vor veni aici, şi îşi vor creşte copiii cu ochii la Nucşoara! Ce privilegiu – să poţi  să îţi creşti copiii în Nucşoara! Şi să-i  înveţi să o iubească aşa cum tu o iubeşti!

Din dragoste de Nucşoară istorică m-am alăturat şi eu proiectului lor! Sunt aşa de sigur că se va face, aşa cum sunt sigur că apa Râului Doamnei curge pe aici. Dar şi prin satul meu, Priseaca, la 40 de km mai în aval. Ce nu ştiu este cât de curând şi cât de amplu, de aproape de proiect va fi. Iar pentru asta trebuie bani, bani mulţi.

Când am terminat in 2016  campania de strângere de fonduri dusă mai bine de un an pe facebook, pentru Crucea Haiducilor de lângă Câmpulung, nu credeam că o să mai particip la ceva, atât a fost de greu şi un consum nervos atât de mare… Căci eşti responsabil pentru oamenii care îţi trimit bani, din SUA, din Anglia, din Belgia, din ţară. Trebuie să ştie că nu i-ai păcălit cum or mai fi făcut alţii înainte…Şi am reuşit, am strâns integral suma pentru piatra de Vraţa din care s-a ridicat Crucea.

[Dna Elena Ion Arnautoiu in ziua sfintirii Crucii Haiducilor (16 aprilie 2016)]

Dar acum provocarea e şi mai mare, trebuie mult mai mulţi bani, poate 40 -50 de mii de euro.

Aşa că vă rog pe voi, cei peste 8.250 de oameni ce mă urmăriţi pe pagina de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’,  să mai aveţi odată încredere în mine şi  să donaţi – 30, 50, 100 de lei. Mereu îmi scrieţi cât de mândri sunteţi de eroii noștri, cât ar trebui să se facă pentru ei. Acum a sosit vremea sa faceţi și voi, să ajutaţi, cu fapta, nu cu vorba. La postările mele de ieri 23 iunie s-au dat peste 500 de distribuiri. Dacă voi care aţi distribuit aţi fi dat şi un bănuţ, poate că în toamna aceasta s-ar fi schimbat acoperişul casei Elisabetei Rizea. Dar nu e timpul pierdut…

Ţin să-i mulţumesc în mod special domnului Ionut-Andrei Gherasim, preşedintele Fundaţiei ,,Corneliu Coposu’’, domnului Radu Joltea din Anglia, colegei mele din liceu Alina, domnului Stelica Bârsan, altora care m-au anunţat că pun o cărămidă la acest proiect de suflet. Nu-i mai pomenesc pe cei care au donat anul trecut, cred că le-am mulţumit atunci…

Ultima dorinţă a Elisabetei Rizea a fost să mai trăiască 3 zile, dar să ştie că s-a limpezit lumea. Lumea nu s-a limpezit, asta e clar, dar haideţi să ajutăm la limpezirea ei ghidându-ne după cuvintele  doamnei Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justitie.’’

Aici se încheie incursiunea noastră în locurile unde s-a desfașurat rezistența anticomunistă de la Nucșoara

Pe blogul urmașilor acestor familii apar clipuri YouTube urcate de Constantin Nedelcu. Este posibil să fie vreun strănepot de-al haiducilor așa că dați subscribe și scrieți-i mesaje încurajatoare, are mult mai puțini abonați decât merită!

În final îi mulțumesc prietenului care mi-a dat ocazia să vizitez aceste locuri și vă indemn să-l cunoașteți mai bine, dând o geană peste acest articol.