CTITORII DE DRUMURI

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
December 24, 2019

CTITORII DE DRUMURI

 

Dintotdeauna oamenii au croit drumuri. Fie peste câmpuri, fie peste dealuri sau de-a dreptul prin munți, cum ar fi frumosul drum ce străbate Defileul Oltului, tăiat de romani și rămas până azi o cale de acces între Muntenia și Transilvania. S-au realizat drumuri mai mari sau mai mici, mai largi sau mai înguste. Au croit drumuri chiar și peste ape, cu poduri, podețe sau peste șanțuri câte o podișcă. Ori peste ape mari, cum ar fi podul lui Apolodor peste „Dunăre, drum fără pulbere”, au făcut oamenii drumuri, ori cu barca, corabia sau vaporul.

În ultimele decenii, o mare nemulțumire în societatea românească este generată de lipsa autostrăzilor sau a drumurilor largi și lungi care să lege zonele țării între ele și apoi țara de restul lumii. Însă mai mare este durerea că se realizează tot mai puține drumuri sau căi de comunicare între oameni. Fiecare om este un univers, o lume de gânduri, dorințe, aspirații, sentimente, amintiri. Comunicarea reală dintre oameni se face pe drumurile nevazute, tainice, de la inimă la inimă, prin gesturi calde, cuvinte frumoase, atitudini binevoitoare, fapte bune. Uneori punțile dintre oameni sunt dinamitate de evenimente nefericite, de certuri, vrășmășie, ură sau pur și simplu de indiferența născută din iubirea pătimașe de sine.

Uneori drumurile dintre oameni sunt asemenea potecilor, cărări ascunse de munte, pe care doar cunoscătorii merg, mânați de doruri și idealuri comune. Aceste drumuri par cele mai trainice și mai greu de cucerit de dușmani, aceste drumuri au constituit rezistența tăcută a acestui popor român în vremuri de restriște, pe ele au circulat gândurile, rugăciunea și credința tainică a luptătorilor anticomuniști din munți, a luptătorilor din temnițele comuniste și din lagărele de muncă, pe ele au alergat sprinten, însuflețiți de dragostea de țară și de semeni, oștenii lui Avram Iancu sau oamenii simpli ca Badea Cârțan, ori neștiuții monahi care treceau între Ardeal și Țara Românească păstrând viu românismul, ceea ce l-a determinat pe generalul austriac Bucov să pună tunurile pe mănăstirile și bisericile ce-i adăposteau pe ctitorii de drumuri între frați.

Alteori însă, drumurile sunt menite jafului și cotropirii sufletelor și al țărilor, se folosesc de către invadatori pentru a impune și menține controlul economic, politic și chiar spiritual. Fără de număr erau hoardele migratorilor păgâni care au traversat drumurile Daciei romane, fără număr trupele păgâne ale imperiului Otoman care treceau Dunărea pe poduri de bărci să cotropească și să jefuiască Țările Române, fără de număr hoardele rusești și austriece care-și întâlneau lăcomia în nesfârșite conflicte cu puterea otomană pe drumurile țării noastre. Peste tot însă au stat românii strajă la hotare să-și apere sărăcia și nevoile și neamul.

Azi însă, drumurile croite de invadatori sunt nevăzute, intră prin ochi, se suie prin gânduri și cotropesc prin manipulare cetatea inimii cu necredință, răutate, bănuieli rele, invidie, ură, lăcomie, dezbinare, individualism și nemulțumire. Se închid punțile dintre oameni cu bolovanii uitării istoriei neamului, se astupă cu gunoaie și minciuni eroismul înaintașilor și rădăcinile noastre creștine, se dinamitează drumurile și podurile către trecutul poporului român, către adevăratele valori, către iubirea de semeni. Azi foarte, foarte puțini sunt pregătiți să stea în poarta inimii și să vegheze asupra gândurilor, nimicind gândurile vrășmașe, influențele negative și toată otrava aruncată de diavol și de slujitorii lui în văzduh. Aceste drumuri trebuie astupate, iar căile pe care intră trădarea, sărbătorile păgâne cum ar fi Haloweenul sau vrajba între români, aceste poduri trebuie dinamitate și astupate cu bolovanii dragostei de țară, care au căzut în capul invadatorilor la Posada în 1330.

Făcătorii de istorie, cum sunt Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul sau Nicolae Bălcescu(ca să-i amintim doar pe câțiva) și-au asigurat un loc de cinste în inima urmașilor lor, iar ctitorii de cultură ca Neagoe Basarab, Grigore Urecehe, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Spiru Haret, I.L. Caragiale sau de lăcașuri sfinte ca Ștefan cel Mare, Matei Basarab ori Constantin Brâncoveanu sunt pomeniți cu admirație și evlavie binemeritată și încă insuficientă de poporul român.

Ctitorii de drumuri între frați rămân însă în mare parte necunoscuți sau aproape necunoscuți. Dacă ne gândim doar la generația pașoptistă, la românii care treceau granița cu riscul libertății și al vieții pentru a menține vie dragostea de frați între locuitorii din Țările Române, la generația care a înfăptuit Marea Unire ori la luptătorii anticomuniști din munți sau din temnițele comuniste, ne dăm seama că poporul nostru a rezistat deoarece a știut să meargă pe cărări și poteci neumblate și necunoscute de dușmanii neamului nostru. Sunt potecile rugăciunii, ale nădejdii, ale suferinței sau chiar ale luptei deschise. Uneori aceste drumuri au fost croite cu pana cărturarilor, alteori cu răbdarea plugarilor sau cu smerenia sfinților și în cazuri de mare restriște cu armele vitejilor mânuite de haiduci sau de Oamenii Măriei Sale Vodă.

Acum cea mai mare nevoie este de ctitori de drumuri, de căi de comunicare între semeni. Dacă odinioară oamenii ieșeau la porți și stăteau de vorbă împărtășind și bune și rele, se întâlneau pe ulițele satului la sărbători sau la biserică, ori în sfaturi de taină în odăițe ascunse, azi sunt garduri mari între case, ca niște cazemate, sunt bariere de netrecut între inimi, mult egoism și indiferență. Orașele sunt adevărate arhipelaguri ale singurătății și lipsei de comunicare, o umblare bezmetică fără țintă și orizont, un haos întreținut de nihilismul și consumerismul care au devenit adevărate religii. O generație se ridică împotriva alteia, copiii împotriva părinților, elevii împotriva dascălilor și parcă toți sunt împotriva tuturor. Vechile drumuri sunt tot mai astupate, tot mai puțin umblate, tot mai acoperite de buruieni între care odrăslesc șerpii și tot felul de lighioane.

Sfânta Scriptură ne cheamă să croim cărări drepte cu picioarele nostre, ca cei ce se abat din cale mai degrabă să fie vindecați. Fiecare dintre noi avem acces la o serie de semeni la care alții nu au acces. Să croim vechile cărări între noi și semeni, să bătătorim iar drumurile tot mai neumblate ale dragostei de aproapele, să înmulțim rugăciunea și fapta bună, să ne scuturăm cu silă de minciună, egoism și înfumurare și să fim marii anonimi care vor fi răsplătiți la înviere de Mântuitorul Hristos care va spune: „Vino slugă bună și credincioasă de moștenește Împărăția care ți-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Și vom fi atunci la învierea cea de obște, împreună cu toți cei care au mers pe Cărarea Împărăției despre care scria Arsenie Boca, o cărare adesea aspră, presărată cu spini și suferințe, pe care a mers înaintea noastră Mântuitorul Hristos, apoi apostolii și sfinții, o cărare îngustă, a lepădării de sine, a dragostei de Dumnezeu și de oameni, cărare pe care nu se poate merge cu alai și fală lumească, dar care cu siguranță duce la cer.

Prof. Iancu Gabriel