Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Iunie 6, 2023

 

Crimele Vechiului Testament – o fantasmă politică iudaică,

dar şi o doctrină motivaţională pentru crime viitoare.

–

Iar prin „Rugăciunea lui Iacob“, acesta „s-a întărit“ cu îngerul lui Dumnezeu,

ca şi Iisus, şi nu „s-a luptat“ cu el, o altă fantasmă iudaică.

 

Cornel-Dan NICULAE

(1.capitolul publicat în 2003 şi apoi auto-cenzurat al cărţii

„Războiul Nevăzut al Evreilor Sionişti cu Românii“;

2.mea culpa şi motivaţia: miturile iudaice sunt minciuni)

—

Ura din Vechiul Testament – fantasme impuse ca normă:

A fi evreu sionist, din punctul de vedere şi experienţa majorităţii popoarelor ce i-au găzduit pe Fiii lui Israel, înseamnă a aparţine unei filiaţii spirituale egoiste, ce moti­vează metafizic (adică iraţional) indivizii grupului şi grupul în ansamblul său, spre a dobândi bunurile celorlalte popoare, considerate inferioare. Într-adevăr, esenţa religiei evreilor este credinţa că sunt atât de grozavi, încât L-au învins, în trecut, chiar şi pe Dumnezeu, de aici luându-şi numele de Israel şi obţinând astfel dreptul divin („Legămân­tul sau „Testamentul” cu care Dumnezeu se leagă faţă de ei) de a domni asupra întregii lumi şi asupra celorlalte popoare. Urmărind cu perseverenţă acest deziderat, ei gândesc că astăzi se află mai aproape ca niciodată de împlinirea legământului lui Iehova-Dumnezeu.

Evreii antici proveneau din cetatea mesopotamică Ur, de unde, organizaţi în cele douăsprezece triburi au plecat goniţi de foamete. Din Ur au ajuns în Ţara apoi au ajuns în Egipt, unde s-au înrnulţit atât de mult, încât chiar au depăşit numărul populaţiei egiptene. În condiţiile în care foametea atingea şi Egiptul, datorită omului evreilor, Iosif, amplasat de zeci de ani printre egipteni şi devenit omul de încredere (bancher şi prim-ministru) al faraonului, neamul israelian primeşte în folosinţă teritoriul egiptean cel mai roditor, res­pec­tiv pământul Ramses, spre a se ocupa cu păstoritul.

Între timp, aşa cum se arată în Cartea Facerii (cap.47), populaţia egipteană băştinaşă a fost ruinată şi, prin mijlocirea evre­ului Iosif, omul faraonului, şi-a pierdut toate pământurile şi s-a înrobit către faraon, ca sclav. Deşi clasă privilegiată, ultimul lor lider, Moise, fiind crescut ca un vlăstar prin­ciar în palatul faraonilor, dar dedându-se la uciderea de egipteni, evreii biblici (semiţi, adică trăgându-se din Sem, fiului lui Noe) pretindeau ulterior că ei au fost cei robiţi de către egipteni, şi că, doritori de libertate, au fost nevoiţi să plece în Exod, rătăcind 40 de ani în pustiu. Noi înclinăm să credem că evreii semiţi deveniseră o povară insuportabilă pentru egipteni, pe care datorită traiului bun îi copleşiseră, iar aceştia i-au alungat, împin­gându-i în afara Egiptului. Această realitate rezultă din chiar sursele evreieşti: „Iar fiii lui Israel s-au născut în număr mare şi s-au înmulţit, au crescut şi s-au înmultit, au crescut şi s-au întărit foarte, foarte tare, şi s-a umplut ţara de ei. Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse pe Iosif. Acesta a zis către poporul său: Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi e mai tare decât noi“ (Exodul, Cap.1, v.7-9).

–

După 40 de ani de la izgonirea din Egipt, evreii semiţi au ocupat teritoriul Palestinei de astăzi, formând statul antic evreu Iudeea, prin decimarea populaţiei băşti­naşe.

În desfăşurarea acestui moment istoric, deosebit de importantă a fost dogma reli­gi­­oa­să a evreilor originali (semiţi), ca motor al faptelor lor de acum câteva mii de ani, moti­­­vate de profeţii evrei. Ele ilustrează ce înseamnă o religie sălbatică, barbară, ce a re­uşit să supravieţuiască până în zilele noastre tuturor încercărilor de emancipare din partea mesa­­ge­rilor unei divinităţi luminoase. Semnificaţia venirii Lui Iisus Hristos printre evrei constă îndeosebi în chemarea acestora la un Nou Legământ (de dragoste, iubire şi lumină spiritu­ală), superior Vechiului Legământ (egoist, privilegiant şi pătat de sânge). De aceea cărţile Bibliei înseşi se împart în două mari părţi: cele ce aparţin Vechiului Testament şi cele ale Noului Testament. Dar ce puteau face cei care gândeau că prin stră­moşul lor L-au învins pe însuşi Dumnezeu, decât să Îl ucidă pe mesagerul unui Nou Legământ, pe Fiul Lui Dumnezeu! Ei ţin şi acum de un Pact denunţat ca nul de forţele luminoase ale Divinului, care prin toate religiile inspirate de Sfântul Duh propovăduiesc pacea şi egali­tatea între oameni.

Ştim că tradiţiile evreieşti cunosc o multitudine de fiinţe angelice şi demonice, nu­mi­­te toate generic „îngeri“, Kaballah evreiască dezvoltând o adevărată „teologie“ în acest sens. Ne-am întrebat mereu cu cine s-a luptat de fapt Iacob, strămoşul biblic al evreilor, deoarece chiar Biblia ne demonstrează imposibilitatea ca acela să fi fost Dumnezeu.

Iată faptele! Prima Carte a Vechiului Testament, Facerea, arată că „rămânând Iacob singur, s-a luptat un om cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate ră­pune, omul s-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacob încheietura coap­sei, pe când se lupta cu el. Şi i-a zis lui Iacob: Lasă-mă să plec, că s-au ivit zorile. lacob i-a răspuns: Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta! Şi l-a întrebat omul acela: Care îţi este numele? Şi el a răspuns: Iacob. Zisu-i-a acela: De acum nu-ţi va mai fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!“; „Şi a pus Iacob locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui Dumnezeu, căci şi-a zis: Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost numele meu“ (Facerea, Cap.32, vers 24-28, 30).

Asupra acestei poveşti îi vom da cuvântul călugărului Neofit, care acum 200 de ani a scris: „Până aici sunt cuvintele Sfintei Scripturi, şi de aceste cuvinte, sunt foarte mirat. Una că întâi zice: că întâi s-au luptat un om cu Iacob, şi la urmă zice: «am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă» şi să trăiască; de vreme ce însuşi Dumnezeu zice către Moise (Ieşirea, cap.33, vers 20): «Că nu poate omul să vadă Faţa Mea şi să trăiască». La fel  şi Mântuitorul [Iisus Hristos] zic: pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, fără numai Fiul“.

Ne vom mira şi noi, ca şi Neofit, de cererea îngerului de a nu fi prins de zorii zilei, întrebându-ne ce fel de înger sau dumnezeu poate fi acela care fuge de lumina soarelui. Exegeţii evrei au comentat „enigma“ prin aceea că „dumnezeu“ nu dorea venirea zilei tocmai pentru a nu-i fi văzută faţa, dar acest lucru este flagrant infirmat de Biblie, deoa­rece aşa cum am văzut, chiar locul luptei a fost numit de Iacob, Faţa lui Dumnezeu (Peniel).

–

Crimele „morale“ evreieşti

O serie de profeţi ai evreilor s-au adresat poporului lui Israel în numele lui Dumnezeu, făcând cele mai mari promisiuni acestora, ca din partea divinităţii:

„Căci tu te vei lăţi la dreapta şi la stânga şi seminţia ta va cuceri neamurile, şi cetăţile cele pustiite le va umple de oameni” (Vechiul Testament, Isaia, L1V,3);

„Când veţi trece peste Iordan în pământul Canaanului, să alungaţi de la voi pe toţi locuitorii…, să luaţi în stăpânire pământul şi să vă aşezaţi acolo, căci vă dau în stăpânire pământul acesta… lar dacă nu veţi alunga de la voi pe locuitorii pământului… vă voi face vouă ceea ce aveam de gând să le fac lor“ (Vechiul Testament, Numerii 33, 51-56);

„lată, încep să-ţi dau pe Sihon Arnoreul, regele Hesbonului, şi pământul lui; în­ce­pe a stăpâni pământul lui. În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, bărbaţi, femei şi copii, şi n-am lăsat pe nimeni viu” (Vechiul Testament, Numerii).

Cruzimea fără margini a evreilor şi a dumnezeului lor (despre care Goethe a spus că este oglinda sufletului evre­i­lor), se poate vedea din istoria cuceririlor micilor regate din „pământul promis“ lor şi care nu le aparţinuse vreodată, nici lor, nici strămoşilor lor, se poate vedea mai ales din epi­sodul distrugerii cetăţii lerihonulul, descris în Vechiul Testament, «Cartea lui Ioşua Navi». Vom remarca în această istorie vechimea meseriei de iscoadă la evrei (am putea spune chiar începuturile serviciului special de informaţii israelian, renumitul şi lipsitul de scru­pule Mossad) care, uimitor, se revendică astfel tot de la Dumnezeu, care i-ar fi în­demnat pe Moise şi pe Ioşua să trimită spioni în cetăţile ce urmau a fi distruse. De nică­ieri nu rezultă însă, în Vechiul Testament, că ar fi folosit la ceva aceste iscoade, căci, în conti­nua­re, în aceeaşi Scriptură se spune că victoriile ar fi fost obţinute de evrei exclusiv dato­rită indicaţiilor date de Dumnezeu. Mai mult, dacă am admite că Dumnezeu stătea la palavre cu Ioşua, nu avea El puterea de a oferi evreilor informaţiile vitale necesare? Unde­va apare o contradicţie! Lăudăroşenia evreilor i-a făcut să fie prinşi cu minciuna chiar în propriile scripturi: ba sunt foarte buni spioni, ba Dumnezeu le furnizează infor­maţii.

Dar să vedem cruzimile la care s-au dedat evreii încă de la începutul istoriei lor, fapt pentru care trebuie să le recunoaştem „meritul” (!) de a fi inventat atât genocidul, cât şi holocaustul:

„Atunci Ioşua, fiul lui Navi, a trimis în taină din Sitim doi tineri să iscodească ţara şi mai ales Ierihonul. Şi s-au ales cei doi tineri şi, ajungând la Ierihon, au intrat în casa unei desfrânate, al crei nume era Rahab, şi au rămas să se odihnească acolo… A intrat tot poporul evreu în cetatea Ierihon, fiecare din partea unde era, şi au luat cetatea. Şi au în­jun­ghiat tot ce era în cetate: bărbaţi şi femei şi tineri şi bătrâni şi boi şi oi şi asini, toţi au trecut prin tăişul sabiei… Iar cetatea şi tot ce era în ea au ars cu foc; numai aurul şi argin­tul şi vasele de aramă şi de fier le-au luat…“ (Vechiul Testament, Ioşua, Cap.2, v.1; Cap.6, v.20, v.21, v.24).

După isprava de la Ierihon, cu mirosul sângelui vărsat încă proaspăt în simţuri, evreii sunt îndemnaţi de dumnezeul lor, zic ei, să se abată asupra ţării Ai: „Şi să faci cu Ai şi cu regele său tot ceea ce ai făcut cu lerihonul şi cu regele lui. Numai prada lui şi dobi­toacele lui între voi. Pune oameni la pândă înapoia cetăţii… Iar cei din cetate au ieşit în întâmpinarea lor, aşa că Aiţii se aflau în mijlocul taberei Israeliţilor, dintre care unii veneau dintr-o parte, iar alţii din altă parte. Şi i-au ucis aşa încât nici unul nu a scăpat cu viaţă. Iar pe regele din Ai l-au prins viu şi l-au dus la loşua. După ce fiii lui Israel au ucis pe toţi bărbaţii din Ai, israeliţii s-au întors cu toţii asupra cetăţii Ai şi au lovit-o cu ascuţişul sabiei… Şi Ioşua nu lăsat în jos mâna sa, pe care o întinsese cu suliţa, până nu a dat pierzării pe toţi locuitorii din Ai. Numai vitele şi prada cetăţii le-au împărţit fiii lui Israel între dânşii…“ (Vechiul Testament, Ioşua, Cap.8, v.2, v.22-28).

Crima şi jaful au continuat până când au distrus 31 de regi şi popoarele lor, măce­lărind şi populaţia celor cinci cetăţi ale poporului Arnoreilor, printre care şi cetatea Ierusalimului, aşa cum se descrie în Vechiul Testament, „Cartea lui Ioşua“. În obsesia lor de a-şi motiva crimele prin voinţa divină, evreii nu s-au sfiit să relateze că în lupta lor [a israeliţilor] cu Arnoreii, Dumnezeu ar fi oprit soarele pe cer la cererea lui Ioşua, pentru ca aceştia să aibă timp să-şi omoare toţi duşmanii. „Tot în ziua aceea a cuprins Ioşua cetatea Macheda şi a lovit-o cu sabia, pe ea şi pe regele ei, şi a nimicit pe locuitorii ei şi toată suflarea care se afla în ea; pe nimeni n-a cruţat de la moarte…“, se spune în continuare (Ioşua, Cap.10, v.28),

Şi tot astfel, cetate după cetate, VECHIUL TESTAMENT (Cartea lui loşua) prea­slăveşte crima. Cetatea Libna: „Ioşua a trecut-o prin ascuţişul săbiei pe ea şi toată sufla­rea din ea“.

Cetatea Lachiş: trecută prin sabie pe ea şi toată suflarea ei. Şi tot aşa, fără oprire, cetate după cetate! lar asupra poporului Cananeenilor, Ioşua, căpetenia, „I-a ucis până n-a mai rămas nici unul…, cailor lor le-a tăiat vinele picioarelor şi carele lor le-a ars cu foc. Tot atunci, întorcându-se, Ioşua a luat Hatorul şi pe regele lui l-a omorât cu sabia … Şi a ucis toată suflarea din acesta cu sabia, dându-i pieirii… Toată prada cetăţilor aces­tora şi toate vitele le-au luat fiii lui Israel pentru ei, iar pe oameni i-au ucis cu sabia, i-au dat blestemului şi n-au lăsat din ei nici un suflet“. Nu putem să nu ne gândim că populaţia acelor 31 de mici regate, ucisă în numele unui dumnezeu crud, nu a mai avut nici o şansă faţa Istoriei să reclame genocidul la care au supus-o israeliţii, să re­clame măcar crima fanatică căreia i-a căzut victima până şi sugarul de la sânul mamei, în schimb astăzi tot evreii sunt aceia care se autodeclară victimă mondială, neacceptând pacea cu restul popoa­relor, pe care nu le pot vedea decât ca fiind inferioare „poporului lui Israel“ şi menite a fi dominate finalmente de către el.

*

Distrugerea celorlalţi „încetul cu încetul“ şi Diaspora evreilor

În acţiunile lor de acaparare, evreii s-au simţit întotdeauna motivaţi de propriile scripturi, considerate sfinte. Astfel, în Vechiul Testament, „Deuteronomul“, se spune clar de către „dumnezeu“ că le oferă acest statut privilegiat, adresându-se direct poporului lui Israel şi oferindu-i „cetăţi mari şi frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, cu case pline de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi cu măslini, pe care nu le-ai sădit tu, şi vei mânca şi te vei sătura“. Sau, tot în Vechiul Testament, Cartea Ieşirii (cap.23, vers.27), acelaşi zeu tribal, El Yahweh, dum­nezeul lui Moise, se adresează către fiii lui Israel întărindu-şi legământul cu poporul său ales: „Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi de tot poporul asupra căruia veţi merge, şi voi pune pe fugă pe toţi vrăşmaşii tăi. Dar nu-i voi alunga de la faţa voastră într-un an, ca să nu se pustiască pământul şi ca să nu se înmulţească asupra ta fiarele sălbatice. Ci îi voi alunga încetul cu încetul, până ce vă veţi înmulţi şi veţi lua în stăpânire pămân­tul acela.“

Împrăştierea sau dispersarea evreilor în lume a început cu mult înainte ca ei să fie înfrânţi de către romani, care au distrus templul din Ierusalim. Acest fenomen voluntar al evreilor de a se alipi altor comunităţi în scop parazitar a fost numit de istoricii antici greci şi romani drept „diaspora“. Istoricul Philon scria în Lagatio ad Gaium: „Continentele sunt pline de aşezări iudaice… de asemenea insulele şi întregul Babilon“, fapt confirmat şi de istoricul Strabon, care a scris înainte de distrugerea templului Ierusalimului: „Evreii sunt răspândiţi în aproape toate oraşele de pe faţa pământului şi este cu neputinţă să găseşti un loc în lume unde, după ce s-au aşezat, să nu-şi fi impus autoritatea“.

Comunităţi evreieşti puternice se găseau în Tarsos, Antiohia, Efes, Corint, Atena, Tesalonic şi în general în toată zona mediteraneană. Deşi aşezarea lor în sânul altor popu­laţii a reprezentat în general un act de toleranţa din partea populaţiilor gazde, evreii au mani­festat permanent un spirit arogant, de superioritate, având parcă pretenţia că li se cuvine totul. În anul 115 d.Hr. evreii din Cirenaica, Egipt şi Cipru s-au răsculat împotriva populaţiilor băştinaşe, cu precădere împotriva grecilor, în mijlocul cărora trăiau. Astfel, evreii din Cirenaica, au măcelărit toată populaţia romană şi greacă ce le-a ieşit în cale, atunci când armata romană din zonă s-a deplasat din nordul Africii în Parţia. Istoricul Dio Cassius aprecia la peste 220.000 numărul de oameni ucişi de către evrei şi descria cruzi­mea de care evreii au dat dovadă şi ororile pe care le-au comis. Istoricii evrei acceptă numai ideea că la Cirenaica populaţia evreiască s-a distrat închizând băştinaşii cu fiarele sălbatice, care i-au sfâşiat (Hirsch Graetz, „Istoria evreilor“).

Istoricul Appian relata că, după ce au pus stăpânire pe oraşele din Cirenaica, evreii s-au îndreptat spre Alexandria, unde au ucis şi au distrus fără cruţare. În insula Cipru locuiau foarte mulţi evrei, a căror comunitate construise chiar numeroase sinagogi. Dio Cassiuc relatează că şi aici evreii s-au ridicat împotriva romanilor şi grecilor, ucigând cu cruzime 240.000 dintre aceştia…“»

(aici se încheie textul scris în 2002, publicat şi apoi retras în 2003)

******

Mea culpa: Textul de mai sus, uşor naiv (nedeosebind israeliţii de evrei şi moza­ismul original de iudaismul Torei, confuzie promovată chiar de iudei) şi contra dogmatic, l-am scris acum peste 20 de ani, la finele lui 2002, fiind probabil şi sub impresia de atunci a unor insi­stente ameninţări, la adresa mea şi a familiei mele (chiar căutată de Dan Norton-Siegler spre a fi furibund ameninţată) de către nişte „inves­titori israelieni“ care preluau prin privatizări frau­duloase unele active în Bucureşti, eu fiind considerat, poate în mod exa­ge­rat ca importanţă, unul din „creierele“ care le îm­pi­e­­dica multe din acţiuni, prin blocări de hotă­râri AGA în instanţele comerciale şi prin măr­turiile mele în dosarele penale deschise de IGP şi Parchetul General, care îmi solicitaseră ajutorul, căci reprezentasem salariaţii români din hoteluri la FPS, dar statul i-a respins pe aceştia ca investitori în favoarea „investi­to­ri­lor israelieni“. Aceştia angajau creditele obţinute în Israel sau de la diverse bănci străine, cu angajamentul scris al gajă­rii ulterioare, în favoarea băncilor, a viitoarele achi­zi­ţii româneşti, Am depus la DNA un aseme­nea document secret, întocmit în Israel la banca Leumi Le, pe care l-am obţinut cu greu, fiind sustras de la israelieni, dar, de la un mo­ment dat, procurorii nu au mai vrut să cerceteze această pistă (primind dispoziţie „de sus“, cum mi-au şoptit), nemaivrând să orga­ni­ze­ze o comisie roga­to­rie în Israel. O ase­me­nea angajare cu girarea post-privatizare a acţiunilor sau activelor în favoarea băncilor era ilegală în România atunci, dar interzisă practic doar investitorilor din ţară. Israeli­enii, care din banii luaţi de la băncile străine plăteau şi comisi­oane-şpăgi „de priva­tizare“ (mi-au „cum­părat“ şi 900 de colegi – pentru a-i întoarce împotriva mea, care le reprezentam inte­re­se­le – cu câte o „primă de in­sta­lare a noului proprietar“ de câte 50 de dolari SUA de sala­ri­at, bani transferaţi efectiv din asemenea sursă bancară, câtorva lideri dându-le separat şi sume foarte mari), au fost însă intens favorizaţi de statul român, ce le permi­tea doar lor o serie de asemenea nereguli, cel puţin până în anul 2001, la privatizările cunoscute de mine direct.

La acea vreme n-am mai găsit sprijin personal, chiar dacă unul mic, moral mai de­grabă, decât de la o mână de colegi cu viaţă creştină autentică, cărora le-am zis să nu re­fu­ze banii de la israelieni, ca să nu dea de bănuit că ar fi alături de mine, contestatorul vânat.

*

Textul „Încheiere“ („Ura din Vechiul Testament“, de mai sus), a fost publicat – pe când eram ameninţat – în pri­mele tiraje ale primei ediţii (din anul 2003) a cărţii „Războiul Nevăzut al evreilor sionişti cu românii“ (ediţia cu un balaur-dragon pe copertă, imagine a iudeo-talmudo-sionis­mului în viziunea mea de atunci), încă cea mai răspândită ediţie în marile biblioteci din ţară şi chiar pe la unele mânăstiri.

Apare acum ca şi inedit pe net, căci am scos acest capitol „Încheiere“ aproape ime­diat, tot din 2003, din următoa­rele tiraje sau ediţii (apărute în parte şi pe Internet), de­oa­­re­ce cartea cunos­când o oarecare răs­pân­dire, a apărut, la unii cititori cu care am discutat, ideea gre­şită, ne­aş­tep­tată pentru mine, că aceste „crime israelite istorice“ ar fi apro­ba­te doc­­trinar şi de către creştinism (căci îi are între sfinţi şi pe unii dintre „crimi­nali“, precum pe Moise sau pe Ilie, deşi „crimele“ acestora – cum se poate vedea, cercetând mai atent, cum expun mai jos – sunt un mit eroic sau pilduitor, inventat de preoţii evreilor, de leviţi, perpetuate de căr­turarii iudei, apoi de rabini, fără legătură cu istoria reală, cu faptele strict reale ale isra­eliţilor), ca şi a posibilei dise­mi­nări a unei opinii riscante, greşite, pri­vindu-l pe îngerul cu care s-ar fi „luptat“ mitic patri­arhul Iacob, vii­torul „Israel“, pe care însă o pre­lua­sem, citându-l, de la rabinul Nuhăm, convertit creştin ortodox ca Neofit (autorul căr­ti­­celei Infruntarea Jidovilor, bună în alte privinţe).

Înţelegerea faptului că aceste „crime“ din Vechiul Testament sunt covârşitor mituri sau falsuri, inventate de preoţii politicieni evrei, la mult timp după faptele descrise, dar cu vreo 4-6 sute de ani înainte de Hristos, mi-a fost prima dată clar relevată (cu informaţii ce s-au dovedit veridice) de cartea englezului Douglas Reed, „Controvesa Sionului“, pe care am primit-o în dar de la dl. Şerban Suru, şeful Mişcării Legionare – Garda de Fier – Legi­u­­nea Arhanghelul Mihail, împreună cu alte cărţi (Israel Shahak, „Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică“ ş.a.), tot atunci, în 2003, după ce eu i-am dăruit cartea mea „Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii“, cum i-am înmânat-o personal şi dlui Tudor Ionescu, lider al Noii Drepte, în acelaşi an, şi dlui prof. Ion Coja şi altora.

Pe dl. colonel Vasile Zărnescu, care mi-a apreciat cărţile, l-am cunoscut, datorită lor, la o conferinţă publică ţinută de dl. prof. Ion Coja, prin 2005-2006. Dumnealui a pro­movat în presă, cât a putut, materialele mele privind lupta ce o duceam atunci în instanţe (până în 2014) cu privatizările israeliene de la SC Bucureşti-Tursim SA.

Cu domnul Şerban Suru mă mai întâlneam la instanţele de judecată, unde era pre­zent în alte dosare, acuzat penal dumnealui sau alţii, de legionarism. Fiecare cu crucea sa. La Tribunalul Bucureşti, prin 2012, dl. Suru mi-a găsit cartea de identitate pe jos, la arhivă, şi m-a căutat pe loc prin tribunal să mi-o dea. Obosisem. Eram prin instanţe din 1998.

 

Înşelarea rabinului în privinţa îngerului lui Iacob

Nuhăm-Neofit, convertitul de la iudaism la creştinism, nu era deloc un bun teolog creştin, nici nu avea cum, şi nu cunoştea cum creştinismul – cel puţin la începuturile sale – recu­pe­rase şi îndreptase sensu­rile primare sau pe cele alterate în timp în pasajele cele mai importante din Vechiul Testament, tra­di­ţii orale iniţial lipsite de programarea politică iudaică, de la care au rătăcit cărturarii evrei şi preoţii leviţi.

De la această alterare a relaţiei dintre Iacob şi înger, a întâlnirii dintre ei, necunos­când şi sensurile originale ale miturilor, evreul convertit Nuhăm-Neofit ne-a sugerat parcă, că îngerul ar putea fi diavolul ca şi Dumnezeul Vechiului Testament, ceea ce este una din­tre cele mai mari ispitiri, căci, cunoscut ca marcionism, curentul acesta ajunge sa spună că Dumnezeu e rău, ca şi Facerea lumii de către El.

Cine era îngerul cu care „se luptase“ Iacob ne explică însă, corect, între alţi sfinţi creştini, sfinţii Ioan Gură de Aur (347-407) şi Augustin de Hipona (354-430). Sfântul Augustin spune că îngerul s-a lăsat „învins“ de bunăvoie, ca un om, deşi avea şi puteri divine ce le putea folosi, prefigurându-L astfel pe Hristos, pe care evreii aveau să pară a-L învinge mai târziu. „Acest înger prezintă în mod evident un tip de Hristos“ spunea sfântul Augustin, sau „Iacob a înainte-văzut pe Iisus pe pământ“, cum spunea şi Sfântul Ambrozie (374-397, episcop al Mediolanului / oraşul Milano de mai târziu).

Chiar dacă în Cartea Facerii este numit Dumnezeu, tradi­ţia biblică ulterioară îl arată pe cel cu care s-a luptat Iacob ca fiind „Malakh“, înger „mesager“ în ebraică. Îngerul luptei era şi om, dar totodată şi mai mult de atât, ca şi Iisus Hristos apoi.

 

Cercetările arheologice au demonstrat falsitatea odioaselor

      isprăvi militare ale israeliţilor Vechiului Testament

Cel mai vechi manuscris care se păstrează şi conţine Tora, baza şi începutul religiei iudaice, nu este în ebraică, ci e tra­du­cerea acesteia în greceşte, Septuaginta, datat ca rea­li­za­re între anii 300 şi 100 înainte de Hristos. Urmează cronologic, scris între anii 200 şi 100 înainte de Hristos, Pentateuhul Samaritean („Samaritan Torah“ sau „Samaritan Penta­te­uch“), deşi consensul istoric e că Tora a fost concepută cu 3 secole înainte de a fi făcute aceste manuscrise, „în perioada persană mijlocie“ (secolul al V-lea înainte de Hristos), iar evenimentele mitice relatate în ele sunt plasate în istorie cu cel puţin 1000 de ani înainte de existenţa manuscriselor de mai sus, aşa cum e cazul pretinsei in­trări războinice – cu Dum­ne­zeu înainte şi deasupra – a irsaeliţilor în Tărâmul Făgăduinţei, Canaanul, plasată mitic în secolul 13 î.Hr.

Din perioada conceperii Torei s-au păstrat doar fi nişte fragmente, precum amule­tele de la Ketef Hinnom, cu un text fragmentar din Cartea Numeri („a patra carte a lui Moi­se“, a patra din Tora adică), datat ca fiind din anul 600 înainte de Hristos. Dintre perga­men­tele de la Marea Moartă, doar Marele Sul al lui Isaia (1Qisa) are ceva vechime, fiind şi cea mai veche copie completă a cărţii lui Isaia, datat cu metoda radiometrică cu carbon-14 ca fiind scris între anii 356 şi 100 î.Hr.

Ştiinţa însă afirmă din ce în ce mai pronunţat ceea ce spusese şi britanicul Douglas Reed în „Controversa Sionului“, el preluând argumente chiar şi din studiile unor savanţi evrei, că, în realitate, fiii lui Israel nu au ştiut niciodată de vreo „înţelegere“ dintre Dumne­zeu şi Israel aşa cum aceasta a fost redactată de leviţii iudaici în Tora şi în cărţile imediat următoare ale Vechiului Testament, cunoscute ca „Istoria Deuteronomistică“, respectiv de domi­­nare prin crime asupra altor popoare, săvârşite în trecut cu sprijin divin.

Numele israeliţilor şi numele lui Moise au fost preluate de leviţii iuda­ici – arăta Douglas Reed -, care „au trans­format ideea unui Dum­nezeu unic al întregii o­me­niri într-o doctrină de segregare, de ură de rasă, de masacre în numele religiei şi de «răzbunare» îm­pinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Tes­tament, se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare. Deşi Moise vine, mai întâi, şi dă cele zece porunci de cinste şi bu­nă­ta­­te şi respect pentru aproapele, apoi, însă, povestea lui continuă cu geno­cid şi masacre pe scară largă a oamenilor nevi­no­vaţi pe care îi întâl­neau iudaicii în migraţiile lor“, masacre dictate chipurile, pretindeau leviţii iudeilor, chiar de către Dumnezeu.

Istoria Deuteronomistică (The Deuteronomistic History) este domeniul în care oame­­nii de ştiinţă dovedesc – cât mai neostentativ – că e o istorie falsă, ucronică, cea promovată în cărţile Vechiu­lui Testament, şi în Tora cu Cartea Deuteronomul (ultima din cele 5 cărţi ale Torei sau Pentatuehului), dar şi, cu precădere cantitativă, în cele de după aceasta, res­pec­tiv cărţile lui Joşua, a Judecătorilor, cartea Rut (a lui Samuel) şi cărţile Regilor.

Bibli­ologul ebraist german Martin Noth, care a introdus termenul în 1943, arată că aceste cărţi au fost opera unui sin­gur autor/compilator din secolul al VI-lea î.Hr., care căuta să explice motivaţional sau moralizator, finalmente încurajator, eveni­mentele tragi­ce recente de atunci ale evreilor – căderea Ierusalimului și exilul babilonian – folosind teo­logia, aşa că miticul Ioşua apare ca un cuceritor grandios condus de divinitate, în timp ce dez­astrele iudeilor sunt prezentate ca fiind pedep­se cau­za­te de neascultarea de Dumnezeu (neascultarea de liderii religioşi care îl reprezintă, mai bine zis).

Cuceririle prin sânge ale lui Moise şi Ioşua, liderii israeliţilor, asupra Canaanului, „Ţara Promisă“, sunt demontate de arheologi, care susţin contrariul, căci între anii 1500-1380 înainte de Hristos teritoriile canaanite erau incluse în statul egiptean, capi­tala provin­ciei egiptene a Canaan-ului aflându-se la Gaza, conform unor tăbliţe cera­­­mice din mij­lo­cul secolului al XIV-lea înainte de Hr. („Scrisorile de la Amarna“, desco­perite în anul 1885, în Egipt), iar după 1380 părțile nordice ale Canaanului au intrat la un moment dat în sfera autorității hitite.

Deci israeliţii nu erau plecaţi din Egipt, de unde ar fi fugit (altă poveste), ci erau în Egipt chiar pe când erau în Cannan, o provincie egipteană în bună parte. Unde este Ierusa­li­mul, la sfârşitul Epocii Bronzului (anii 1550-1200) era imperiul egiptean (Noul Regat Egip­tean, cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului Antic, cu cei mai faimoși con­du­că­tori.), iar mai la nord era imperiul hittit. Prea mari şi prea puternice pentru israeliţii despre care povestea iudaică spune că ar fi măcelărit totul pe acolo. La anul 1274 î.Hr. egiptenii i-au bătut pe hitiţi în Bătălia de la Kadesh, dar în imaginarele poveşti din Tora iudaică, israe­liţii erau ei instalaţi la Kadesh pe atunci, care le era baza expediţionară militară.

Vechiul Testament pretinde că fiii lui Israel i-ar fi distrus pe canaa­niţi în secolul XIII î.Hr., dar, conform arheologilor, ei doar s-au aşezat între aceştia, după care, spre mijlocul secolului al XII-lea, după anul 1177 înainte de Hristos, Canaan-ul isra­eliţilor era invadat de „popoarele mării“, filistenii, care i-au respins spre nord și est pe mai vechii şi mai noii canaaniți, israeliţii, ocupând și așezările lor fortificate, incluse acum în Palestina.

~

Conform acestor date istorice ştiinţifice, vechii canaaniții au dispărut pentru că „au devenit evrei“ sau, altfel spus, „descendenții canaaniților au fost israeliții“, faptul că israe­li­ții nu au cucerit în antichitate Canaanul, fiind spus până şi în publicaţia israeliană Haaretz, prin articolul din 1999 „Deconstructing the walls of Jericho“, al profesorului arhe­olog israelian lui Ze’ev Herzog.

El, Herzog, începe prin a spune că „În urma a 70 de ani de săpături intensive în Țara Israelului, arheologii au aflat: actele patriarhilor sunt legendare, israeliții nu au locuit în Egiptul propriu zis şi nu au făcut nici un exod, nici nu au cucerit țara. Nu sunt date nici despre imperiul lui David și Solomon, nici despre sursa credinței în Dumnezeul lui Israel. Aceste fapte sunt cunoscute de ani de zile, dar Israelul este un popor încăpățânat și nimeni nu vrea să audă despre asta… Poate și mai greu de înghițit este faptul că monarhia unită a lui David și Solomon, care este descrisă de Biblie ca o putere regională, a fost cel mult un mic regat tribal. Și va fi un șoc neplă­cut pentru mulți că Dumnezeul lui Israel, Iehova, a avut o con­soar­tă feminină și că religia israelită timpurie a adoptat monoteismul doar în perioada de decădere a monarhiei și nu la Muntele Sinai…“ (unde i-ar fi fost dictate lui Moise cele 5 cărţi ale Torei).

Privind soţia lui Yahve, Herzog se referă la imaginea unei zeiţe alături de el pe cera­mi­ca veche de 3000 de ani găsită în deşertul Sinai, la Kuntillet Ajrud, cu in­scrip­ția „Berakhti etkhem l’YHVH Shomron ul’Asherato“, YHVH fiind Yahve sau Iehova, iar Așerah fiind de fapt „zeița-mamă“ a vechii mitologii semitice din Levant, numită şi „Împă­răteasa Cerului“ în cartea profetului Ieremia).

~

De aceea, şi despre Cartea lui Ioşua, ce narează mitic despre campaniile israeliților din Canaan şi despre dis­trugerea dușmanilor lor la comanda lui Dumnezeu, care le-ar fi porun­­­cit cucerirea pământului pe care li-l promisese, ca și de împărțirea țării între cele două­­sprezece triburi, cercetătorii spun că sunt basme, plăsmuri, fiind contraţi însă de fanaticii religioşi iudei sau chiar şi de cei neoprotestanţi creştini.

Numai că profesorul Michael David Coogan, de la Harvard Divinity School, totodată expe­ri­mentat arhe­o­log în Israel şi şef al Oxford Biblical Studies Online, arăta că dacă Israelul s-ar fi angajat în distrugerile totale invocate de Geneza, de Deuteronom şi de cărţile bibli­ce următoare, atunci ar fi fost rezonabil ca arheologii să descopere dovezi ale inva­ziilor violente de la sfârșitul secolului al XV-lea dinainte de Hristos. Dar, dim­po­trivă, ele nu există. Prin urmare, informațiile furnizate de arheologie intră în con­flict cu rapor­tările din Biblie despre o cucerire ostilă de către israeliţi a Canaanului (M.D. Coogan, „Archaeo­lo­gy and Biblical Studies: The Book of Joshua“ 1990).

Consensul general în rândul savanților este că aceste cărţi, precum Cartea lui Iosua, cu cucerirea Canaanului până la exilul babilonian, nu au nici o valoare pentru istoria reală a Israelului timpuriu, a israeliţilor şi a evreilor. Între aceştia este citată arheologa ameri­ca­nă Ann E. Killebrew, cu lucrarea ei „Biblical Peoples and Ethnicity: An Archaeological Study of Egyptians, Canaanites, and Early Israel, 1300-1100 B.C.E.“ (Society of Biblical Literature, 2005), care a spus că „cei mai mulți cercetători de azi acceptă faptul că majo­ritatea poveș­tilor despre cuceririle din Cartea lui Iosua sunt lipsite de realitate istorică“.

Ea era confirmată şi de datarea făcută de o altă cele­bră arheolog, britanica Kathleen Kenyon, conform căreia Ierihonul nu era locuit în tim­pul pretinsei invazii a acestuia de către de Ioşua Navi, un fapt acceptat de toţi arheologii (nu şi de sectele fanatice). „Desigur, asta, pentru unii, a făcut poveștile Bibliei și mai miraculoase decât erau: Ioşua a distrus un oraș care nici măcar nu exista!“, adăuga amuzat arheologul William G. Dever în lucrarea sa „Recent Archa­eological Discoveries and Biblical Research“, din 1990.

Plecând tot de la studiile arheologice, şi profesorul american John J. Collins confir­mă că „Există puține lucruri pe care le putem salva din poveștile lui Ioşua despre dis­tru­ge­rea rapi­dă, în totalitate, a orașelor canaanite și anihilarea populației locale. Pur și simplu nu s-a întâmplat. Dovezile arheologice sunt incontestabile… Majoritatea savanților biblici s-au îm­păcat cu faptul că o mare parte (nu toată!) din narațiunea biblică este doar vag legată de istorie și nu se verifică ca adevărată“. („Old Testament in a New Climate“, Yale Divi­nity School, 2008).

Arheologul francez Pierre de Miroschedji, de la Université Paris Nanterre, a spus şi el că „În general, nici un arheolog serios nu mai crede în ziua de azi că evenimentele poves­tite în Cartea lui Ioşua ar avea vreo bază istorică reală. Prospecțiunile arheologice, în spe­cial de la începutul anilor 1990, au dezvăluit cum cultura israeliților a apărut pe dealurile din centrul țării ca o continuare a culturii cannaanite a epocii anterioare“, nu ca o eradi­ca­re şi o înlocuire a unor populaţii preexistente („Les archéo­logues réécrivent la Bible“, în La Recherche nr.391 din 2005).

Fiind evrei, Israel Finkelstein, arheolog şi profesor la Universitatea din Tel Aviv, şi arheologul american Neil Asher Silberman, au încercat în cartea lor din 2001, Biblia Dez­gro­pată („The Bible Unearthed: Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and the Origin of Its Sacred Texts“) să apere cât mai mult naraţiunile Torei şi ale Istoriei Deute­rono­mis­tice, încercând eventual să plaseze în alt timp unele evenimente, în secolele IX-VII î.Hr., dar şi ei susţin, în general, „noul consens al istoricilor și arheologilor asupra validității istorice a Bibliei ebraice“, susţinând „Concluzia că Exodul nu a avut loc la momentul și în modul descris în Biblie pare de necontestat… săpăturile și sondajele repe­tate în întreaga zonă nu au oferit nici chiar și cea mai mică dovadă“.

Această independenţă câştigată de lumea ştiinţifică în ultimele decenii faţă de auto­ritatea iudaică globală este exprimată de profesorul emerit de Biblie ebraică și iudaism tim­puriu de la Universitatea din Hull, Anglia, Lester L. Grabbe, care a spus că pe vremea când stu­dia pentru doctorat (în anii 1970), „istoricitatea substanțială“ a povestirilor Bibliei des­pre patriarhi și despre cucerirea Canaanului era larg acceptată, dar în zilele noastre cu greu se mai poate găsi un istoric care să mai creadă în ea.

~

De ce au inventat însă iudeii o falsă istorie? De „satanici“, cum se mai spune?

Obiectivul acestor cărţi biblice din Tora şi de după Deuteronom din Tanakh (biblia iudaică, numită Vechiului Testa­ment de creştini), care rescriau, trans­formându-le, vechile cre­dinţe religioase „mozaice“ (legile lui Moise), până şi pe cea privind legămân­tului lui Dumnezeu cu Iacob-Israel, transformându-L pe Dumnezeu într-un fel de aliat militar al „poporului lui Israel“ – ceea ce apare ca fiind tot un fals, căci e asociat cu falsele expediţii şi vic­torii criminale ale isra­eliţilor în Canaan -, era – cred istoricii, în general – acela de a oferi o explicație teologică pentru distrugerea rega­tului evreiesc de către Babilon în 586 î.Hr. și baza pentru întoar­ce­rea acestora din exil, prin insuflarea unei mândrii militaro-religioase. Până şi sfântul proroc Ilie, cel care s-a ridi­­cat la Cer, este metamorfozat într-un războinic în Cartea Regilor (1 și 2 Regi), deşi imaginea lui originală trebuie să fi fost a unui sfânt înţelept care îmbinase trăirea în pustiu cu lupta pentru adevăr şi facerea de minuni.

„«Legea» era legea lui Moise, care a format cultul zis mozaic. Asta e Legea I-a. Leviții au falsificat complet mozaismul în contrariul său, numit iudaism, care constituie Legea a II-a. Falsificarea esențială rezidă în introducerea dogmei că jidanii constituie «poporul ales», iar ceilalți, goyimii, trebuie făcuți sclavii jidanilor și goyimii care priso­sesc trebuie uciși, iar averile lor apropriate de jidani.“ (colonelul r. Vasile Zărnescu, în „Avatarul iudaismului“, decembrie 2016).

 

Israel însemna, la început, doar „Care L-a Văzut pe Dumnezeu“

Am mai văzut că Israel însemna altceva decât au vrut să se înţeleagă capii iudeilor. Nu însemna „Cel Care Se Luptă Cu Dumnezeu“, cum spun şi acum sioniştii. Însemna „Un Om Care Îl Vede pe Dumnezeu“, din ʾyš / om + rʾh / a vedea + ʾEl / Dumnezeu (cf. „The Old Testament pseudepigraph“, editor James H Charlesworth).

Aşa consemna şi tradiţia creştină la începuturile ei, prin sfinţii părinţi, care, ca şi Iisus, respectau probabil tradiţia originală, nealterată (după anul 700 înainte de Hristos) de către preoţii leviţi şi cărturarii evreilor, alterare şi fals perpetuate de secte precum fariseii.

Astfel, sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Israel înseamnă a-L vedea pe Dumne­zeu …«Deoarece ai privilegiul să-L vezi pe Dumnezeu, în măsura în care este posibil ca o ființă umană să-l vadă, de aceea îți dau și acest nume, pentru ca pe viitor să fie clar pentru toată lumea că ți s-a acordat o viziune».“ Tot astfel spunea şi marele sfânt Augustin: „Darea numelui era binecuvântarea, căci Israel înseamnă «a-l vedea pe Dumne­zeu», iar viziunea lui Dumnezeu va fi răsplata tuturor sfinților de la sfârșitul lumii…“ (Israel nu însemna „Cel Care Se Luptă Cu Dumnezeu“, pe incorectpolitic.com/)

 

Interpretarea abuzivă a lui „Israel“ ca războinic care „învinge“

Textele cele mai clasice din Tora, care când au fost scrise nu se puteau abate prea mult de la tradiţia orală prea bine cunoscută de lumea semitică, nici nu au sensul explicat aberant ulterior de leviţi şi de rabini, cum ne sunt alterat traduse şi în prezent.

Episodul central din saga lui Iacob-Israel este în capitolul 32 din cartea Facerea (Geneza), ce se şi cheamă de aceea „Rugăciunea lui Iacob“, şi nu lupta lui Iacob cu înge­rul, căci „lupta“ nu a existat, ci o „întărire“ sau „ridicare“ primită de Iacob de la înger.

Textul ebraic clasic spune, de fapt, cuvânt cu cuvânt, că:

„De acum numele tău nu va mai fii Iacov, ci Israel (יִשְׂרָאֵל / Ys’rael / „care L-a văzut pe Dumnezeu“), căci te-ai înnobilat [ai slujit nobil] (שָׂרַה / sarah) cu Dumnezeu cu oamenii şi vei reuşi“ (textul în ebraică e şi aici: https://mechon-mamre.org/p/pt/pt0132.htm).

Sarah ( שָׂרַה ) are mai multe sensuri şi, ca substantiv, nu se înţelegea sau traducea în mod uzual ca „luptă“ – sau „ai învins“, „vei învinge“, ca verb -, cum au transmis preoţii şi cărturarii evrei ai Torei până la rabinii şi sioniştii de azi, decât într-un sens îndepărtat, ci mai degrabă se înţelegea sau se tra­ducea, ca „înnobilat“ („eşti înnobilat“, „înălţat“ în rang), căci sar înseamnă prinţ, nobil, lord. Şi Golda Meir, ca minis­tresă de Externe a statului Israel, se numea de aceea Sarah-Hahhutz (שרת-החוץ , Foreign Minister în engleză).

Vedem că aceasta era tradiţia corectă (nu răstălmăcirea cărturarilor leviţi şi a rabi­ni­lor) şi din sem­­nificaţia numelui feminin semitic Sarah (scris absolut identic în ebraica veche: שָׂרָה), pe care nimeni nu o tăgăduieşte, ci o recunoaşte ca fiind „noble­ţe“, „prinţesă“, „doam­­­­­­nă“ sau „fericire“ (mai ales la semiţii musulmani, unde mai înseamnă şi „puri­ta­te“), acesta fiind şi numele soţie patriarhului Abraham, renumită ca foarte pioasă.

Ca probă, oricine face o traducere simplă a părţii finale a versului ebraic nr.29 din capitolul 32 din Facerea, va avea ca rezultat pentru acest text ( כִּֽי־שָׂרִ֧יתָ עִם־אֱלֹהִ֛ים וְעִם־אֲנָשִׁ֖ים וַתּוּכָֽל ) tradu­ce­rea „Căci ai slujit cu Dumnezeu și cu oamenii și vei putea“ (vei reuşi), tra­du­cerea וַתּוּכָֽל fiind „poţi“, „vei putea“, „şi tu poţi“, nefiind „vei învinge“.

Şi tra­du­ce­rea auto­mată (cu sensul strict al cuvintelor) din ebrai­că în en­gleză a ace­luiaşi vers, este „You serve with God and with people, and you will be able“ (dând apoi din engleză în română „Ai servit cu Dumnezeu şi cu oamenii şi vei fi capabil“), nu se tra­du­ce, cum apare în textul englez răspândit şi clasic al Bibliei, „and have prevailed“, adică „şi ai învins“ (pe Dumnezeu şi pe oameni).

Incredibil, ca să valideze imposibilul, savanţii rabinici ne explică această totală dife­­renţă de sens între vor­bi­rea curentă a cuvân­tu­lui sarah, ca substantiv sau adjectiv, faţă de cea de verb din textul biblic, ca fiind ceva misteric: „Verbul mister שרה (sara) este folosit doar pentru a descrie ceea ce a făcut Iacov cu Îngerul (Geneza 32:29 și Osea 12:4). În mod tradițional, a fost tradus ca «a lupta», dar meta­forizează în mod evident formarea Israelu­lui într-o unitate politică bazată pe păs­trarea cunoștințelor și aptitudinilor“ („The New Open Bible“, New King James Version 1990; ca şi Alfred Jones, „Dictionary of Old Testament Proper Names“ 1990, această a două lucrare fiind publicată prima dată în 1856 de Samuel Bagster şi perpetuând la greu explicaţiile „entuziaste“ şi fanteziste ale lui Wilhelm Gesenius (1786-1842) „orientalist german, lexicograf şi ebraist creștin“).

~

Nici în textul ebraic al cărţii „profetului minor“ Hosea (cap.12; v.4-5) nu se spune că Iacob l-a învins în luptă pe Dumnezeu, deşi astfel ni se traduce şi aşa suntem învăţaţi, ci se spune, în traducerea simplă, că Iacob: „I-a cântat Îngerului și, când a isprăvit, a plâns și i-a adresat acestuia rugă­ciuni “, sau „Și el a cântat Îngerului și s-a săturat şi a plâns și L-a rugat“, aceasta fiind traducerea exactă a cuvintelor ebraice cartea lui Hosea (Osea), ne dog­­matizate, respectiv „ – וַיָּשַׂר אֶל-מַלְאָךְ וַיֻּכָל, בָּכָה וַיִּתְחַנֶּן-לוֹ; בֵּית-אֵל, יִמְצָאֶנּוּ, – “, şi traducerea separată a “שהוא שר” însemnând „el cântă“, „el a cântat“, şi nu „s-a luptat“, cum apare, iudaizat, chiar şi în Biblia noastră, editată de BOR: „Cu îngerul s-a luptat şi l-a biruit“.

 

Iacob „s-a întărit“ (eníschyse) cu îngerul, ca şi Iisus, nu s-a „luptat“.

Nici în textul Septuagintei, care e traducerea în grecește din secolul III dinainte de Hristos a Scripturilor ebraice, fiind şi cel mai vechi manuscris existent ce conţine Tora, nu apare cuvântul grecesc care să însemne că Iacob „s-a luptat“ cu îngerul. În Septuaginta – care e deci Vechiul Testament canonic în gre­ceş­te pe care îl cunoştea Biserica creştină ortodoxă la începuturile ei -, pasajul din Osea era tradus ca „s-a întărit“ (ἐνίσχυσε, eníschyse), căci Iacob „era slab“ (ἠδυνάσθη) „și s-a întărit cu un înger“ (καὶ ἐνίσχυσε μετὰ ἀγγέλου, aici: https://www.septuagint.bible/-/-osee-kephalaio-12). Ca să fi fost că Iacob „s-a luptat“ cu îngerul, în loc de eníschyse („s-a întărit“) ar fi trebuit să avem pálepse (πάλεψε, luptă, luptat), dar nu acest cuvânt este în Septuaginta.

În Septuaginta, inclusiv textul Genezei, capitolul 32, privind renumirea de către înger ca Israel a lui Iacob, spune că el „s-a întărit cu Dumnezeu“, „s-a consolidat cu Dumnezeu“  (ἐνίσχυσας μετὰ Θεοῦ, „eníschysas metá Theoú“), ceea ce e cauza bine­cuvântării sale, nu că „s-a luptat“ cu El (aici: https://www.septuagint.bible/-/genesis-32, unde e versul 28, nu 29 ca în textul ebraic ulterior cunoscut).

Acelaşi cuvânt grec pentru „întărire“ – eníschyse, ἐνίσχυσε -, îl găsim – sub forma enischuōn, ἐνισχύων – caracterizând întâl­ni­rea dintre Iisus Hristos şi înger, chiar înainte ca Isus să fie vândut de către Iuda, în Evanghelia lui Luca, capitolul 22 (versurile 42-43): „Iisus: «Părinte, de voieşti, trece de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.», Iar un înger a venit la El din cer, întărindu-L“ (ὤφθη δὲ αὐτῷ ἄγγελος ἀπ᾽ οὐρανοῦ ἐνισχύων αὐτόν). Evanghelia lui Luca în forma ei veche în greacă se poate găsi şi cerceta şi la: https://bibletranslation.ws/trans/lukewgrk.pdf.

„Îl întărea“ şi „îi dădea putere“, nu că „se luptau“, înseamnă deci ἐνίσχυσε / ἐνισχύων, eníschyse / enischýon, şi în textul grecesc al Evagheliei lui Luca, fiind acelaşi cuvânt grecesc ce descrie în Septuaginta interacţiunea dintre Iacob şi Înger. Iar ca să nu avem nici o îndoială privind sensul său corect, acelaşi cuvânt grecesc, enischuōn (întărire), mai este folosit o dată în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 8, versul 19: „După ce a mâncat, a prins iarăşi putere“ (enischuōn, „s-a întărit“).

Iisus: „Eu nu sunt din neamul vostru,

pentru că voi sunteți copiii tatălui minciunii!“

Astfel le-a spus Iisus Hristos cărturarilor şi fariseilor iudei, încadrându-i la deriva iuda­­is­mu­lui faţă de adevăratul „legământ“ cu Dumnezeu, iudeii din această categorie în­depărtându-se de secole de la adevărurile religioase originale, încă persistente însă atunci în popor, mai ales la eseni­eni, despre care se crede că i-au fost apropiaţi Lui Iisus.

Creştinismul original s-a regăsit în ortodoxia creştină, în cea mai mare măsură, dar efor­turile de a acuza Biserica creştină de a fi o formă de iudaism sunt neobosite, chiar dacă moti­vele nu sunt obiective şi sincere.

„«Legea» era legea lui Moise, care a format cultul zis mozaic. Asta e Legea I-a. Leviții au falsificat complet mozaismul în contrariul său, numit iudaism, care constituie Legea a II-a. Falsificarea esențială rezidă în introducerea dogmei că jidanii constituie «poporul ales», iar ceilalți, goyimii, trebuie făcuți sclavii jidanilor și goyimii care priso­sesc trebuie uciși, iar averile lor apropriate de jidani.“

Această formă a fost denaturată și mai mult de rabinii leviți – denumiți în Evanghelii «învățători fățarnici» -, instituindu-se talmudismul, care reprezintă Legea a III-a; asta se întâmpla cam cu vreo 900 de ani înainte de Iisus Hristos…

„Expresia «iudeo-creștinismul», care incumbă ideea că originea Creștinismului ar fi Iudaismul, este absolut falsă: Creștinismul – de fapt, mai precis – Ortodoxismul este dia­me­­tral opus Iudaismului! În cadrul Creștinismului, Catolicismul a început să facă mari con­ce­­sii Iudaismului / talmudismului – ceea ce constituie o mare trădare a Ortodoxiei și o mare breșă favorabilă talmudismului.“ (colonelul r. Vasile Zărnescu în „Avatarul iuda­is­mu­lui – Adevărul despre iudaism, despre kazari, despre sionism…“ pe https://ioncoja.ro)

~

„Iudeo-creştinismul“, scop şi lucrătură iudaice anti-creştine

Ura iudaică la adresa creştinismului, extrem de puter­nică mai ales la rabini, a fost cea care i-a determinat pe unii iudeo-jidovi să susţină apăsat, totodată diver­sio­nist şi batjoco­ri­tor, despre creştinism, că ar fi o unealtă a şi o extensie a iudaismului. Alteori, sioniştii chiar asta au urmărit, prin crearea acelor mişcări ale „sioniştilor creştini“, să folosească creştinii în scopurile lor, iudaizându-le credinţa, reuşind aceasta mai ales cu neoprotestanţii, printr-o exagerată im­portanţă acordată literei Vechiului Testament de către aceştia.

„Sioniştii creştini“ creaţi în Occident, mai ales în SUA, slujesc sionismul politic al naţi­o­nalismului iudaic, şi nu mai văd Sionul ca loc al în­tâl­­nirii Lui Dumnezeu cu omenirea, singura repre­zentare co­rec­tă, ori­ginală, de loc sfânt al Cerului pe pământ. Astfel, sio­niş­­tii iuda­­ici speculează confuzia ce se poate crea între multiplele sen­suri ale cuvântului Sion, încercând să o impună pe cea convenabilă lor (cum că Dumnezeu i-ar prefera pe iudeo-israeliţi şi teri­torial şi, în general, ca „neam“).

Sionul era însă reprezentarea pe pământ a Salemului (echivalentul Şambalei, „Tărâ­mul nevăzut“ din religiile orientale), cetatea aproape trans­cendentă (mai mult în Cer decât pe pământ, unde poate fi de negăsit chiar, acum e, acum nu e) cetatea „preoţiei în veac“, mult mai înaltă decât cea a preoţilor iudaici. Scriptura creştină ne-a transmis că Iisus era „preotul Dumne­zeului Celui PreaÎnalt… după rânduiala lui Melchisedec“, regele Salemu­lui, preot şi „rege al dreptății“, „fără tată, fără mamă, fără genealogie“, cunoscut şi de chaldeeni şi de alte popoare, nu după preoția levitică a lui Aaron, fratele lui Moise, de la care se re­ven­dica preoția din Iudeea, şi Melhisedec şi Iisus Hristos fiind prezentaţi drept preoţi-împăraţi ai neprihănirii şi ai păcii.

~

Cel mai eloc­vent caz diversionist batjocoritor de deturnare a creştinismului este cel al lui Marcus Eli Ravage, care a trăit între 1884 şi 1965, fiind originar din România (de la Bârlad, unde s-a născut ca Marcu Revici, dar a emigrat de tânăr, în 1900, în America, cu familia sa iudaică), şi care a publicat în anul 1928 cele­bre­le articole „A real case against the Jews“ şi „Commissary to the Gentiles“ (traduse la noi şi ca „Mărturia unui evreu – implicațiile devastatoare ale lui Pavel din Tars și a crești­nis­m­u­lui în distrugerea civili­za­ției romane“), în revista Century Magazine din New York.

Astfel, Eli Ravage se adresa provocator „creştinului antisemit“ care era contrariat de com­por­­ta­men­­tul iudeilor „adunători de bani, avari și comercianţi materialiști“, creş­ti­nului care spunea că „nici o pro­­­fe­sie nu este în siguranță împotriva invaziei evre­iești“ condusă de nişte „tribal­nici ex­clu­si­vişti și neasimilabili“ (cuvintele lui Eli Ravage):

„Ne acuzați că am stârnit revoluția la Moscova. Să presupunem că admitem acuza asta. Dar ce? În comparație cu ceea ce a realizat Pavel, evreul din Tars, la Roma, revo­lta din Rusă este o simplă luptă de stradă…

Te-am cucerit… Și am făcut totul fără gloanțe, fără sânge sau tulburări, fără nici un fel de forță. Am făcut-o doar prin puterea irezistibilă a spiritului nostru, cu idei, cu pro­pagandă. Obiceiurile noastre tribale au devenit nucleul codului tău moral… Istoria noastră națională a devenit o parte indispensabilă a învățăturii pastorilor și preoților sau savanților voştri. Legile noastre tribale au furnizat bazele fundamentale ale tuturor constituțiilor și sistemelor ale juridice imperiilor.

Regii noștri, oamenii de stat, profeții, războinicii noștri sunt eroii voștri. Țara noas­tră străveche este Țara Ta Sfântă. Literatura noastră națională este Sfânta ta Biblie. Ceea ce au gândit și învățat poporul nostru a devenit țesătura deosebită din discursul și tradiția voastră, până acolo încât nimeni dintre voi nu poate fi numit educat dacă nu este familiarizat cu moștenirea noastră rasială.

V-am dat jos idolii şi moștenirea voastră rasi­ală și le-am înlocuit cu Dumnezeul nostru și cu tradițiile noastre. Nici o cucerire din istorie nu se poate compara, nici de la mare distanță, cu această cucerire a noastră asupra ta.

V-am făcut purtătorii dispuși și inconștienți ai misiunii noastre în întreaga lume… Fără a înțelege pe deplin ceea ce vă făceam, ați devenit agenții tradiției noastre rasiale, du­când Evanghelia noastră până la capetele neexplorate ale pământului…

Un patriot evreu pe nume Pavel sau Saul a conceput ideea de a umili puterea romană prin distrugerea moralului soldatului său cu doctrinele de dragoste și non-rezis­tență predicate de mica sectă de creștini evrei. El a devenit apostolul neamurilor, cel care până atunci fusese unul dintre cei mai activi persecutori ai trupei. Și atât de bine și-a făcut Pavel lucrarea, încât, în patru secole, marele imperiu care a subjugat Palestina împreună cu jumătate din lume, a fost o grămadă de ruine. Iar legea care a ieșit din Sion a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul dominaţiei noastre în lumea voastră.“

*

Prezentându-o, domnul profesor Ion Coja a numit această propagandă submi­na­toa­re la adresa creştinismului drept: „Diver­siunea lui Ravage – capcană subtilă și ingenioasă. Invocă fapte acceptate, iar mai departe fabulează pe seama Sfântului Pavel. În fapt, în mare privind lucrurile, în­vățătura cristică contrazicea total tradițiile iudaice și mentalul rabi­nic. Creștinismul a prins la etniile care, prin tradițiile și cultura populară, erau pregă­tite și capabile să înțe­leagă mesajul cristic. E vorba aproape numai de etnii de sorginte indo-europeană. Nota bene: Evreii nutresc o ură față de indo-europeni de dinainte de apar­iția creștinismului. Vezi conflictul Romei cu Cartagina.“

Cornel-Dan NICULAE