Conștiința – Organul de presă al Gărzii Conștiinței Naționale a lui Constantin Pancu – Arhivă

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 8, 2023

Conștiința – Organul de presă al Gărzii Conștiinței Naționale a lui Constantin Pancu

Constiinta, organul de presă al Gărzii Conștiinței Naționale a lui Constantin Pancu. Importantă foaie pentru epoca premergătoare Mișcării Legionare. Căpitanul a făcut parte din această organizație.

https://archive.org/search?query=Constiinta+periodic

Arhivarul deține probabil cea mai mare colecție de ziare, cărți și reviste legionare de pe Internet. Nu i-a fost ușor să facă efortul să scaneze și să urce toate aceste materiale. Acest efort merită răsplătit, iar cea mai bună răsplată este să le faceți cunoscute, să le descărcați, parcurgeți și dați mai departe.

Vă îndemn să descărcați această colecție pe propriul computer, în cazul în care o eventuală cenzură va lovi Internetul.

*

Iată cum s-a cunoscut Corneliu Zelea Codreanu cu Constantin Pancu, ceea ce a reprezentat începuturile luptei pentru demnitatea națională.

Extragem fragmente din Pentru Legionari:

GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

Într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese a Şcolii de Arte şi Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arată o notiţă dintr-un ziar.
” Garda Conştiinţei Naţionale ţine şedinţă astă seară, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 “.

Am plecat imediat în goană cu o mare nerăbdare de-a cunoaşte şi a mă înrola în rândurile acestei organizaţii ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte.

În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât şi aspru, aşteptând să se adune lumea pentru consfătuire. Un cap mare, nişte braţe puternice, pumni grei, statură mijlocie. Era Constantin Pancu, preşedintele Gărzii Conştiinţei Naţionale.

M-am prezentat, spunându-i că sunt student şi că doresc să fiu primit ca soldat în Gardă. M-a primit. Am asistat la consfătuire.

Veniseră vreo 20 de persoane: un tipograf culegător, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferată, câţiva meseriaşi şi muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. Sau discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvoltarea şi avântul luat de mişcarea comunistă în diverse fabrici şi cartiere şi apoi probleme de organizare a Gărzii.

Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate şi jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei.

CONSTANTIN PANCU

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Ieşenilor din ambele tabere, rostit cu nădejde de Români şi cu groază de ceilalţi, nu era un intelectual.

Era meseriaş. Instalator de apă şi electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clară, aşezată, pe care şi-o îmbogăţise singur cu suficiente cunoştinţe. Douăzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoreşti. De mai mulţi ani era preşedintele corporaţiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribună, în faţa mulţimii, impunea. Un suflet şi o conştiinţă clar românească. Îşi iubea ţara, armata, Regele. Un bun creştin. O musculatură de luptător de circ şi o forţă în adevăr herculeană. Ieşenii îl cunoşteau încă demult.

Înainte de războiu venise la Iaşi un circ cu atleţi. Luptau toate naţiile: Unguri, Turci, Români, Ruşi etc. Într-una din seri, când unul singur bătuse pe toţi ceilalţi luptători, din mijlocul mulţimii spectatorilor se ridică in cetăţean, care cere să lupte şi el cu învingătorul. I se admite. Se dezbracă şi lupta începe. În două minute Ungurul a fost trântit la pământ, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiraţie de admiraţie ale mulţimii, era Constantin Pancu.

De aceea când a apărut pentru prima dată pe străzile Iaşiului chemarea la luptă a lui Pancu, lumea, care are cultul forţei, a primito cu încredere. Acţiunea lui a durat un an. S-a mărit în măsura primejdiei bolşevice şi apoi s-a micşorat în măsura scăderii ei.

La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5–6 şi chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, săptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea şi uneori chiar în Piaţa Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram şi eu. Atunci am învăţat să vorbesc în faţa mulţimii. Este incontestabil că Garda Conştiinţei Naţionale a înălţat într-un moment critic conştiinţa naţională a Românilor într-un punct de importanţă ca acela al Iaşiului şi a aşezat-o ca o barieră în faţa valului comunist. Activitatea aceasta nu s-a mărginit numai la Iaşi. Ne-am deplasat şi în alte oraşe. Apoi foaia “Conştiinţa”, care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate oraşele din Moldova şi Basarabia.

În domeniul acţiunii, ciocnirile între cele două tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.

Din ele noi ieşeam cu mai mulţi răniţi. Situaţia aceasta de încordare a durat până în primăvară. După două mari victorii ale noastre, puterea ofensivă a adversarilor a fost cu mult redusă.

OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CĂTRE GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de greva generală în toată ţara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvoneşte în oraş că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul roşu, tablourile Regelui au fost date jos şi sfărâmate în picioare, iar în locul lor aşezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki şi Racowski.

Oamenii noştri au fost bătuţi, mecanicii de la maşini, care erau din Gardă, răniţi. La ora 1, suntem la sediu adunaţi cam o sută. Ce facem ? Pancu prezidează discuţia. Două păreri. Unii susţineau să trimitem telegrame guvernului, cerând intervenţia armatei. Eu eram de părere să mergem toţi cei prezenţi la Regie şi cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru şi la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpuşneanu şi Păcurari, în marş forţat, cântând “Deşteaptă-te Române”. În apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap.

Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiş şi îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare armata şi ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oraş vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeşte ca fulgerul.

Totuşi greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mişcare. Ce facem ? În mintea noastră încolţeşte o idee. Să căutăm în tot Iaşiul mână de lucru şi să deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrători noi, adunaţi din toate colţurile Iaşiului, sunt introduşi în fabrică. Aceasta începe să funcţioneze. Greva a eşuat. Peste două săptămâni, jumătate din grevişti cer să fie reprimiţi la lucru. Victoria noastră e mare. Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consorţiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Acţiunea aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile româneşti, ridicându-le moralul.

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toţi bolşevizaţi. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Roş, Socola şi Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iaşi al mişcării comuniste, Doctorul Ghelerter şi aghiotantul său, Gheler, îşi fixaseră aici punctul de rezistenţă.

Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie şi ca un semnal de începere a grevei generale şi a luptei decisive, apare steagul roşu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autorităţile sunt neputincioase.

Noi convocăm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toţi Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, ieşim cu steagurile afară şi pornim întreaga mulţime spre Nicolina. În Piaţa Unirii, autorităţile ne opresc şi ne sfătuiesc să nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunişti înarmaţi care ne aşteaptă şi vor fi mari vărsări de sânge.

Noi apucăm atunci din Piaţa Unirii spre gară.

Aici arborăm drapele pe depou şi pe clădirea gării. Apoi ocupăm un tren care se afla la peron şi pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimbă macazul şi pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din clădiri, steagul roşu. Eu încep să mă caţăr pe nişte trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru că era o înălţime mare, ajung până la acoperiş. Mă ridic deasupra şi mă târăsc până la vârf. Smulg steagul roşu şi în mijlocul uralelor în adevăr de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic şi leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comuniştii se adună mereu în masă compactă şi manifestează ameninţător. O muzică infernală. Înăuntru urale, afară huiduieli şi înjurături. Cobor încet până jos. Pancu dă ordin de plecare. La poartă însă comuniştii masaţi barează ieşirea şi strigă: “Să vină Pancu şi Codreanu !”.

Trecem 30 de metri înaintea mulţimii şi pornim spre poartă. La mijloc, Pancu, în dreapta un meseriaş, Mărgărint şi în stânga eu.

Toţi trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintăm fără să vorbim nimic. Cei din poartă ne privesc tăcuţi şi nemişcaţi. Iată-ne la câţiva paşi. Mă aştept la un ţiuit de glonţ pe la ureche. Păşim înainte drepţi şi hotărâţi. Totuşi un moment sufletesc neobişnuit. Suntem la doi paşi. Comuniştii se dau într-o parte şi alta lăsându-ne loc liber. Pe o distanţă de aproape zece metri, trecem într-o tăcere mormântală, prin mijlocul lor. Nu ne uităm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici măcar răsuflarea omenească. Din urmă vin ai noştri. Trec şi ei, dar nu se mai păstrează tăcerea. Încep înjurături, ameninţări de ambele părţi. Nici o încăierare. Ne îndreptăm compacţi pe linia ferată spre gara Iaşi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşiul huieşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât de Garda Conştiinţei Naţionale. Un curent de redeşteptare românească pluteşte prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru părţi ale ţării, reînvierea.

Ne dăm seama, că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţa lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va mai permite să se extindă.

Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi.

Nu mult după aceasta a intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul Generalului Averescu care a tăiat orice perspectivă acestei mişcări.

Garda Conştiinţei Naţionale a fost o organizaţie de luptă, de dărâmare a adversarului.

De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, căci necontenit eram împreună şi aproape regulat la masa sa. Şi-i spuneam:

– Nu-i de-ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie – pe care n-o iubesc – Dumnezeu – în care nu cred, – Biserică – în care nu intră niciodată, – şi Armată – pe care o trimit la război cu braţele goale.

Acestea sunt realităţi, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali.

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate naţionale şi chiar a unui partid politic: “Socialismul naţional-creştin” (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler şi de Naţional-Socialismul german.). Pancu a scris atunci:

CREZUL SOCIALISMULUI NAŢIONAL-CREŞTIN

“Cred într-unul şi nedespărţit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor şi numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste şi în frica lui Dumnezeu cu durere de ţară şi neam.

Dătătorul de drepturi egale, civile şi politice la bărbaţi şi femei.

Protector al familiei, salariind funcţionarii şi muncitorii pe baza numărului de copii şi pe baza muncii depuse, înţelegând cantitatea şi calitatea, şi într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, şi pământul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) şi muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proporţional cu mărimea capitalului. Şi într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin “fondul riscurilor”.

Întemeietor de depozite de hrană şi îmbrăcăminte pentru muncitori şi funcţionari care organizaţi în sindicate naţionale vor avea reprezentanţi în comitetele administrative de pe lângă diferite instituţii industriale, agricole şi comerciale.

Şi într-unul mare şi puternic “părinte al muncitorilor” şi Rege al ţăranilor, “Ferdinand I-iu”, care pentru fericirea României totul a jertfit şi care pentru mântuirea noastră una cu poporul s-a făcut. Care în fruntea oştilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti a biruit, şi care din nou cu dragoste şi încredere se uită către ostaşii ce-i datorează credinţă, şi care vor găsi în cazărmi o adevărată şcoală a naţiunii, pe care să o treacă în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului Naţional-Creştin, simbol de armonie între fraţii şi surorile României Mari.

Într-una Sfântă Biserică Creştină cu Preoţi trăind din Evanghelie şi care să se jertfească apostoleşte pentru luminarea celor mulţi.

Mărturisesc alegerea miniştrilor de către Cameră, suprimarea Senatului, organizarea poliţiei rurale, impozitul progresiv pe venit, şcoli de agricultură şi meserii la sate, “cercuşoare” pentru gospodine şi adulţi, azile pentru invalizi şi bătrâni, case naţionale, cercetarea paternităţii, aducerea legilor efectiv la cunoştinţa tuturor, încurajarea iniţiativei particulare în interesul Neamului şi dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti.

Aştept învierea conştiinţei naţionale la cel din urmă păstor şi coborârea celor luminaţi în mijlocul celor trudiţi spre a-i întări şi ajuta în adevărata frăţie, temelia României de mâine. Amin!

“Garda Conştiinţei Naţionale”
Ziarul “Conştiinţa”, Luni 9 Februarie 1920.