Constantin Papanace: Cum l-am cunoscut pe Capitan

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 17, 2023

Constantin Papanace: Cum l-am cunoscut pe Capitan

Via Remus14:

Era în primăvara anului 1930. Violența luptei dusă de studențimea macedo-română pentru românizarea Cadrilaterului a atins punctul culminant.

Motive electorale si poate unele legături de sânge au determinat pe subsecretarul de Stat pe atunci la Interne, Costică Anghelescu, să abroge legea “treimei” în favoarea bulgarilor.

Această abrogare s-a făcut în Cameră aproape în mod clandestin, într-o ședință târzie de sfârsit de sesiune.

Au fost prezenți un număr restrâns de deputați în majoritate minoritari, iar pe banca ministerială același domn Anghelescu întărit de data aceasta prin prezența ostentativă a d-lui Mihalache.

În zadar doi deputați, mai târziu rătaciți de pe linia naționalista, au încercat prin discursuri lungi să zădărnicească votarea legii. Proectul a trecut.

În lumina mohorâtă a ședinței simțeam cum se consuma trădarea celor mai vitale interese naționale în Cadrilater.

Toate așezările de coloniști făcute de cinci ani urmai să fie răvășite, iar bieții oameni trebuiau să pornească din nou pribegi pe drumuri.

Pe nimeni din guvernul de atunci nu-l interesa soarta acestor coloniști, din moment ce interesele lor electorale erau asigurate.

Atunci ne-am dat seama noi cei tineri, care încă din 1925 am îmbrățișat cu ardoare această problema, că nu se mai poate merge cu guvernele prizoniere urnelor.

Atmosfera era încărcata. Ea s-a declanșat printr-un gest nesăbuit, al lui Gheorghe Beza. Dar nu s-a oprit aici.

Printr-un manifest extrem de vehement ne-am solidarizat toți studenții macedo-români împotriva acelora cari trădaseră interesele țării. Acest manifest l-am semnat împreună cu Iancu Caranica, Grigore Pihu, Sterie Ficătă, Gheorghe Ghițea, Mamali și Ciumetti.

La spatele nostru vuia uraganul de revoltă. Tot aparatul Siguranței a fost pus în mișcare. S-a ordonat încarcerarea noastra.
Iată-ne aruncați gramadă în beciul comun dela “Justiție”, laolaltă cu pungașii de buzunare si criminalii de rând. Zmulgerea cravatei și a cingătorilor ne dădea un aspect dezolant. Simțeam voluptatea celor care ne arestaseră de a ne umili cât mai mult.
În decursul celor patru ani de luptă studențeasca am avut de multe ori prilejul să fiu arestat.

La 1927, împreună cu răposatul Tudose Popescu, Gheorghe Sârbulesci și alți 11 fruntasi ai studențimii, am fost închiși la Jilava. De nenumărate ori am fost detinuti, din cauza manifestațiilor studențești, în beciurile Poliției. Unii dintre noi au funoscut și beciurile poliției grecești. Dar nici când n-am văzut o pornire mai mare de a ne umili.

Nu știam cum să ne explicăm faptul. Simțeam însă zidul de ură și de mișelie care ne împresura gata să ne înăbușe.

Cu mâna jandarmului înfiptă în ceafa fiecăruia dintre noi, am urcat pe o scară în spirală, întunecoasă. Ne-au dus în sala de “antropometrie”. Trebuia să ne măsoare și să ne ia amprentele facând “fișa” așa cum se procedează cu toți criminalii de rând. Simțeam că suntem împinsi pe calea unui destin care trebuia să fie întunecat și neobișnuit.

Toți eram turburați și încruntați. Ni se părea că această umilire ni se face pentru că suntem macedoneni. Și în piepturile noastre clocotea reovolta. Nu știu dacă ne-am fi putut abține mai mult, făra ca să sărim în capul acelora cari ne rulau degetele pe tuș, dacă nu se întâmpla o minune.

Arhanghelul Mihail părea că coborîse între noi. Era înalt și frumos ca un chiparos, cu ochii verzi, îmbrăcat în costum național și cu jandarm cu baionetă la spate. I se lua și lui amprentele. Dar el era liniștit. Si liniștea lui ne-a cuprins și pe noi. Nu eram singuri! Cineva venea să împărtășească din umilința în care eram supuși. Și simțeam că acest cineva, necunoscut de noi până atunci, era mult. Era totul. Era trimis de providență. Nu ne mai simțeam alungați și dușmăniți de comunitatea românească.
Acest lucru ne alunga gândurile negre pe care le depănasem în toată această zi de mari umiliri.

Am fost coborâți pe aceeași întunecoasă scară în spirală, cu aceiași jandarmi în spate. Arhanghelul a rămas în sală să i se îndeplinească toate formalitățile la “antropometrie”.

Spre seară, ne-a urcat în dubă să ne trimită spre Văcărești.

Acum uraganul revoltei noastre se mai potolise. Șiam pe ce poziție se pune adversarul nostru. Eram hotărâți de luptă. Am dat tonul la un cântec macedonean, care aducea rezonanța luptelor de acolo: “Dure și a noastră răbdare”.

L-am cântat din tot pieptul. Ceilalți deținuți din duba fără lumină au încetat conversațiile și ne-au ascultat cu respect.
Când am terminat, o voce hotărâtă ne-a spus: “Bine! Foarte bine”, “ați cântat din suflet, măi voinici!”

Și la lumina unei brichete clandestine am văzut cum ni se întindea, pentru ca să ne felicite, o mână viguroasă, dar înegrită pe palme și pe degete. Era mâna Arhanghelului din sala de “antropometrie”. S-a recomandat: “CORNELIU CODREANU”. Era Căpitanul. Și mâinile noastre negrite de acelasi tuș “infamant” s-au încleștat cu vârtoșenia unor frați regăsiți, care nu se vor mai despărți nici pe pământ și nici în mormânt.

Amprentele noastre s-au imprimat reciproc si pentru totdeauna pe mâinile, inimile și sufletele noastre.

Întâlnirea din dubă mi s-a părut cea mai simbolică întâmplare pentru viața noastră și a ramurii românești din care făceam parte.

*

Prima noapte la Văcărești am petrecut-o împreună cu Căpitanul într-un dormitor al spitalului, care a fost în pripă evacuat, până la aranjarea celulelor. A fost o noapte pe care nu o vom uita niciodată. Am regăsit însăși nația românească cu întreg trecutul ei sbuciumat și cu toate năzuințele de viitor. Am întâlnit pe cel mai perfect exemplar al său: CĂPITANUL.

Până atunci nu cunoscusem pe Căpitan. Mai toți cei închiși veniseram în țară în toamna anului 1925 cu primele vapoare de coloniști. Și din prima clipă am intrat în luptă pentru cauza lor. Am auzit despre Căpitan că este un om năpraznic și hotărât să apere drepturile neamului său cu înverșunare. Și adesea la numeroasele piedici ce întâmpinam în cele pentru dreapta cauză a coloniștilor sau la toate deziluziile ce încercam în această țară batjocorită de toate scursurile iudeo-levantine, ne gândeam la El. Dar niciodată n-am bănuit imensele lui resurse de omenie și dragoste. Acum această dragoste ne îmbia pe toți. Eram fericiți și gata de orice.

Am stat în conversații șoptite până noaptea târziu. Printre gratii se zăreau stralucind luminile Capitalei. Orașul cosmopolit al contrastelor, pe noi cei veniți din lumea sobră și austeră, niciodată nu ne atrăgea.

 

Față de puritatea întruchipată de Căpitan, prigonită cu atâta mișelie de lumea care acum la această oră târzie petrece în urgii prin baruri, am încercat un sentiment de revoltă și scârbă față de această capitală.

Dacă aș fi cunoscut pe atunci faimosul pamflet din “Poarta neagră”, l-aș fi rostit ca o rugăciune.

De aceea, când în ziua următoare am fost aduși în celule, n-am simțit niciun fel de durere că ne-am pierdut libertatea.

Alături de Căpitan puteai trăi o veșnicie, fiindcă în el însuși se contopea o lume pentru vesnicie.

Cele 40 de zile petrecute împreună au fost o sărbătoare. Am discutat, am ținut conferințe, am făcut încercări de ziaristică, ne-am spovedit durerile, am glumit, am râs și am cântat. Parcă ne cunoșteam de când era lumea.

Comportarea noastră demnă, atât la proces cât și în închisoare, îl umplea de bucurie, mai ales că era naturală si făcută din proprie inițiativă.

Într-o zi, după ce ne-a observat și cântărit în toate felurile și cu cea mai mare discreție ne-a răsplătit cu cea mai prețioasă distincție pentru ramura noastră, mărturisindu-ne: “Sănătatea voastră morală este dela sursa. În munți voi ați păstrat toate comorile rasei noastre. Așa a fost neamul nostru altădată. Acum este în multe părți alterat. Ce n-ași da eu să-l însănătoșesc și să dea legionari ca voi”!

Nu Căpitane! Puterea ta de creație a făurit legionari cu mult mai buni decât eram noi atunci. Pe cei mai buni dintre noi i-a desăvârșit, Iancu Caranica, Doru Belimace, Sterie Ciumetti, Grigore Pihu, Spiru Bujgoliu și toți ceilalți cari au murit pentru credința legionară au devenit sfinți pentru noi.

Și ramura noastră se va mândri deapururi că sub comanda Ta a putut să dea jertfe pentru învierea neamului românesc.
După închisoare, legaturile noastre au fost strânse cu Căpitanul. În Macedoneni s-a bizuit el când a înființat “Garda de Fier” și a venit în Capitală pentru prima dată să o organizeze împreună cu credincioșii săi legionari Fanică Anastasescu, Andrei Ionescu, Belgea, etc. De atunci Căpitanul nu s-a mai despărțit de macedoneni. Se simțea bine printre ei, în mediul lor. Eram răsfățații lui și chiar când se întâmpla să greșim, el știind sensibilitatea și mândria demnă a acestei ramuri, nu ne dojenea. Legăturile noastre erau pe vecie.

“Acolo – spune el – gândurile și inimile noastre s-au înfrățit pentru totdeauna. Vom lupta împreună pentru neamul nostru întreg din Pind și până dincolo de Nistru. Nici plângeri, nici petiții, nici intervenții la toate guvernele surde pentru Românii de peste hotare sau de aici, ci numai o nație românească puternică și stăpână va putea rezolva toate problemele românești de pretutindeni. Atunci, acești Români, răzleti în lumea largă, vor fi aduși în țara. Căci este nevoie de sângele lor al tuturor aici, unde Românimea se luptă cu moartea. Și e bine să se știe, că în această luptă, au putut exista guverne cari au deschis portile țării pentru miile de jidani și cari în același timp, au interzis intrarea în țară a Românilor de peste hotare”. (Pentru Legionari, pag 387-388).
Și soarta a vrut ca această contopire sufletească să fie concretizată printr-o contopire materială.

În groapa comună de la Jilava, sângele Lui, carnea Lui, oasele Lui, țărâna Lui s-au amestecat cu cei mai aleși dintre Macedoneni: Iancu și Doru. Prin ei suferința și năzuințele milenare ale românilor din Pind și Macedonia s-au integrat pentru totdeauna cu suferințele și năzuințele românilor dela Carpați.

Pe această imensă temelie a jertfelor se va dura pentru veacuri ROMÂNIA LEGIONARĂ.