Home / Educativ / CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (3) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (3) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 30, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (3) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (3) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

MOTTO: „Sunteţi generaţia de sacrifîciu. Vă aşteaptă o mare onoare, sau o şi mai mare ruşine”
(Prof. Simion Mehedinţi)

Trece un timp, probabil aranjându-şi ideile, apoi cu ochii duşi departe mă întreabă:

— Tu n’ai fost la Congres, la Herculane?

— Nu. Eram elev atunci.

— Eu tot elev eram, dar am fost.

— Sigur. Vouă din Cernăuţi vă era mai uşor să vă strecuraţi. Cunoşteaţi studenţi. Noi din Suceava nici nu ne gândeam la aşa ceva.

— Nu de asta te întrebam. Dacă ai fi fost acolo, ţi-ar fi mult mai uşor să-ţi dai seama de deosebirea mare dintre amândouă Congresele. La Herculane, aproape toate discuţiile, afară de problemele puse de legionari, se învârteau în jurul taxelor, căminelor, cantinelor, burselor, subvenţiilor şi altor avantaje materiale pentru studenţi. Aici, de trei zile de când se discută, nu se vorbeşte decât de presa românească înstrăinată şi pe mâni evreeşti; literatura care e alterată de elemente străine; viaţa noastră politică condusă de străini; oraşele noastre aproape total înstrăinate, sărăcia celor de la ţară… îţi dai seama de deosebirea dintre cele două Congrese? Unul numai materialism, numai interes personal; şi celălalt numai spirit, numai înălţare şi jertfă.

— De la noi cine a vorbit?

— Bădiţa Străchinariu. A vorbit minunat, mai ales când a descris situaţia tragică în care se sbat oraşele Bucovinei din punct de vedere românesc. Mi-a plăcut apoi cu câtă dragoste a descris viaţa de la sate, care, afară de evrei, se împacă minunat cu celelalte minorităţi.

— Dar de studenţi, de viaţa noastră, de profesorii noştri, nu s’a spus nimic?

— Ba da. Şi în această privinţă s’a discutat. S’ a arătat prăpastia ce există între profesori şi studenţi, bine înţeles cu excepţiile existente. Profesorii, în marea lor majoritate, fac politică de interes. Folosesc catedra de trambulină. Sunt pătimaşi şi nedrepţi cu studenţii pe care îi ştiu contrari politiceşte. Nu fac apostolat.În loc să se apropie, se îndepărtează de studenţi.

Parcul ne primeşte cu braţe verzi şi flori. În umbra dulce ce o dăruiesc neprecupeţit teii şi fagii parcului, ne pierdem paşii pe cărări şi ne aşezăm mai la o parte pe o bancă. Liniştea e minunată şi mie îmi trec prin cap tot felul de gânduri asupra celor spuse de Spiridon. Şi toate au ca axă comună figura Căpitanului.

— Ascultă, Spiridon. Tu l-ai văzut pe Căpitan?

— L-am văzut odată la Bucureşti.

— Cum e?

— Aşa ca pe fotografii. Numai că se mişcă, e viu. Şi Spiridon râde de întrebările din ochii mei.

Dintr’o margine de cărare apare Mihai Popovici.

— Vasăzică aici stau ascunşi tinerii noştri studenţi. Şi ce discutaţi, mă rog, dacă e voie de întrebat?

— De congres, de legionari; de Căpitan. Ce putem să discutăm altceva?

— Nu-i rău. Dar o plimbare pe lac aţi făcut?

— Eu am fost ieri, când eram de pază; dar putem merge din nou, că sunt locuri foarte frumoase.

După o plimbare pe lac şi o bere rece, ne-am dus fiecare la cantonamentul lui, căci a doua zi eram din nou în serviri.

A doua zi am umblat prin Craiova, din debit în debit, confiscând toată presa Sărindarului, în special revista „Cuach” a lui M. C. Panait, care otrăvea sufletul neamului. Vânzătorii îşi rupeau cupoanele ca să le trimită la respectiva redacţie, ca să nu fie obligaţi a plăti ziarele, şi ne predau tot ce aveau râzând.

— Dacă nu ar mai apărea, ar fi mult mai bine, îmi zice unul.

— Lasă că vine şi vremea aceasta, răspund eu, şi plec cu braţul plin de ziare, urmat mereu de un băieţel de vreo 11 ani, care se ţine după noi şi ne ajută la colecţionarea otrăvii tipărite.

Pe strada plină de soare trece un geamgiu cu o ladă plină de sticle în spate. Când ne întâlnim îmi zice:

— Apoi domnilor, credeam că îmi veţi da ceva câştig, dar văd că s’au dus pe apa Sâmbetei toate socotelile mele.

— Nu se potriveşte socoteala de acasă cu cea din târg, îi răspund eu râzând. D-ta roagă-te de copii ca să fie mai neastâmpăraţi şi să spargă geamuri cât mai multe. Sau de Dumnezeu, să dea vreo furtună, că noi avem altceva mai bun de făcut…

Dar guvernului nu-i place că studenţii nu mai cer burse şi subvenţii. Nu-i place că nu mai pradă fabrici şi răvălii.

Nu-i place că în loc de a se bate, merg în cadenţă şi ordine desăvârşită. Trebuie înscenat ceva care să-i dezonoreze. Pentru acest lucru trebuie o codiţă de topor, un student care să facă vreo neobărzare. S’a găsit codiţa. Nepotul prefectului din Craiova sparge geamul unei prăvălii; şi la intervenţia unor studenţi care erau în apropiere şi l-au imobilizat, începe să strige: ,Jos jidanii, jos guvernul” şi câte alte trăsnăi de acestea.

E imediat arestat de poliţia de ordine legionară şi identificat ca agent provocator. Seara, în faţa Prefecturii, studenţimea stă încolonată pe centre. În locul rămas liber la mijloc, suit pe o masă, Vasile Posteucă înfierează gestul studentului vândut şi metodele ce întrebuinţează guvernul pentru a zvârli cu noroi în studeţime. Celui vinovat i se aplică 25 de lovituri la spatele gol; la partea mai cărnoasă, bine înţeles.

E ultima zi a congresului. Se face o slujbă religioasă, şi apoi urmează defilarea prin faţa autorităţilor oraşului şi a şefilor studenţimii. Coloană după coloană se perindă prin faţa tribunei. Muzica cântă, picioarele bat asfaltul încălzit, ochii se îndreaptă spre tribună, mâinile bat pieptul tânăr şi se îndreaptă spre cer. Bucureştenii trec în pas mărunt şi rânduri dese. Ieşenii, cu Tudose şi Strugariu în frunte, smulg aplauze. Clujenii, în cămăşi verzi şi cu costume săliştene şi sibiene, îţi fură ochii. Cemăuţenii, în rânduri mari, romane, sunt inundaţi de florile ce sboară din mânile spectatorilor. Chişinăul trece cu pas hotărît, şi rândurile de studenţi nu mai iau sfârşit, ca şi aplauzele craiovenilor. E numai voie bună, tinereţe şi soare. De lângă lacul Bibescu, de la locul defilării coloanele se întind prin tot oraşul care răsună de cântece. Ici se aude „Ştefan Vodă al Moldovei”; mai în faţă sună a bucium şi pădure “Pămâtul ţării noastre geme”; de pe o altă stradă, tare ca o cremene se amestecă în concertul general „Dealul Negru”…

În sfârşit a venit şi vremea despărţirii. în faţa prefecturii stă Bădia Savin, şeful meu până în acest moment. Mă duc la el şi-i zic:

— Bade Savin, dă-mi te rog o amintire din zilele acestea petrecute împreună.

— Ce să-ţi dau?

— Ce vrei.

Se uită lung la mine, caută prin buzunare, dă peste o fotografie a Căpitanului, format mic, şi cu un toc de împrumut scrie pe genunchi: „Să nu uiţi niciodată că faci parte din neam, că ai datoria să lupţi pentru el şi să fii întotdeauna aşa cum ai fost aici la Craiova”.

Mi-o dă apoi râzând.

— Mulţam frumos. După o strângere de mână, ne despărţim. La fel, după mulţumirile cuvenite, ne despărţim de gazde.

Gara mişună de studenţi şi studente, care întreabă de toate trenurile ce trec prin Craiova şi de toate direcţiile şi legăturile posibile. Mă alătur grupului dirijat de Nenati şi o pornim pe valea Oltului în sus spre inima leagănului românesc, Ardealul. Trenul fuge şi la doi paşi râul saltă din piatră în piatră în mod ştrengar, iar din vârf de munte, luna revarsă raze dulci. Trecem pe subt stânci enorme care amenință să ne taie drumul, prin tuneluri întunecoase, prin păduri pline de umbre şi de taine, pe lângă gări uitate în margini de codru şi, odată cu ziua, dăm în şesul Ardealului. Ne oprim la Sibiu. Vizităm orașul, muzeul şi parcul. Toate în stil german. Pe ici, colo, se văd însă şi case în stil moldovenesc, cu grădini luminoase. Se văd urmele celor o mie de ani de stăpânire străină.

De la Apahida o luăm spre Dej, despărţindu-ne, cu multă părere de rău, de camarazii din Cluj, cu care am făcut drumul până aici. La Dej ne iese înainte Primarul oraşului însoţit de câţiva Consilieri şi ne roagă să plecăm mai departe, căci lumea are frică de noi.

— Dar noi nu facem nimic, D-le Primar, i se adresează Nenati.

— Eu cred că nu faceţi nimic, dar pe aici s’a auzit că aveţi obiceiul să băteţi pe jidani, şi să spargeţi geamuri…

— Nici poveste de aşa ceva. Acele vremuri s’au dus şi noi legionarii suntem primii care nu le regretăm. Vrem numai să vizităm oraşul şi plecăm mai departe. Am pleca chiar acum, dar nu avem tren până mâine.

După ceva discuţii, primim învoirea să rămânem. Ne încolonăm şi, în cântece legionare, străbatem aproape întreg oraşul. Lumea, dar mai ales autorităţile s’au convins că nici vorbă nu e de spart geamuri. Discută acum bucuroşi cu noi şi ne invită la masă şi la câte un pahar de vin. Noi le vorbim de credinţa legionară ce purtăm în suflete şi le cântăm cântecele noastre şi de altele. Seara târziu ne-am culcat în localul pompierilor, iar a doua zi ne-am luat drumul spre Susenii-Bârgăului, la casa camaradului Anchidim Uşeriu.

Camaradul Uşeriu, cu care am plecat cu un tren mai înaintea celorlalţi, a pregătit primirea. Părinţii lui, gospodari buni şi suflete primitoare, ne-au ospătat şi culcat ca pe copiii lor. Camaradul Flămând cu surorile lui, Lenuţa şi Mărioara, ne-au distrat. A doua zi, cu auto-motorul, am trecut muntele la Dorna. Aici am băut burcuş şi ne-am jucat cu veveriţele din parc; apoi am luat-o fiecare spre casa lui, căci Paştele stătea în pragul uşii. Păcat că toate trec…

Check Also

Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale?

Valica | O istorie tulburătoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *