CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (2) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 29, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (2) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

MOTTO:„Sunteţi generaţia de sacrifîciu. Vă aşteaptă o mare onoare, sau o şi mai mare ruşine” (Prof. Simion Mehedinţi)

După vreun ceas de când venisem din nou în vagonul nostru, Bădiţa Mihai Popovici ne anunţă, pe mine, Lucaci, Jitariu şi Uşeriu, că am fost numiţi în poliţia legionară şi că la orice oprire a trenului trebuia să ne dăm jos şi să băgăm de seamă ca studenţii să plătească tot ce consumau prin restaurantele din gări sau altele.

La Roman primim saci cu pâine şi cârnaţi din partea primăriei oraşului. Studenţii cântă, lume de pe câmpuri, de prin sate şi de prin oraşe ne face semne de simpatie, şi trenul fuge mereu. Am călătorit toată noaptea neîntrerupt. A doua zi dis-de-dimineaţă suntem în Craiova. Plouă si gara pare cam mohorîtă şi neprimitoare. De prin vagoane apar studenţi şi studente, somnoroşi şi cu hainele cam boţite de noaptea petrecută în trenul supraîncărcat. La ieşirea din gară stă un cordon de studenţi controlând legitimaţiile pentru a evita venirea „oficială” a agenţilor provocatori.

— Cine e ăla lung şi şepelit? îl întreb eu pe Jitariu care era lângă mine.

— Totu.

Când am aflat cine e, m’am făcut mititel de frică să nu mă fi auzit că l-am făcut şepelit. Înalt, voinic şi cu siguranţă, Totu controla mai departe legitimaţiile.Trebuie să fie adevărat toate câte se povestesc despre el, că aşa namilă de om e în stare şi de mai mult, îmi trece mie prin cap. În acelaş moment îmi dau seama că el era studentul ce fusese arestat la Suceava în anul 1932. În stradă se formează coloane pe Centre şi în cântece ce trezesc întreg oraşul Banilor Olteni, ne îndreptăm spre prefectură. Aici, în piaţa mare şi pavată, suntem salutaţi de autorităţile oraşului. După aceea noi plecăm la Şcoala Militară de Artilerie, unde îşi făcuse stagiul militar fratele meu Emilian şi unde suntem încartiruiţi. Ne curăţăm, ne bărbierim, ne spălăm, ne facem ghetele, şi după o masă destul de substanţială, la orele două, pornim cu frontul spre teatrul oraşului, unde are loc deschiderea Congresului.

Sala e plină de cămăşi verzi şi de costume naţionale din toate părţile ţării. Pe scenă, Episcopul Bartolomeu prezidează deschiderea Congresului. La dreapta lui, mic şi îndesat, cu mustaţă neagră, retezată scurt şi cu ochii vii, stă Preşedintele Uniunii, Traian Cotigă. În cerc, în jurul lor, stau ceilalţi preşedinţi de centre, cu eşarfe late pe piept şi cu figuri foarte seriose. Pe piepturile tuturor participanţilor străluceşte o panglică cu lozinca congresului:

„Sunteţi generaţia de sacrificiu. Vă aşteaptă o mare onoare, sau o şi mai mare ruşine”: cuvintele Profesorului Simion Mehedinţi.

Se face o slujbă religioasă, se imploră scutul celor morţi, se trimit telegrame de salut Regelui, Primului Ministru, Patriarhului şi Căpitanului, se renunţă pe tot timpul Congresului la dans, dat că eram în săptămâna mare şi se închide şedinţă. În aceeaşi ordine şi în cântece care străbat oraşul de la o parte la alta. Plecăm apoi spre cantonamente.

A doua zi, în şedinţa solemnă, D-l Banea a fost declarat membru de onoare al Uniunii Studenţeşti. Mic, îndesat, îmbrăcat în costum bucovinean, cu doi ochi ce scapără scântei, D-l Banea se ridică dintr’o lojă din fundul sălii şi în puţine cuvinte, care entuziasmează întreaga sală, mulţumeşte pentru onoarea ce i s’a acordat.

N’am mai avut norocul să asist la alte şedinţe, căci am fost trecut la Poliţia Legionară Centrală de subt conducerea C-tului Ajt. Savin, împreună cu camaradul Nenati. Acum stau de pază într’un colţ al unui restaurant şi observ mesele pline de studenţi şi studente, care beau, mănâncă, râd şi-şi aruncă glume de la o masă la alta. Lângă mine, camaradul Nenati citeşte într’un ziar primele reportaje despre congres.

— Ai mâncat?

— Da. Dar matale?

— Şi eu. Dar vocea abia i se aude. A răguşit de mult ce a cântat pe drum.

Un student se urcă pe scena din fundul restaurantului şi declamă o poezie făcută de el, comică şi cu o mulţime de cuvinte latineşti.

— Spune-o pe cea cu popa şi ţiganca, se aude o voce de la masa cheflie de unde se sculase studentul.

— Nu pot, că e cam porcoasă.

— Spune-o, strigă unul şi mai tare. Cui nu-i place, n’are decât să nu asculte sau să plece.

La un semn al lui Nenati, mă duc la studentul de pe scenă şi îl rog să se dea jos, amintindu-i că e săptămâna mare şi nu e frumos să ne dăm în spectacol.

— Lasă-mă, Domnule, cu morala! Ce aveţi cu noi? Eu îs la mine acasă. Eu mi’s oltean şi fac ce vreau.

— Nu te supăra camarade, eşti student şi nu poţi face ce vrei, pentru că ceea ce faci D-ta, se răsfrânge pe capul nostru al tuturora.

— Nu mă interesează. Eu fac ce-mi place.

De la spate a apărut Nenati şi fără nicio vorbă l-a înşfăcat de mână pe studentul rebel şi l-a aşezat la masa lui. Se vede că a simţit mâna lui Nenati, că n’a mai zis nimic. La ora unu noaptea e ordin să se închidă restaurantele.

— De unde începem evacuarea, Bădie? mă adresez eu lui Nenati.

— Din fund, de la Cotigă.

— Nu-mi prea vine a mă duce direct la el.

— Ba, să te duci. M’aş duce eu, dar nu o să audă ce-i spun.

— A venit numai de vreo oră, încerc eu să-l înduplec.

— Nu-i nimic. El a dat ordinul; el e primul care trebue să-l respecte.

Nu am încotro şi mă prezint la masa D-lui Cdt. Cotigă.

— E ora unu şi două minute. Vă rog să plătiţi şi să evacuaţi localul.

— Ştii cine e D-l? mă întreabă un negricios arătând cu capul spre Cotigă.

— Ştiu. Preşedintele Uniunii.

— Atunci cum îndrăzneşti?

— Îndrăznesc pentru că el a dat ordinul.

— Lasă băiatul în pace, râde Cotigă şi mă întreabă: cum te chiamă camarade?

— Popinciuc, D-le Preşedinte.

— De unde eşti?

— Din Cernăuţi.

— Voi Cemăuţenii vă faceţi datoria peste tot. îmi place de voi. Am să-i spun lui Lauric că ştiţi să vă purtaţi.

Râde, îmi dă mâna şi pleacă. Sunt fericit că ne-a lăudat. Restaurantul s’a golit şi noi ne ducem la prefectură,unde ne culcăm pe jos, îmbrăcaţi, gata pentru a interveni la cel mai mic semn.

A doua zi stau în holul unui cinematograf din Craiova şi controlez biletele celor ce intră. N’ar fi rău să am un asemenea post în Cernăuţi, mă gândesc eu şi controlez mai departe.

— Biletul D-vstră, vă rog.

— Noi nu plătim.

— De ce?

— Pentru congresişti, intrarea e gratuită.

— Da. Dar seara, şi nu după masă când se ţin şedinţele. D-ta ai venit aici ca student ce are ceva de spus, ceva de cerut la guvernul ţării. De ce nu te duci la şedinţe? Ce n’aş da eu să pot sta tot timpul acolo?! De ce ai venit la congres?

— Am venit să văd oraşul, locuri noi, ţara…

— Să-ţi fie ruşine obrazului, că eşti om mare şi nu-ţi dai seama de situaţia în care te găseşti şi de lumea în care te învârteşti. Pleacă imediat de aici, că nu ştiu ce fac cu D-ta.

A ieşit grăbit şi a dispărut la colţul străzii. Oare pe el nu-l preocupă deloc viitorul acestui neam? mă gândesc eu, înciudat că nu pot să-l înţeleg.

— Lasă, D-le Popinciuc, mi se adresează casieriţa din cuşca ei din perete, că nu toţi copacii sunt verzi în pădure. Mai sunt şi uscături.

— Ai dreptate, D-şoară. Aşa a fost de când e lumea şi aşa va rămâne.

Nu după mult timp mi-a venit schimbul şi m’am dus de m’am culcat că eram frânt de oboseală.

Acum stau de pază la lacul Bibescu. Deşi abia a început primăvara, e destul de cald. Studenţi, la braţ cu studente tinere şi frumoase, se plimbă pe alei, închiriază bărci cu care se plimbă pe tot lacul, sau stau pe bănci la umbră. Două lebede cu gâturile stilizate culeg bucăţele de franzelă şi covrigi ce un grup de persoane le asvârl în apă. Pe platforma de lângă lac, unde e aşezat restaurantul, chelneri cu haine albe servesc băuturi răcoritoare mesenilor. Mă apropii de un grup de studenţi veseli.

— Cum poţi şti care dintre aceste două lebede e el şi care e ea? se aude o voce de studentă veselă.

— Foarte simplu, răspunde unul din grupul gălăgios, Iei o franzelă, o rupi în bucăţele, o arunci în apă, şi dacă vine el, e el, dacă nu, e lebăda; şi râd cu toţii de nu mai pot.

Ce ţi-e Doamne şi cu omul tânăr! Câte nu-i mai trec prin cap. Din când în când trebuie să mai fac câte o cursă pe lac, să amintesc la câte o pereche amorezată, că ceasul pentru care a fost închiriată barca s’a terminat. E atâta soare şi atâta tinereţe, că nu te poţi supăra pe nimeni.

A doua zi după masă nu se ţin şedinţe. Păcat. Tocmai azi aveam şi eu liber de la serviciul de ordine pe care îl fac de când am sosit în Craiova; aş fi putut să iau parte la vreo şedinţă. Ce să-i faci! Şi serviciul de ordine trebuie făcut.

— Măi Spiridon, mă adresez eu lui Jitariu, care îşi face ghetele pregătindu-se de plimbare, ai ceva special pe ziua de astăzi?

— Nu. Da de ce mă întrebi?

— Nici eu n’am ce face şi aş fi vrut să mă duc la plimbare, dar singur nu-mi face nici o plăcere.

— Hai cu mine.

Pornim încet pe drumul mărginit de tei spre prefectură, şi de acolo spre parcul Bibescu. Străzile mişună de studenţi. Abia ici şi colo vezi câte un om mai în vârstă, de-ţi vine să te întrebi, cum de s’a rătăcit prin oraşul tinereţii.

— Ia spune, Spiridoane, ce se discută la şedinţe, că eu cu serviciul de ordine, nu apuc să văd niciuna din ele. Nu de alta, dar te pomeneşti că mă întreabă cineva ce s’a petrecut la Congres şi n’o să ştiu ce să-i răspund.