Home / Educativ / CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (3)

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 4, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (3)

Seara sunt luat să dorm la Bădiţa Bucur Orendovici, pentru că a doua zi dis-de-dimineaţă trebuia să merg la gara din Burdujeni cu echipa care avea să primească pe D-l General Cantacuzino. Voinic şi cu puţină burtă, Bădiţa Orendovici e bunătatea întrupată. De câte ori aud despre un om bun, mereu îmi închipui că trebue să fie ca el. În cameră sunt două paturi. Lauric a şi ocupat unul. Noi ceilalţi ne aşezăm pe jos înveliţi în plapume groase, lăsând celălalt pat pentru D-l Iasinschi.

— Camarade Popinciuc, treci de te culcă în pat. Lasă- mă pe mine să dorm aici, că osul bătrân rabdă mai mult, mi se adresează Badea Vasile.
— Culcaţi-vă D-vstră, D-le Comandant, că eu mă simt foarte bine aici.
— Hai, camarade, că ne prinde ziua discutând.

Mă scol, îi dau un ghiont lui Chirea, alias „homo paius” (asta din cauza că era înalt şi slab ca o coadă de mătură), şi ne urcăm amândoi în pat. Ia aminte Marda, îmi trece prin cap, să procedezi şi tu aşa ca Badea Vasile când vei fi mai bătrân şi vei avea de lucru cu oameni mai tineri ca tine. Adorm zâmbind de gândurile de bătrâneţe, pe care nu o văd aşa de aproape.

A doua zi cu toţii într’o trăsură, plecăm spre Burdujeni. Drumul se întinde sur de praf, iarba luceşte plină de rouă şi de după dealul cetăţii se ridică soarele mare şi roş ca o vatră de foc. Aerul răcoros ne deşteaptă de-a binelea. În gară doar câţiva călători grăbiţi. Generalul Cantacuzino se scoboară svelt din tren şi se îndreaptă spre frontul nostru de cinci, care în poziţie de onor îl aşteaptă neclintit. Ne îmbrăţişează pe rând cu lacrimi în ochi, neştiind pe care să ne mai ia odată în braţe, în timp ce îl cheamă mereu pe secretarul său Trandafir.

— Copii dragă, v’aş lua pe toţi deodată în braţe, dar sunteţi aşa de voinici că nu-l pot cuprine bine pe unul singur.

Se întoarce iar spre secretarul lui care vine agale pe peron, unde a început să bată soarele. Trandafir, mă copile, hai mai repede de dă mâna cu băieţii aceştia, că tare îmi sunt dragi. Apoi adresându-se nouă, ne întreabă: Ştiţi voi, copii dragă, cine e Trandafir?

— Nu, D-le General, răspundem noi în cor.
— Secretarul meu particular, şi râde ridicând un deget în sus, încercând să dea cât mai multă importanţă celor spuse.
— Dar ştiţi de ce îl port după mine? ni se adresează din nou.
— Nu ştim.
— Apoi, eu am obiceiul să vorbesc foarte mult şi niciodată nu pregătesc nimic. Trandafir ăsta e dat dracului şi face cu ochiul spre băiatul cu ochelari care se uită în jur de parca nici n-ar fi vorba de el. Ştie să stenografieze foarte bine. Şi vreau şi eu să ştiu ce mă-sa am spus la nişte gură cască ca voi.

Râde voios de gluma ce ne-a plasat-o şi, cu D-l Iasinschi de braţ, se suie într o trăsură, iar noi ceilalţi, în alta. În Suceava îl lăsăm în casa Locotenentului Niţă.

Soarele stă cam de o suliţă deasupra cetăţii şi urmăreşte trezirea oraşului. Ne îndreptăm încet spre centru. Badea Vasile merge înainte cu Biceagă. Noi îi urmăm povestind de toate. Biceagă se întoarce şi mă cheamă.

Grăbesc pasul şi, când ajung, Badea Vasile mă întreabă:

— Eşti de aici, din Suceava?
— Da, D-le Comandant.
— Cunoşti Tişăuţul bine?
— Ca pe propriile mele buzunare.

— Atunci, iată despre ce este vorba. Oamenii din Tişăuţi se sbat de multă vreme să-şi zidească o biserică şi încă n’au reuşit. Acum au materialul pregătit dar le lipseşte mâna de lucru. S’au adresat Căpitanului, rugându-l să-i ajute. Căpitanul le-a promis tot concursul, luând iniţiativa înfiinţării unei tabere de muncă. Guvernul nu vrea însă să ne dea permisul necesar. Aş vrea să ştiu cam câtă armată a fost adusă acolo şi cum face paza satului. Vrei să încerci să mergi până acolo şi să vezi?

— Atunci, ai de grijă camarade Biceagă să mănânce, să se schimbe şi la ora opt să plece. Dacă nu vii înapoi până la ora zece, se îndreaptă spre mine, vom şti că te-au arestat şi vom veni după masă cu toţi cei de la Congres şi te scoatem.

— Cred că nu va fi nevoie să vă deranjaţi.

Însoţit de Biceagă, pornim spre cazarma Batalionului II Vânători de Munte de sub conducerea Colonelului Mociulschi, ca să bem ceaiul. În uşa bucătăriei ne întâmpină camarada Mariana Kuntzel din Bucureşti, venită special la Congres. Subţirică, cu codiţele făcute roată la urechi şi nişte ochi ca tăciunele, se învârte printre soldaţi ca un plutonier major, supraveghind oalele cu mâncare.

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul, camaradă Kuntzel, i se adresează Biceagă, îţi prezint pe camaradul Popinciuc, căruia trebuie să-i dai imediat de mâncare, ceva bun de tot, căci are de făcut o treabă cam grea.

Kuntzel se uită la mine cu ochi mari, mă măsoară de sus şi până jos ca să vadă, probabil, de ce treabă aş fi bun şi intră în bucătărie ca să-mi pregătească mâncarea. În curte soldaţii stau de vorbă cu legionarii. Pe ici, colo, vezi câte unul mai curajos care salută legionăreşte. Masa mi-a fost servită imediat. Băieţii încep să se strângă în jurul meu şi al Marianei.

— De ce lui i-ai dat mâncare şi nouă încă nu? încearcă să o năcăjească unul.
— Pentru că e băiat frumos şi tu eşti urît, răspunde ea şi râde.
— Spune mai bine că ţi-e drag.
—Sigur că mi-e drag.
— Unde mergi camarade de mănânci aşa grăbit?
— La nuntă, camarade Săhleanu.
— Nu mă iei şi pe mine?
— Nu, pentru că nu ai costum potrivit.
— Dar ce? Cămaşa verde nu e bună?
— Nu. E prea bătătoare la ochi.

Masa s a terminat şi, urmărit de privirile camarazilor, ies pe poarta cazărmii şi o iau spre tipografia lui Bădiţa Bucur. Aici mă aşteaptă un rând de haine ţărăneşti. Mă schimb repede şi o iau la picior căci e deja ora opt. Fluerând şi bătând uşor cărarea cu opinca care parcă te saltă, trec pe lângă cetate şi printre ogoarele verzi de toate nuanţele, până ajung în Lisaura.

Sat mare, frumos şi cu case luminoase. Ici, colo, mă latră câte un câne moleşit de căldură. La marginea cealaltă a Lisaurei culeg câteva albăstrele şi flori de cicoare, mi le pun la pălărie ca să seamăn cat mai bine cu un flăcău din satele noastre bucovinene. Îmi aşez părul niţel într’o parte şi ceva afară din pălărie şi zoresc înainte. De după o cotitură dau cu ochii de Tişăuţi. Între mine şi sat curge un pârâu. La stânga curge râul Suceava. Nu trec bine râul şi mă întâlnesc cu o patrulă de soldaţi.

— Noroc, fraţilor.
— Noroc să dea D-zeu, îmi răspunde un sergent bronzat, da’ncotro?
— Aici în Tişăuţi.
— Da ce cauţi aici?

Am o soră măritată cu un om de aici şi am ceva treabă cu ea.

Trec pe lângă ei încetişor, stârnind praful drumului cu gurguiul de la opinci. Ei mă măsoară de sus până jos cu ochi cântăritori, apoi îşi văd de treaba lor. La o sută de metri, altă patrulă. Nici nu mă iau în seamă. Intru în sat. Pe toate uliţele, patrule. Prin grădini şi ogrăzile oamenilor nici unul. Lângă primărie, plin de soldaţi. Stau culcaţi pe iarbă, râzând şi discutând. Mai într’o parte stă un locotenent uitându-se spre râu, pe marginea căruia stau de pază sentinele. Drumul mă duce pe alăturea de el. Îi dau bună ziua şi el mă opreşte.

— Unde mergi d-ta?
— La sora mea.
— Ce cauţi la ea?
— M’o trimis mama să-i zic să vină acasă, că e cam bolnavă, caut eu să-i dau răspuns într’o vorbă cât mai ţărănească, dar el nu se lasă.
— Dar ce are mama d-tale?
— Zice că o doare pântecele.

Îmi tot frământ capul ce să fac ca să mă scap de el. Soldaţii au început să fie atenţi la discuţia noastră. Deodată îmi dă prin cap să suflu bine nasul şi să-mi şterg degetele de fundul ismenelor, aşa cum fac ţăranii când sunt la lucrul câmpului. Zis şi făcut. Suflu odată tare, isbesc pretinşii muci în drum şi-mi şterg bine degetele de fundul izmenelor. Locotenentul meu i-a trecut pofta de a mă mai bănui şi-mi zice, desgustat:

— Pleacă imediat; dar ai putea să-i spui mamei tale să-ţi mai dea, măcar din când în când câte o batistă.

Am plecat cu râsul pe buze. Am ieşit pe cealaltă parte de sat şi am luat-o deadreptul peste ogoare spre Suceava. La ora zece fără zece minute am sosit în sala Congresului. Mă duc la D-l Iasinschi şi-i dau raportul despre cele observate. Dintr’un colţ camarada Kuntzel se uită cu ochi râzători la mine.

Îi fac un semn de bun venit şi mă îndrept spre uşă ca să plec să mă schimb, dar un camarad îmi comunică că mă cheamă D- Iasinschi. E în sală tocmai în faţă. Pe scenă vorbeşte Radu Gyr. Mă prezint. Mă aşează pe un scaun între el şi D-l General Cantacuzino. Generalul se apleacă spre mine, îşi lipeşte barba albă de urechea mea şi, pe şoptite, mă întreabă:

— Câţi soldaţi crezi că sunt în sat, copile dragă?
— O companie, D-le General, răspund eu, tot aşa de încet.
— Şi cum fac paza?
— Pe toate drumurile ce ies din sat sunt patrule, iar pe malul râului sunt sentinele.
— Dar prin grădini şi în jurul satului, nu sunt sentinele?
— Nu, D-le General. Numai pe drum sunt patrule.

Bine, copile dragă. Ai făcut treabă frumoasă. Pentru asta capeţi un sărut de la mine, căci acum nu-ţi pot da decoraţii, că nu sunt activ.

Mă cuprinde pe după cap şi mă sărută cald pe frunte. Nu ştiu de ce, dar îmi vine a plânge şi nu pot spune nici o vorbă. Mă ridic şi plec urmărit de ochii D-lui General şi ai Bădiţei Iasinschi. În uşă stă Chirea Gheorghe ( homo paius) slab ca o stafidă.

— Ce-i cu tine măi, ai sosit?
— Sosit, dară; şi din piept scap câteva oftături şi două lacrimi îmi brăzdează obrazul.
— Da ce-ai păţit?
— Nimic. M-a lăudat D-l General şi m’a sărutat pe frunte şi eu ca un tâmpit, în loc să-i mulţumesc, am început a plânge şi am fugit.
— Lasă că trece. Te-ai învăţat să capeţi tot lovituri, şi când îţi spune cineva o vorbă bună, nu te mai cuprinde pielea. Uite că vine şi camarada Cazacu. îmi şterg repede lacrimele ca să nu mi-le vadă şi plec să mă schimb.

A treia şi ultima zi a Congresului. Ne pregătim să defilăm in onoarea D-lui General, dar autorităţile se opun.Prefectul Cojocariu nu e dispus la nici o concesie în plus. În faţă apar cordoane de jandarmi, din dosul cărora unii ofiţeri râd sarcastic. Vrem să rupem cordoanele, dar ne opreşte D-l General. Posteucă, ridicat pe umeri de camarazi, mulţumeşte orăşenilor pentru dragostea cu care ne-au adăpostit şi înfierează toate gesturile urîte ale prefectului Cojocariu. Apoi tot în cântece şi în coloană, plecăm spre gara Burdujeni, ne suim în vagoane, agăţate de un tren de marfă şi ajungem a doua zi la Cernăuţi.

O parte au rămas în Suceava. Noaptea, prin grădini, au pătruns în Tişăuţi, conduşi de Biceagă. Odată cu ieşirea soarelui, au început să cânte drept în mijlocul satului. Au fost înconjuraţi de jandarmi, arestaţi, aduşi la Suceava şi puşi în libertate. În ori ce caz, Tişăuţul a văzut că legionarii au venit. Mulţi ani după aceea a mai durat până ce oamenii din Tişăuţi şi-au văzut biserica terminată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *