CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 3, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (2)

O iau grăbit prin parc, împărţind saluturi în dreapta şi în stânga, cotesc în strada principală şi în câţiva paşi sunt la restaurantul Rosbroy, unde are tata obiceiul să tragă de câte ori vine în Suceava. Înlăuntru, plin. Studenţi, studente, oameni de prin oraş şi de prin sate.

Caut cu ochii pe la toate mesele, dar de tata nici urmă. Într-un colţ, la o masă mică, stă cumnatul Mardarie Ilincan şi cu Leliţa Măriuca, sora mea cea mai mare. Mă îndrept spre ei.

— Bine că ai venit, mi se adresează cumnatul, că sora ta nu vrea să plece cu nici un chip acasă fără să te vadă.
— Ba bine, că era să nu viu. Dar tata unde-i?
— S’o dus acasă.
— N’o vrut să mă aştepte, să stau de vorbă cu el.
— Nici nu vrea să audă de asta!

Mă cam întristează vestea şi mă aşez pe un scaun între ei. Îmi împing un pahar de vin şi se uită bucuroşi la mine.

— Ai terminat şcoala? începe vorba sora mea.
—Terminat.
— Şi vii acasă?
— La care casă?
— La noi. De aceea stăm doară aici şi te aşteptăm de atâta vreme.
— Şi ce fac la voi?
—Te joci cu Onţa şi Ghiuţă, vinzi în prăvălie, citeşti…

Tace şi se uită la mine. Eu la fel tac şi mă tot gândesc cum să le spun că nu mă duc, ca să nu-i supăr.

— Onţa toată noaptea nu m’a lăsat să dorm, tot făcând planuri cum o să se joace cu tine, încearcă Leliţa să mă
momească.
— Nu te supăra Leliţă Măriucă, dar nu pot veni. Ce ar spune lumea din sat când ar vedea că stau la matale şi nu la tata acasă?
— Ne-am gândit şi la asta, intervine cumnatul; le-om că te-am luat ca să vinzi în prăvălie.
— Nu pot. Vreau să lucrez vacanţa asta la grădina studenţească, pentru că cine lucrează o vară acolo, are pentru anul ce urmează masa şi locuinţa gratis.

I-am cam pus în încurcătură, credeam eu. Dar cumnatul se pune a face socoteli şi după aceea se îndreaptă râzând spre mine:

— Ştii ceva? Eu mă oblig să-ţi plătesc casa şi masa pentru anul ce vine.
— Nu mi-oi fura eu singur nepoţii.

Cu greu îi fac să înţeleagă că nu pot primi, şi după ce refuz şi masa pentru că trebuia să mă duc la Bădiţa Emilian, cumnatul pleacă să pună iapa la căruţă ca să mă însoţească o bucată de drum, ei mergând în aceeaşi direcţie.

Nici n’a părăsit bine localul, Leliţa Măriuca îmi vâră în buzunar câteva pachete de ţigări. Scoate din sân o batistă, desface cu dinţii nodul dintr’un colţ şi îmi pune în palmă doi poli care râd galben. Ieşim şi noi în curte.

Cumantul vine de partea unde mă aflam eu şi-mi bagă în buzunar alţi bani, aşa ca să nu vadă sora mea.

Sunt fericiţi amândoi şi eu mai mult ca ei. Drumul e plin de lume curioasă din cauza studenţilor care sunt noi în oraş. Mă despart de ei cu părere de rău şi-i rog să-i spună tatei că mă doare mult intransigenţa lui; şi pornesc spre casa Bădiţei Emilian.

— Sărut mâna, Leliţă Melexina, strig eu din cerdacul mare spre geamul bucătăriei de unde vine un miros de
sărmăluţe ce mă zăpăceşte.

În geamul cu muşcate apare capul cumnatei mele, cu părul ondulat frumos şi cu râsul în ochi şi pe buze.

— Să trăieşti, Mardarie. Ţi-ai adus aminte că ai un frate în Suceava?
— Ba! Mi-am adus aminte că am o cumnată care face nişte sărmăluţe ce se topesc în gură, laud eu mirosul ce
vrea să mă facă să intru pe geam în bucătărie, în timp ce îmi şterg picioarele de praf.
— Măi te-ai făcut mare şi deştept.
— De ce? Pentrucă îmi şterg picioarele de praf?
— Şi de aceea şi de altele. Ar trebui însă să nu râzi de mine pentru că te pun să-ţi ştergi picioarele de praf. Tu nu ştii cât de greu se ţine o casă în ordine. Ai să vezi când te vei însura.
— Cât despre asta, mai am vreme. Eu nu-s chiar aşa de nerăbdător ca fratele meu să mă însor la 21 de ani şi să mă stric cu toate fetele pentru una.
— Tu tot jabrac ai rămas, şi râde către cineva din casă.

Prin crăpătura uşii se strecoară afară nepotul Valerian, de vreo cinci ani, cu părul cu cărare la mijloc, cu pantaloni lungi şi cu lavalieră la gât.

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, mă salută el cât poate mai serios, încercând să facă salutul şi cu mâna.
— Să trăieşti, Valeruţ, îi răspund eu îmbrăţişându-l.

Cumnata râde imperceptibil şi se răsteşte la el:

— Cum se salută Valeruţ? El tace şi se gudură pe lângă picioarele mele ca o pisică desmierdată.
— De ce nu laşi băiatul în pace? caut eu să-l apăr.
— Cum să-l las în pace când mă face de ruşine.
— E ruşine mămuţă, să saluţi ca legionarii? o întrebă el.
— Da ce, tu eşti legionar?
— Eu sunt băiatul mamei, se desmierdă el, dar Bădiţa Mardarie e legionar.
— Mă pezevenchiule, cine te-a învăţat să fii aşa de şmecher? şi râde mulţumită.

Eu îl iau pe Valeruţ în braţe şi intru cu el în bucătărie, unde încep să ridic capacul la toate oalele, certat de formă de cumnata care nu încape în ea de bucurie pentru că ştie cât de mult îi apreciez eu excepţionala-i artă culinară.

— Am auzit că prefectul nu s’a ridicat când s’au pomenit morţii, începe vorba ea.
— Ce să-i faci. Fiecare om cu obrazul lui.
— Oare cum nu i-o fost ruşine?!
— Ruşine au numai oamenii bine educaţi; dar mă miră că vestea a ajuns aşa de repede până aici.
— Tot oraşul ştie şi toţi sunt revoltaţi de atâta nesimţire. Cred că v’a făcut un serviciu; a îndreptat toate simpatiile spre voi.
— Ai şi matale simpatie pentru noi?
— Noi suntem cuzişti, că aşa am apucat de tineri. Dar nu ne ridicăm contra credinţei voastre. Crezi tu că aşa e
mai bine, crede. Eu cred altfel şi nu mă supăr că tu nu crezi ca mine.

În cerdac a apărut fratele Emilian şi cu Bădiţa Ionel Ţurcan, fostul lui coleg de facultate şi acum camarad al meu.

Masa s’a servit imediat, sărmăluţele fiind în adevăr fără pereche. Discuţiile se învârt mai mult în jurul bucatelor spre marea bucurie şi mândrie a cumnatei mele, care ţine foarte mult, ca ori care alta, să-i fie casa şi masa lăudate. Cu multă greutate scap să nu dorm la ei şi o şterg repegior spre D-na Schley.

Florile din gărdină sunt la fel ca pe vremea când locuiam aici cu Frâncu. Aurica, la fel stă în prag. Dacksy, căţelul mititel cu coada covrig, nu m’a uitat. Se gudură la picioarele mele, dând semne de bucurie. Asta mă bucură şi prin cap îmi trece că, dacă el m’a recunoscut, sunt bine venit.

— Servus, Aurica. Ce faci tu pe prag de câte ori vin eu aici?
— Ştiam că vii şi te aşteptam.
— Nu ţi-i ruşine să aştepţi băieţi?
— Pe tine nu! Dar se roşeşte toată, şi parcă e mai frumoasă.
— Mama e acasă?
— Acasă, da. Credea că nu mai vii.
— Şi tu ce credeai?
— Eu eram sigură că vii.
— Atunci, hai înăuntru. Mă ia de braţ, îmi deschide uşa şi iată-mă în braţele D-nei Schley.
— Ce mare şi frumos te-ai făcut Mardarie. Aşa ar fi fost şi Vasile acum, şi o lacrimă îi fuge pe obraz la vale.

Ea, în gândurile ei, nu mă poate despărţi de Frâncu, cu care m’a văzut crescând.

— Hai să bem un păhăruţ în amintirea lui, propun eu, încercând să schimb atmosfera de tristeţe.
— Dar de mâncat nu vrei să iei ceva?
— Nu, că am mâncat la fratele Emilian ca un animal.
— Totuşi, aşa nişte mămăliguţă caldă cu brânză de oaie şi unt, ca să meargă mai bine vinul pe gât în jos, nu vrei?
Se uită la mine pe subt gene şi mă împinge, încetişor, spre masă. Ştie Doamna ce-mi place.
— Dacă e numai decât, atunci să fie. Dar nu-mi puneţi mult că mănânc tot.

Încep toţi să râdă. Medy aduce mămăliga din care ies aburi. D-l Schley se aşează lângă mine ca să-mi dea curaj, Aurica aduce brânza şi untul iar Mitzi dă lustru la pahare şi la sticla de vin. Mâncarea a fost minunată. Amintiri vechi, din vremea de elev, au fost răscolite din nou, şi vinul băut tot.

Soarele dă înspre asfinţit şi, cu promisiunea de a-i vizita ori de câte ori voi trece prin Suceava, mă despart de ei. Aici mă simt ca în casa părintească, aşa sunt de buni şi de generoşi cu toţii. Oare le voi putea răsplăti în vreun fel toată dragostea cu care mă înconjoară de atâta vreme? Dar trebue să las gândurile şi să grăbesc spre sala de concert, că altfel dau de dracu cu Bujorel.

Concertul a plăcut mult. Cântecele legionare şi cele populare au fost îndelung aplaudate şi multe dintre ele a
trebuit să le repetăm ca să îndeplinim dorinţa publicului.

A doua zi încep cuvântările. Sala e plină de lume până la refuz. în marea majoritate sunt studenţi şi studente.
Printre ei se văd feţe de învăţători mai în vârstă, domni şi doamne de prin oraş şi ici şi colo câte un ţăran mai înstărit, care poate să sacrifice o zi de muncă şi să asculte ce zic domnii studenţi.

Bădiţa Străchinariu vorbeşte despre viaţa noastră bucovineană, despre oraşele noastre înstrăinate, despre comerţul nostru care este complectamente în mâinile evreilor, despre necazurile ţăranului a cărui muncă e luată în bătaie de joc, etc. şi termină cu speranţa în vremurile noi ce şi-au făcut apariţia în viaţa poporului român şi cu credinţa în misiunea Căpitanului.

Bădiţa Ionel Ţurcan s’a depăşit pe el vorbind despre mistica legionară. Biceagă a smuls lacrimi vorbind despre morţi şi moartea legionară. Posteucă a rupt zăgazul spre suflete vorbind despre trădare, pedepsirea ei şi de Nicadori. Atmosfera e foarte înălţătoare. Credinţa Căpitanului taie brazde în cetatea plină de biserici a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.