CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 2, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA SUCEAVA (1)

De trei ori se dăduse aprobarea pentru Congres şi de trei ori fusese retrasă. Guvernul nu vroia să se lase cu nici un chip. Dar se temea de Străchinariu, care ameninţa că, de nu-l lasă să ţină Congresul cu studenţii, strânge arcaşii din toată Bucovina şi face un Congres cu ei.

Şi pe cât era de uşor a suporta un Congres cu câteva sute de studenţi, pe atât era de greu unul cu câteva mii de arcaşi. În adevăr, Străchinariu, în acea vreme, era în stare să facă o revoluţie cu arcaşii lui.

Arcăşiile fuseseră înfiinţate pe timpul ocupării Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar, de către Societatea Studenţească Dacia, subt masca oficială de ,,Societăţi pentru combaterea incendiilor”; în fond, cu scopuri naţionale. După unire, Dacia s’a ocupat mai departe de arcaşi, prin Străchinariu. Zi şi noapte, flămând sau sătul, cu trenul, căruţa ori pe jos, Străchinariu a bătut necontenit drumurile pline de praf ale satelor bucovinene dând sfaturi, organizând şi înfiinţând, acolo unde nu erau, arcăşiile.

Ţăranii îl iubeau ca pe copilul lor şi erau gata oricând să dea totul pentru el. Acest lucru era ştiut de toată lumea şi, numai datorită lui, guvernul a permis, după multe târguieli, Congresul Studenţesc de la Suceava.

Acest eveniment a avut loc tocmai la terminarea anului şcolar 1934/1935. Se dădeau ultimele examene. Corul nostru pregătise de zor un repertoriu pentru congres. Străchinariu alerga în toate părţile, pregătind plecarea.

— Tu mergi? mă întreabă Mircea Orendovici.
— Sigur că merg. Dar e vai şi amar când mă va vedea tata şi va înţelege că tot nu m’am lăsat de Garda de Fier.
— Tocmeli de asta te întrebam şi eu. Nu ţi-a scris nimic?
— Ba mi-a scris; dar nu i-am răspuns.
— Rău ai făcut.
— Dar el a făcut bine când m’a dat afară din casă?
— Credea omul că-ţi făcea un bine încercând să te îndepărteze de Legiune pentru că, printre cei bătrâni, există părerea că cei intraţi în Garda de Fier sunt pierduţi.
— Mi-a trimis şi bani şi am refuzat primirea lor.
— Ai fost un prost.
— Poate. Dar prefer de o mie de ori să rabd de foame decât să primesc banii pe care ştiu că-i trimite ca să le arate surorilor, care îl bat mereu la cap, că el e bun şi că eu sunt cel rău şi neînţelegător.
— Se poate să ai dreptate.

Cotim la dreapta şi în uşa Palatului Naţional ne despărţim, el mergând la „Arboroasa”, iar eu la „Daica”. În cabinet toată lumea e în fierbere. S’au obţinut toate aprobările şi Sâmbătă după masă plecăm. Se împart
legitimaţii şi banderole ale serviciului de ordine.

— Bine ai venit, Mardarie! şi Bădiţa Biceagă îmi agaţă de mână o banderolă.
— Şi acum tot de poliţist fac?
— Sigur. Acum ai experienţă şi ţi-o fi mai uşor. De data asta însă vei face parte din poliţia din sala Congresului,
aşa că vei putea să auzi şi discuţiile.
— Atunci e bine.
— Dar bani ca să-ţi cumperi o cămaşă verde ai?
— Nu.
— Atunci vino diseară la mine, la cămin, ca să-ţi dau o cămaşă şi o centură.

Eu stam cam stingherit, învârtind banderola în mână. Biceagă, dându-şi seama de situaţia mea, probabil amintindu-şi de cearta mea cu tata, ca să schimbe vorba mă întreabă despre cor, despre oraşul Suceava, deşi îl cunoştea perfect. În jurul mesei câţiva camarazi şi camarade aranjează steagurile şi eşarfele Societăţii.

Ce frumoase şi luminoase sunt! De pe perete Căpitanul veghează, cu ochi de oţel, şi dintr’un colţ se înalţă pâlpâind flacăra din candela ce străjuieşte icoana Arhanghelui Mihail. Cât de familiare şi de închise în mine sunt toate aceste lucruri de aici; şi tata vrea să le dau pe toate naibii. Nu. Asta nici într’un caz. Poate că până la urmă va vedea şi el că pe lumea aceasta nu e tot numai banul, şi se va domoli.

A sosit şi Sâmbăta plecării. Vagoanele ni se dau fără greutăţi. Ne îmbarcăm şi, prin câmpul bogat, pe lângă sate mănoase şi cu copii veseli, în cântece şi voie bună, ne apropiem de cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Odată
cu asfinţitul soarelui, ajungem la Burdujeni. Se formează coloana şi subt conducerea camaradului Nenati, în cântece care trezesc ecouri vechi şi scot locuitorii pe la porţi, intrăm în Suceava. Afară de fete, care sunt încartiruite în oraş, mergem cu toţii la cazarmă.

Santinela prezintă arma, „Ştefan Vodă al Moldovei” răsună de scoală toţi soldaţii şi ofiţerul de serviciu ne urează „bun venit”. În câteva minute suntem în paturile companiei I-a, pregătite special pentru noi. Un bec mic arde într’un colţ. Cu paşi mici şi tăcuţi, camaradul ce face de planton se plimbă de la un capăt la altul al dormitorului.

Adorm cu lacrimi în ochi şi cu gândul la cei de acasă. Dar sunt imediat trezit de vocea camaradului Arnăutu din Oltenia:

— Pleşniţa camarade, pleşniţa.
— Ce te pasă, camarade Arnăutu? îl întreabă plantonul.
— M’a muşcat o pleşniţă.
— Ce-i aia?
— Ploşniţă, măi, se aude o voce somnoroasă şi plină de râs. Râdem cu toţii şi somnul ne cuprinde din nou.

A doua zi ne-am mutat cantonamentul la şcoala primară, rămânând să mâncăm, numai, la regiment. „Pleşniţa” camaradului Amăutu şi-a făcut efectul.

Pe la orele zece s’a format din nou coloana. De data asta pentru defilare prin faţa autorităţilor oraşului şi a
studenţimii. Eu mă aflam în rândul întâi din capul coloanei, lângă Uşeriu.

— Uite măi, îmi dă Uşeriu un ghiont şi mi-l arată pe tata, care de pe marginea trotuarului scutura nemulţumit din
cap că mă vede în cămaşă verde. Fac un salut cu capul, dar tata nu-mi răspunde. Se apropie de mine şi-mi porunceşte:
— Vino încoace. Am ceva de vorbă cu tine.
— Nu pot, tată. Nu pot strica rândul tocmai acum înainte de defilare.
— Eu îţi ordon să vii aici, acum!
— Lasă că vin după defilare şi te caut în oraş, răspund eu şi plec cu coloana ce s’a pus în mişcare.

De pe o margine de trotuar Aurica Schley îmi face semne cu mâna şi cu poşeta. O salut cu capul şi ea nu mai
poate de bucurie. Trecem prin faţa oficialităţilor cu mâna sus şi cu pas întărit, cotim pe lângă grădina publică la
dreapta şi ne oprim la „Dom Polscki”, salonul unde se ţine congresul. Sunt postat la uşă şi controlez legitimaţiile
celor ce intră.

— Noroc, Mardarie. Mă întorc repede şi lângă mine stă fratele meu Emilian, avocat în Suceava.
— Să trăieşti o mie de ani, bădiţă, şi-i strâng mâna cu putere, vii să vezi Congresul?
— Viu, pentru că trebue să scriu câteva articole pentru Curentul al cărui reporter sunt acum.
— Atunci să scrii ceva frumos despre noi, mă rog eu.
— N’avea nici o grijă, că o să scriu exact aşa cum sunt lucrurile.
— Pe tata l-ai văzut?
— Da. Se pregătea să se ducă acasă.
— Va-să-zică, nu m’a iertat că sunt legionar?!
— Cred că nu.
— Dar matale nu eşti supărat pe mine?
— Eu nu sunt supărat deloc. E treaba ta ce faci şi cum o să o scoţi la capăt. Leliţa ta vrea să ştie unde dormi şi unde mănânci. Te-a aşteptat aseară până târziu şi e cam supărată că nu ai venit.
— Nu puteam să plec aşa pe neaşteptate, caut eu să mă scuz.
— Bine, bine. Dar acum să nu aştepţi invitaţie specială şi să vii la masă.
— Vin sigur.
— Ţigări ai? şi râzând îmi strecoară câţiva poli în buzunar.
— N’am. Dar acum îmi cumpăr, că văd că am bani, răspund eu râzând la fel.

Intrăm amândoi în sala plină de lume, unde tocmai se urcă pe scenă autorităţile oraşului şi ale studenţimii.

Toată lumea stă în picioare şi cu mâna în sus în timp ce se cântă „Sculaţi români la luptă bate ora”. Autorităţile
iau apoi loc la masă. În mijloc, Arhimandritul Ortezie Popescu, mic dar bine legat, cu sprâncene stufoase, cu barba albă şi pătrată ca a boierilor de pe vremea Domnului Ştefan, părul lins şi alb dat peste cap şi ochii bătrâni.

A fost coleg cu Ciprian Porumbescu. E singurul în viaţă din Comitetul „Arboroasei”, care a iscălit telegrama de felicitare trimisă Regelui Ferdinand şi pentru care lucru a fost arestat de autorităţile austriece.

Luptător naţionalist neînfricat pentru unire, a venit acum alături de noi ca prin autoritatea lui morală să ne dea curaj şi putere de credinţă.

Ochii lui mari şi buni cercetează feţele noastre tinere şi se umezesc. La dreapta lui stă Străchinariu, în costum
naţional, cu părul creţ şi răvăşit şi cu eşarfa pe piept. Urmează apoi prefectul Cojocariu, mic, gras şi cu burtă;
primarul Doroftei, cu mustăţi albe şi mari care îmi aduc aminte de Vaida.

Mai în spate stau Preşedinţii Societăţilor Studenţeşti cu eşarfe tricolor pe piept: al Daciei în costum naţional, al Arboroasei în civil, al Academiei Ortodoxe în reverendă, al Junimei în frac, şi al Moldovei şi al Bucovinei în flause albastru şi roş şi cu rapirele în mana de parcă ar fi fost scoborîţi chiar atunci din rama unui tablou din secolul XVII. Se trimit telegrame Regelui, Primului-Ministru, Căpitanului, şi se pomenesc morţii legionari.

Toată lumea se ridică, mâinile bat pieptul şi se înalţă. „Plânge printre ramuri luna” picură încet de pe buzele tremurânde şi din ochi curg lacrimi cristaline şi fierbinţi. Numai prefectul Cojocariu stă pe scaun şi nici nu se sinchiseşte că lumea plângea după cei morţi; legionari ori nu, dar „morţi”. Tot oraşul s’a indignat de acest gest josnic. Şedinţa festivă se sfârşeşte şi noi suntem liberi până seara la festival.