Conchista economică a evreimii în România. Julius Popper – un caz emblematic

5.9. Conchista economică a evreimii în România. Julius Popper – un caz emblematic

Via Certitudinea:

Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 134

Cînd Ilie Şerbănescu a început să denunţe vehement colonizarea postecembristă a României supuse „terapiei de şoc”, spunîndu-i insistent pe nume, s-a ciocnit de o recepţie incredulă, vecină cu stupefacţia. Ea ar deveni chiar ostilă, dacă neoiobăgimea s-ar vedea în oglinjoarele aduse de cuceritori. Dar acestea nu reflectă, ci compun perspectivele de trebuinţă (tandemului stăpâni-slugi). Stăm cu spatele la realitate, pentru a o suporta.  Colaborâm tacit în a ascunde dimensiunea competiţională a existenţei, faptul că, în afara de excepţia găştii „comunitare”, cei ce se aşază lîngă/peste noi ne reduc resursele.

Propaganda clasică a colonialismului: cotropitorii fac bine cuceriţilor

Colonizare la noi? Acaparare a resurselor naţiunii şi transformare a ţării într-o plantaţie (fermă pentru şeptel uman) vopsită/modernizată cu aparenţe democratice, gestionată de mafia vechililor locali, întru beneficiul ocupanţilor de afară şi mercenarilor colaboraţionişti? Asta nu se poate ! La alţii, nu la noi! Nu am accepta o astfel de o condiţie jalnică, noi, mîndrii stăpîni – de două milenii – ai acestui pămînt… care urlăm voiniceşte sub steag cînd venim (de) la meci (şpriţuiţi)… Noi sîntem autonomi din fire, suverani prin tradiţie, ne purtăm lanţurile liber. Popor demn, care s-a sustras (magic) luptei dintre neamuri, rămînînd deasupra de cîte ori a fost încălecat… Suverani în secret, contrar aparenţelor.

Aşa am fost sub ruşi (ultima dată după 1944) şi sîntem azi sub americani/ucrianieni; aşa am fost sub unguri şi austrieci; aşa am fost sub turci şi fanarioţi; aşa am fost sub nenumăratele valuri migratoare, care au trecut ori s-au aşezat unele peste altele pe acest teritoriu urgisit – supunînd pe cei ce nu i-au putut extermina; aşa am fost sub romani… înainte de a-i civiliza pe daci (căci noi pe romani îi moştenim… chiar dacă avem alt cod genetic). Aşa  i-am învins şi pe cotropitorii evrei – de abia au scăpat cu fuga, după 1944… Aşa îi păcălim şi azi pe cei ce ne înjugă.

Veşnic liberi… să ne servim noii ocupanţi, să supravieţuim fasonaţi lunecos, ca pietrele sub apă. Făcîndu-ne frați cu toţi dracii pentru a trece puntea descurcării, cu capul plecat în jug ca să nu-l taie sabia, ne-am dus în cîrcă toţi explotatorii, păcălindu-i că ne supunem… de bună voie. Cei mai deştepţi dintre ei au avut grijă să ne menajeze, căci sclavii ce se cred/ pretind liberi produc mai bine.

Iar mercenarii ce se pun în slujba străinilor nu o duc rău. De ce nu ar fi mulţumite nulităţile ce se învîrt prin limuzine şi se lăfăie prin vile, ca răsplată pentru slujirea stăpînilor (partenerilor tot mai strategici), rotiţe bine unse în schema colonialistă care mînă omenirea înainte? Cum apar nişte răpitori externi, cum se iţesc contra-anticorpii care pot prospera servindu-i, în dauna intereselor populimii. E mai uşor să parazitezi aşa, decît să ţii în funcţie o dictatură/ oligarhie autonomă, cum au încercat Ceauşescu şi alţii.

Ce e „civilizaţia”, decît formarea unor grupuri privilegiate, ce trăiesc pe spatele celor învinse? Strîmbă din nas vreun locuitor al locurilor unde se strînge caimacul, că undeva, departe, nişte salahori sînt mulşi? Nu e aici decît legea supravieţuirii, dictatul dependenţei omeneşti de acaparări, combinată cu marea noastră putere de amăgire. Visătorii cu capul înfipt în nisipul etic (ca să nu vadă de unde provin „bunurile” pe care le consumă, ca să poată perora emoţionaţi despre generozitate) nu văd dimensiunea parazitară a vieţii, individuale şi colective, la care şi omul e osîndit. O eludează, pentru a-şi proteja aspiraţiile, confundînd motivant năzuinţele cu realitatea, folosind solidarităţile de grup (cele care sudează un trib împotriva altora, concurente), ca model pentru o iluzorie solidaritate universală (În infernul coexistenţei, poate fi atins doar pragul înhăitării şi menajării – dacă ai de ajuns).

Fermierii înţelepţi nu-şi oropsesc animalele, ci le întreţin bine, pentru muncă sau tăiere. Iar agricultorul îşi gestionează „culturile” cu înţelepciune. Folosirea altor fiinţe ca resurse este motorul istoriei – aceasta e povestea crudă din care umanitatea nu poate evada, cu toate scremetele morale sau „ecologice”, cu toată pofta de frumuseţe transmundană. Folosirea, ca resurse, a altora, impunînd şi unele menajamente pragmatice, de conservare a potenţialului… Toate astea nu schimbă esenţa unei lupte inevitabile, în care ne-am pomenit aruncaţi, cine ştie de ce. Nu putem decît camufla condiţia de răpitori violenţi sau şireţi în cea… de profitori, la rîndul ei îmbrăcată în cea de intreprinzători/ modernizatori/ optimizatori.

Descoperirile inteligenţei funcţionează ca şi cele geografice: sunt cuceriri ce ne extind teritoriul şi rafinează tehnicile de vînătoare. „Homo homini lupus” – rămîne fertilizatorul implacabil din solul bio-socialităţii… Ceea ce am recunoaşte, dacă am fi mistuiţi de setea de adevăr. Dar nu sîntem, decît în măsura convenabilului, amăgirea fiind protectoare, luciditatea putînd declanşa un carnagiu universal.

Specific pentru oameni este faptul că pot să se exploateze în nenumărate feluri şi între ei,  profitînd egoist de organizarea în triburi, naţiuni, federaţii, lume; folosind măşti şi trucuri inventive. Cu cît mai complex este sistemul relaţiilor economice, cu atît mai uşor se apără auto-satisfacerea morală, considerînd succesul (acapararea personală) ca un plus ce nu creează nicăieri minus (mitul eficacităţii crescînd oricît, cancerigen); sustragerea discretă din cada colectivă ia forma unor sifonări  invizibile prin reţea, ce maschează învinşii, încît să nu sesizăm că orice consumi în plus tu, nu mai consumă alţii.

Ca să ne simţim bine, putem, desigur, să nu realizăm că bunăstarea orăşenilor este legată de exploatarea/înşelarea producătorilor agricoli, de la ţară sau din îndepărtate colonii/ plantaţii. Sau invers (deşi asta nu s-a prea întîmplat oraşului căpuşă/ învingător, în care s-au aciuat băieţii mai deştepţi). Dar perdanţii mascaţi de sistem există, oricît s-ar strădui doctrinarii de serviciu să ne convingă că progresul înseamnă creştere pentru toată lumea, creaţie de bunăstare genenală, nelimitată… din nimic.

Aceasta e, de fapt, şi propaganda clasică a colonialismului: cotropitorii fac bine cuceriţilor, îi emancipează, le sporesc magic eficienţa, le ameliorează modul de viaţă, îi învaţă să folosească mai intens resursele, îi aduc la nivelul lor, scoţîndu-i din noroiul în care stăteau împotmoliţi înainte de venirea salvatorilor… Dacă folosiţii nu şi-au ajuns încă din urmă cuceritorii civilizatori, pedagogi ai succesului prin exemplu – e numai vina inerţiilor lor, a limitărilor, a ne-competitivităţii . Etc, Etc…. Cîte nu poate născoci vînătorul ideolog întru paralizarea prăzii prin educare !… Şi unii chiar cred.  Şi de ce nu ar face-o, dacă mintea permite confecţionarea unui eşafodaj ideatic care nu trebuie să corespundă realităţii (ba chiar îşi face funcţia mai bine cînd transfigurează realul, permiţînd robilor să se creadă stăpîni, escrocaţilor/ spoliaţilor să se creadă dibaci?).  Sîntem o specie de drogaţi – cu alcool sau cu idei. Iar dacă am renunţa la iluzii, la confundarea dorinţelor cu realitatea, emanciparea, atîta cîtă poate produce aspiraţia, s-ar împotmoli de tot.

Elogiul cuceritorilor

Năzuinţele etice ne-au deturnat/ domesticit raţionalitatea, încît să admită răsturnarea prezumţiilor privind prestaţia umană şi să evite corelaţiile fireşti/ logice. Cum să nu încerci, tu, animal uman ridicat prin parazitarea altor specii, să profiţi de munca celor cîteva miliarde de animale umane din jurul tău? Numai pentru că nişte exaltaţi/ proroci îi numesc pe concurenţi „fraţi”, vei uita de ciocnirile cu celelalte triburi, de mersul real al istoriei? Întîi, exterminarea adversarilor, apoi supunerea lor; mai nou, clădirea unei infrastructuri fără de care nu mai pot trăi şi care lucrează în folosul tău (răpirea suveranităţii/ autonomiei subiecţilor prinşi în plasă). Şi, în final, cultivarea metodică, în conştiinţele supuse, a legitimităţii lumii clădite de cîştigători – totdeauna cea mai bună posibilă.

Dincolo de toate rafinamentele/eufemismele, e tot mai mult loc pentru şiretenie – în această cursă care începe în stomac şi se termină în creier. După cotropiri violente (ca leii) sau  insidioase (ca microbii) urmează parazitarea de tenie a gazdei penetrate. Şi, tot mai modern, exploatarea sistemică, structurală, în care folosiţii nu-şi mai pot sesiza postura, funcţionînd ca rotiţe într-un sistem în afara căruia nu se poate trăi… Capcană perfectă a dominării prin plasa de servicii utile care condiţionează viaţa.

Putem trăi fără reţeaua serviciilor comerciale, finaciare, medicale etc? Sîntem captivii sistemului instalat de profitori, trebuind să le mulţumim pentru fiecare picătură pe care ne-o distribuie, vămuită sistemic, spre „consum”. Mîine ne vor livra şi dozele lunare de imunitate/ sănătate/ bunăstrare , în funcţie de cuminţenia fiecăruia. Asta e ferma umană perfecţionată, limanul în care progresul a împins civilizaţia.

Pe ce altceva s-a bazat avîntul imperiului roman, musulman, spaniol, portughez, olandez, francez, englez, rus, american, decît pe exploatarea popoarelor supuse, folosind implacabila maşinărie colonială? Noi însă, de ce, de ne-ce, nu ne-am înscris în topul cîştigătorilor competiţiei între naţii; am rămas în postură de victimă perenă, conservatori nostalgici ai înfrîngerii demne; şi de aceea nu avem de ce face elogiul dominării benevolente (decît maimuţărindu-ne jalnic cuceritorii/ stăpînii).

Avînd în vedere prin ce am trecut (deci cine sîntem – spre rădăcini), ar trebui să ne înscriem plenar în tabara anti-colonialistă (a se vedea  literatura specifică sud-americană – un Eduardo Galeano, de exemplu). De ce nu o facem? De ce ne comportăm ca şi cum ne-am însuşit halucinaţi valorile cuceritorilor noştri, de ce facem elogiul succesului prădalnic care ne-a distrus şi ne va stîrpi?

Pe de o parte, pentru că aşa sîntem educaţi propagandistic, de către cei interesaţi să ne menţină în lesă. Pe de altă parte, din nevoia unei imagini de referinţă suportabile (deci falsă) privind condiţia noastră existenţială. În fine, mai e şi neputinţa binelului colectiv pus în faţa intereselor individuale. Cvasi-absenţa temei colonialismului din cultura românilor contrastează profund cu omniprezenţa fenomenului în devenirea istorică a poporului român, pe care a guvernat-o. E un caz spectaculos de ruptură între realitatea trăită de o comunitate şi reflectarea ei în conştiinţa partajată.

Am expus perspectiva mea privind  fenomenul subjugării/parazitării fiinţelor/ oamenilor/ popoarelor pentru a  nu se crede că abordez tema prin prismă etnică (rasială, religioasă etc.).  Cum nu au făcut-o nici Alecsandri, Eminescu, Conta şi atîţia alţii, de care mă desparte doar un secol de dezvrăjire/ lehămitire/ luciditate spirituală.

Exploatarea celor mai slabi de către cei mai activi, care se aşază peste o poplaţie este lege socială. Se întîmplă că ultimul episod al colonizarii noastre este invazia evreilor din secolul 19, urmată de cucerirea puterii economice în statul român şi folosirea populaţiei autohtone, parazitate sistemic, întru propăşirea invadatorilor.

Reacţia de apărare a victimei nu înseamnă „xenofobie” (în sensul sugerat de vînătorii de  apărători), ci e o formă a luptei între comunităţi, pe care românii au pierdut-o, pe propriul lor teritoriu.

Şi asta progresiv, de sute de ani, dacă nu cumva agonia e milenară. Căci, îninte de evrei, ne-au „descoperit” alţii… Asta nu înseamnă că evreimea nu ar fi dovedit calităţi specifice în această competiţie dintre neamuri, că nu ar fi atins performanţe, datorate bunei organizări a atacului. Probabil că succesul lor şi-a pus amprenta asupra viziunii altora, instigaţi să urce în cîrca progresului, ca să nu rămînă pe jos; încît azi, asistăm la universalizarea îngăşcării întru prosperitate fără frontiere.

Creştinii s-au auto-eliminat din joc, în numele iubirii universale predicate de Cristos. E intrigant de unde le-a venit această înalţătoare credinţă perdantă, e frapant faptul că goimii s-au rătăcit între Noul Testament (pe care-l venerează) şi Vechiul Testament (pe care-l trăiesc). Dar cel mai şocant e că domesticiţii admit interzicerea (ca crime „antisemitite”) a împotrivirii faţă de agresor; şi chiar a aprobării  legitimei rezistenţe opusă  de străbunii noştri invadatorilor evrei. De evrei nu ai voie să te aperi, aşa cum faci cînd te atacă orice alt neam; pe evrei nu e permis să-i înfrunţi. Cum să nu te întrebi de ce (agravînd „antisemitismul”)?

Vitalitatea parazitară a colonialistului Julius Popper

Reamintind expunerea datelor din SOCEC la www.procesulcomunismului/perspective , întrerup argumentaţia documentar-statistică (pe care o voi relua în segmentul următor) pentru a expune un portet/caz- tip.

Am ales un exemplar de întreprinzător, care, din fericire pentru noi, după ce i s-a refuzat încetăţenirea în pampasul mioritic, şi-a exersat talentul în alte părţi, mai virgine, îndreptîndu-şi vitalitatea parazitară asupra altora.

Voi adnota ce se spune despre Julius Popper la  https://ro.wikipedia.org/wiki/Julius_Popper

„Julius Popper s-a născut la Bucureşti la 15 decembrie 1857 într-o familie de intelectuali evrei din acelaşi oraş, originari din Polonia, fiu al Perlei (Pepi) şi al lui Naftalí C. Popper (1820-1891) […]. Deşi născut la Bucureşti, din părinţi născuţi  şi  ei, pe meleagurile româneşti, fiind evreu i-a fost refuzată cetăţenia, deşi Constituţia fusese amendată de doi ani[Ceea ce, desigur, îl revoltă pe mancurtizatul autor al textului].

Jignit şi dezamăgit, Popper îşi părăseşte patria definitiv. Începe un nou periplu care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada şi Statele Unite, unde rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului […]. Ştirea despre descoperirea lui Montaner [noile zăcăminte de aur din Țara de Foc] îi parvine lui Popper în anul 1885 (la vârsta de 28 de ani), când se afla în Brazilia.

Asemenea conchistadorilor spanioli de altădată, visând să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou „El Dorado” şi convins că profesionalismul  va reuşi unde amatorismul a dat faliment, pleacă la Buenos Aires […]. Ajuns aici, Popper intră în relaţii cu societatea politică şi cu oameni de afaceri din Argentina, cărora le expune planul său […]. Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian, undel întemeiază o colonie căreia îi dă un nume semnificativ: El Páramo (Pustiul) – astăzi Río Grande – cea mai importantă dintre aşezările miniere pe care le-a ridicat Popper în Ţara de Foc […].

A revenit la Buenos Aires pentru a primi aprobarea de a înfiinţa primul comisariat de poliţie la San Sebastián şi-l numeşte pe fratele său, Maxim Popper, comisar de poliţie,cu 12 jandarmi aflaţi sub ordinele sale [Atenţie, cuceritorii îşi fac şi organe represive, dacă nu le pot cumpăra pe cele existente].

Reîncepe lucrările, extinzându-şi activitatea şi la alte colonii din Ţara de Foc […].

Popper reatacă unităţile de gherilă chiliene în ianuarie 1889, altercaţie chiliano-argentineană la nivel civil cunoscută drept „lupta din colonia Beta”. Victoria lui Popper a fost totală şi s-a datorat mai mult ingeniozităţii sale decât puterii militare[]. Cu tot succesul lui în aceste ostilităţi, societatea pe care o reprezenta a suferit pierderi irecuperabile.

Căutătorii de aur din zona chiliană nu au fost singurii duşmani ai lui Popper: guvernatorii argentinieni locali îşi simţeau subminată autoritatea de către acest aventurier care nu deţinea vreo funcţie oficială, dar îşi permitea să emită propriile monede şi timbre poştale, să creeze localităţi, o staţie de poliţie, şosele, linie maritimă de aprovizionare, telegraf şi, mai ales, să-i critice cu asprime în presa centrală.[Absolut. Ca la noi şi ca oriunde. Înfrîngerea reacţionarilor locali ce se împotriveau progresului !]. Popper prezintă Congresului un proiect de colonizare pentru indigeni [Folosirea băştinaşilor, în loc de exterminare].

Guvernul argentinian îi acordă românului 80.000 hectare în Ţara de Foc pentru a-şi realiza proiectul. El repartizează loturi de 100 hectare la 250 familii de băştinaşi, adică 55.000 hectare îi rămân lui Popper. Acesta începe să construiască locuinţe, biserici, să aducă alimente pe care le vinde locuitorilor, aflaţi în număr de vreo 2.000. Dar Popper nu se opreşte aici. Cere să i se acorde în concesiune 375.000 hectare în Ţara de Foc pentru a aduce 100 familii din Europa şi 40.000 de oi, oferindu-se să execute diferite lucrări, cum ar fi canalizarea Râului Grande, un chei la San Sebastián, un far, 100 km de şosele, locuinţe pentru cele 100 familii. Publică noi critici la adresa guvernatorului Cornero, pe care îl acuză că minte în rapoartele sale şi că are interese în limitarea afacerilor lui Popper [La noi cuceritorii au fondat ziare progresiste].

Cornero îşi exprimase opoziţia faţă de concesionarea celor 357.000 hectare în favoarea lui Popper, afirmând că nu ar fi de dorit concesionarea întregului teritoriu populabil către o singura persoană [Ce prostie retrogradă la acel Cornero! Azi toată lumea ştie că numai monopolizarea puterii economice produce bunăstare generală]. Cornero îl acuză pe Popper de fraudă şi de evaziune fiscală prin intermediul propriei emisiuni de timbre poştale.  [Vai de mine, se poate?] La rândul său, Popper îl atacă pe guvernator în cele mai înalte sfere politice, unde are relaţii importante. În cele din urmă, Mario Cornero este revocat din funcţie în anul 1893. [Aha!]

Spirit vizionar, a dotat Ţara de Foc cu instrumentele esenţiale funcţionării unei societăţi[Asta au făcut şi la noi, ne-au scos din întuneric]: a elaborat legi şi regulamente, i-a pedepsit pe cei care le încălcau [Măreaţa demiurgie a banului capturat… ], a înfiinţat o poliţie locală, a organizat un serviciu poştal pentru care a tipărit timbre cu iniţiala numelui său, a emis bani  [Şi s-au trezit „antisemiţii” români să stea în calea acestei forţe…], a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite. După afirmaţiile sale consemnate în registrele oficiale din Buenos Aires şi Punta Arenas, Popper ar fi extras din Ţara de Foc 600 kilograme de aur [Dar de la noi, ce şi cît or fi extras?].

Pentru liderii argentinieni îngrijoraţi de protestele opiniei publice, scandalizată de masacrul indienilor patagonezi, veneticul român [E totuşi culmea să potcoveşti românismul cu asemenea păcate!], care nu a fost sprijinit de vreun partid politic, juntă, sau familie influentă [Asta rămîne de vazut, căci prea nu a fost sprijinit nici unul din membrii unei comunităţi de prea mare succes] a devenit ţapul ispăşitor ideal pentru atrocităţile care au dus la dispariţia totală a amerindienilor [Monumentală nesimţirea autorului/ copiatorului/ traducătorului  textului !].

În campania de denigrare la care a fost supus [Auto-victimizarea a însoţit  facerea de victime….] şi care a constituit principalul cap de acuzare în procesul care i s-a înscenat la Buenos Aires în 1893, i s-a creionat imaginea de „ucigaş de indieni”, susţinută de mulţii săi adversari şi sprijinită de mitologia, sau istoriografia chiliană [Ruşine! Cum pot spune unii aşa ceva despre acest „binefăcător”„român”?] – chilienii nu i-au iertat lui Popper reuşita exploatare minieră faţă de propriile lor insuccese şi faptul că vasta sa activitate de colonizare a frustat Statul Chilian de teritorii largi care au revenit definitiv Argentinei [Trebuiau să fie recunoscători creatorului de civilizaţie…].

Campania de denigrare este evidentă şi astăzi în publicaţii, literatură şi filme [Asta e cea mai bună !]. Acuzaţia de „ucigaş de indieni” se bazează aproape exclusiv pe câteva fotografii, posibil trucate, făcute pentru a ilustra dificultăţile primei expediţii în Ţara de Foc şi care îl prezintă – posibil – pe Popper, alături de alţi membri ai echipei sale, cu arma în mână, în prim-plan aflându-se trupul unui indian ona mort […]”. [Noroc că textierul de pe Wikipedia a lămurit problema !].

Prin disputatul deces al lui Popper, intervenit într-un moment convenabil pentru acuzatori, procesul s-a încheiat indecis. Dubii faţă de pertinenţa acuzaţiilor aduse lui Popper ca ucigător de indieni le găsim şi în studiul lui Theodore Macdonald de la Harvard Social Studies – David Rockefeller Center for Latin American Studies şi membru al Comitetului Universitar pentru Drepturile Omului [Păi nu pentru drepturile omului s-au ostenit Popperii?]

Şi astăzi, Popper este considerat de argentinieni ca fiind de origine română, foarte rar pomenindu-se de faptul că era evreu. [Ceea ce e grav, căci nu merităm stigma de criminali colonizatori, din moment ce şi noi am fost victimele procesului colonial, inclusiv evreiesc]. […]. A fost găsit mort la 6 iunie 1893, în casa sa de pe strada Tucumán nr. 373 din Buenos Aires, la vârsta de 36 ani  […]”.

Epilogul din REALITATEA EVREIASCĂ

Inculţii de serviciu, care au plasat acest text jenant pe Wikipedia (probabil copiind din surse cosher) nu au aflat/înţeles nimic despre soarta băştinaşilor Americii de Sud, „descoperiţi” de căutătorii de aur. Şi nici nu vor afla. Din cultura lor lipseşte definitiv literatura (consistentă, impunătoare) sud-americană, care revelează caracterul monstruos al colonialismului prădalnic ce a lovit acolo, în numele emancipării indienilor. Altfel, nu ar fi preluat cu atîta nesimţire lauda colonialistului triumfator, prezentat ca pionier civilizator, întreprinzător benefic. Fiind de fapt vorba de un imens genocid, care a înlocuit populaţia a două continente cu puii cotropitorilor, cei care exploatează de secole resursele pe teritoriul cucerit, pe care azi se consideră acasă. Aşa merg lucrurile, de la caverne : băştinaş e cel ce a cucerit scorbura fostului locatar…

„În 7 iunie 2022, la Muzeul de Istorie şi Cultură a Evreilor din România „Dr. Nicolae Cajal” (MICER), a avut loc vernisajul expoziţiei „Tierra del Fuego. Expedición Popper”, despre expediţia lui Julius Popper în insulele Ţara de Foc, în septembrie-decembrie 1886. Carmen-Hannah Ioviţu, directoarea MICER, a adresat un cuvânt de bun-venit celor prezenţi şi a mulţumit echipei proiectului, precum şi deputatului Silviu Vexler, preşedintele FCER, iniţiatorul acestui eveniment Julius Popper. Cel născut în cartierul evreiesc din Bucureşti, cel despre care copiii din Argentina află din manualele de geografie, dar despre care copiii din România nu ştiu aproape nimic”. [Vor afla de acum, din manualele de istorie, cît de benefic e colonialismul, pentru norocoşii băştinaşi].

Tot aşa ar fi spus (sau vor spune, dacă sînt replantaţi) şi evreii care au invadat Romania după 1800. Că au descoperit şi populat teritoriul infestat cu înapoiaţii autohtoni, apoi l-au exploatat raţional, emancipîndu-ne. Generoşi la culme – după ce ne-au învăţat să trăim/ bişniţărim – au plecat… Asta după ce şi-au umplut sacii (a se cerceta şi capitalul de care dispunea foarte tînărul Popper, la plecarea din România), pe spatele neoiobăgimii lăsate în fundul gol.

Fără a arăta recunoştinţa (pe care ar fi simţit-o un popor mai puţin ales), pentru că  a supravieţuit/prosperat pe spatele poporului autohton, folosit ca resursă, împreuna cu resursele sale. Evreii ajunşi în Israel din Romania (cu capitalul aferent), după ce au acumulat un secol, indiferent ce ar avea de reproşat pentru ciţiva ani de confruntari (în care şi românii s-au măcelarit între ei, din cauza atitudinii antagonice faţă de musafiri) şi pentru o scurta perioadă represivă, nu au  arătat însă pic de recunostinţă, ci doar resentiment fructificabil ocult. Înseamnă că au considerat, ca Popper, că tot ce au luat li se cuvenea (conform unei optici promovate în Talmud?)…

„Antisemitismul” anticolonial al înaintașilor

Nu putem decît să ne bucurăm că Popper s-a supărat pe România și că nu şi-a exersat talentul pe noi. Cîte alte „proiecte” nu s-ar fi realizat, sporind bogăţia întreprinzătorilor şi puterea lor asupra sărăcimii! Din păcate au rămas însă alţii, foarte mulţi, cu acelaşi spirit inovator, cu aceeaşi energie rapace, cu aceeaşi fraternitate de stol devastator. Imaginaţi-vă acţiunea (printre ţăranii înjugaţi şi boierii ahtiaţi) a sute de mii de întreprinzatori ca acesta, „descoperitori” ai spaţiului românesc, subdezvoltat speculativ. Am hrănit o mare de Popperi… care au învins inerţia băştinaşilor, jumulindu-i modernizator.

Nu e miraculos că am supravieţuit activităţii unui asemenea roi de căpuşe/ ţînţari/ grauri?

Mare mirare că românii nu au dispărut, ca indienii din America (sau, mai nou, ca palestinienii). Erau probabil mai greu de extirpat şi mai buni de muls în viaţă. Au fost lăsaţi să-şi îngraşe lipitorile  (vechi şi noi), pentru că nu au stat în calea progresului, dîndu-se încetişor/blînd pe brazdă, intrînd docil în rolul păgubaş din noile scheme de organizare a vieţii,  părăsind inerţiile retrograde şi lăsîndu-se duşi la tăierea buzunarelor de către cei altfel tăiaţi; unii trecînd – tardiv – de partea rapacităţii înterprinzătoare, alături de regizorii capitalismului de clan (a se vedea explicaţiile iluminante ale lui Zeletin). Dar, iată, mai avem o şansă să dispărem de tot, căci emancipatorii revin. Pentru că noi însă nu ne mai revenim, sîntem o pradă irezistibilă.

Fiind anticolonial, „antisemitismul” înaintaşilor noştri trebuie pus la zidul infamiei în epoca mondializării, adică a extinderii parazitismului capitalist/ sistemic la scară planetară. Acum, cînd reeducarea  legitimează speculativitatea parazitară, cînd oricine visează la o înavuţire fabuloasă prin cîştiguri multiplicative/ exponenţiale, cînd uzura a evoluat spre scheme Ponzi, cînd fraierul ce cîştigă aditiv, din muncă, simte doar frustrare, ruşine şi pizmă, respingerea cotropirii comerciale şi denunţarea eficacităţii parazitare stîrneşte ura celor care se lovesc de un rest de rezistenţă.  Anticolonialismul îngreunează falsificarea imaginii din oglinda conştiinţei colective, strică randamentul ideologic, stînjeneşte agenda cîştigătorilor.

Dar acest „antisemitism”, opus ocupanţilor de strămoşii noştri înjugaţi la plug, nu ar merita respectul/ înţelegerea/ simpatia noastră, a urmaşilor incaşilor din Carpaţi?  De ce îi trădăm aşa de ieftin?

Cu gîndul la perspectiva învinşilor, am scris cum am scris, perfect conştient că voi stîrni mirare/ reţinere/ iritare la cititorii trecuţi la noua religie. Şi nu voi plăcea nici patrioţilor de stadion, care îşi îmbracă înfrîngerile practice în victorii imaginare – fantasme în spaţiul nobleţei sufleteşti. Sper ca relativismul să joace în favoarea mea, amintindu-le credincioşilor de azi că mîine adevărurile se vor răsturna, aşa cum s-a întîmplat şi cu cele de ieri… Este buimăcitoare schimbarea perspectivei în modelarea fenomenelor civilizaţionale, în funcţie de unghiul din care priveşti, de partea de pe care te uiţi […].

Aşa a fost oriunde, întotdeauna, pîna azi, cînd descurcăreţii slujesc mulţinationalele ce au ocupat terenul devastat după 1989 […]. E o chestiune de postură şi structură. Are cine lăuda comercialismul ce a penetrat în venele atîtora. După cum mai are şi cine să deteste mercantilismul. Cei plămădiţi poetic/ arhaic vor denunţa rapacitatea musafirilor evrei. Cei plămădiţi pragmatic vor saluta contribuţia lor la trezirea poftei de afaceri, de cîştig nemuncit.

Nefiresc e doar că moştenitorii evreimii care a reuşit conchista economică în România impun urmaşilor celor folosiţi/ parazitaţi să considere invazia strămoşilor lor benefică pentru dezvoltarea noastră, rezistenţa nocivă şi încercarea de eliberare – criminală.  Şi asta deşi nimeni nu susţine, cu vreo demonstraţie, această propagandă anti-mioritică.

Contestă cineva faptul ca agregările umane au servit subjugării altora, cînd toata istoria e plină de astfel de situaţii ce constituie  premisa (prezumţia) de la care se poate pleca în politologie/ sociologie /antropologie?

Admitem deci că se poate foarte bine ca un grup să paraziteze pe altul, că nu e nimic nefiresc/ exotic/ extravagant/ absurd în asta? E doar relativ condamnabil. Rămîne doar ca o acuzaţie de acest fel, îndreptată asupra unui grup ce a acţionat într-o anume perioadă, să fie eventual dovedită ca falsă sau exagerată.

Dar poate cineva dovedi că evreii nu ne-au invadat/ jefuit/ exploatat ? Nici nu încearcă nimeni – fiind mai simplu/ eficace să impui măsluirea istoriei prin forţă.

Să vedem însă cum au făcut înaintaşii noştri dovada contrară.     

VA URMA

Citește și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XL)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVIII-XXXIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXIV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVI)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXV)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXIV)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXIII)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXII)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XX-XXI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (X)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (V)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (III)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (II)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (I)