Incorect Politic
Martie 10, 2023

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXI)

Via Certitudinea:

5. Restituirea vechii prăzi… in integrum

5.4c. Se refac acum averile din 1940 sau din 1948?

Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 124

Reamintesc interesul studierii documentelor privind naţionalizarea/ etatizarea comunistă:

– urmărirea manevrelor de restituire postdecembriste (pentru cele expropriate cu acte – pe baza legii 10/2001; pentru celelalte – cu pretenţia că nu s-ar fi pierdut proprietatea, refăcută în 1944, prin efectul legii 641, completată de legea 607/1945);

– evaluarea plăţilor care vor fi impuse progresiv românilor remanenţi, după model german (folosind administraţia putredă ce a uzurpat ţara colonizată);

– analiza validităţii tezelor înaintaşilor care au suţinut, un veac, că evreimea ce a năvălit în ţară va pune mîna pe puterea economică;

– intuirea scopurilor „revoluţiei din decembrie”, urmărind efectele ei;

– revelarea operaţiilor economice care au însoţit plecarea evreilor ce se pretinseseră asimilaţi

Am văzut că legea 119/1948 nu dezvăluie proprietarii întreprinderilor naţionalizate (prinse în listele anexe 1-28). Cercetarea pornind de la datele firmelor e deja foarte greoaie, adăugîndu-se şi faptul că nu cunoaştem întreprinderile cuprinse în cele 77 de categorii de la art.1, care nu se regăsesc pe listele anexe. Din păcate, nici listele întreprinderilor expropriate, introduse în oficiile industriale (vezi Monitorul Oficial din 15.06.1948 şi 18.06.1948), în societăţile comerciale de stat (Decret 50-31.05.1948 şi deciziile publicate în Mon. Of. din 15.06.1948, 22.06.1948, 28.06.1948, 5.07.1948, 6.07.1948) sau în centralele industriale nou înfiinţate (prin deciziile publicate în Mon. Of. din 12.07.1948, 15.07.1948, 21.07.1948, 22.07.1948, 24.07.1948, 26.07.1948) nu conţin prea multe informaţii suplimentare/ relevante.

Analiza trebuia completată cu alte tipuri de proprietăţi, pe care legea 119/1948, decretînd „naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”, le lasă  în aer. Căutînd meticulos în colecţia Monitoarelor Oficiale, am reperat şi folosit o primă listă în care apar foştii proprietari, în  Decizia MAI publicată în Monitorul Oficial  din 2 oct. 1948 privind exproprierea morilor, brutăriilor și preselor de ulei. Tabloul respectiv merită studiat, ca să ne facem o idee despre cine ajunsese să facă românilor făina/pîinea/uleiul… din cerealele cultivate de ei. Să spunem că băştinaşii din judeţele ocupate de străini nu (mai) ştiau/ puteau să facă pîine (bună, modernă, europeană, competitivă…). Dar cum se explică atunci că românii ştiau tot ce trebuie… în judeţele în care nu fuseseră daţi la o parte de intruşi?

Distribuţia avuţiei poate fi urmărită, nominal, şi în cazul  Decretului 134 din 2 aprilie 1949 („pentru naționalizarea unităţilor sanitare ca: farmaciile urbane reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ şi centre importante muncitoreşti, laboratoare chimico-farmaceutice, drogherii medicinale şi laboratoare de analize medicale”) […].

În tabelul farmaciilor expropriate prin Decretul 134/1949 am reperat numeroşi patroni evrei (adăgaţi la lista analitică 5.4c de la adresa www. piatauniversitatii.com/perspective), sesizînd identităţile cu cei cuprinşi în lista Apostu (numărul lui de identificare fiind reprodus de mine) […].

Poziţiile de conducere în 19 judeţe (ce ne arată pe mîinile cui era comerţul/ administrarea sănătaţii) nu le-au folosit  proprietarilor de farmacii (aparent, căci nu ştim cum au decurs compensările prevăzute la art. 11: „Statul va acorda despãgubiri proprietarilor şi acționarilor unităţilor sanitare naţionalizate, conform <>art. 11 din legea Nr. 119 din 1948 ”) aşa cum observăm în cazurile :

1. Iosif Roxin Bibescu, Timişoara, Piața Kutla Nr. 5.(Apostu: 3614. BIBESCU, Iosif Rozin – în 1948 preşedinte al filialei judeţene Timiş-Torontal a Colegiului Farmaciştilor) […]. 19. Suranyi Ervin, Oradea, Piața Stalin Nr. 1. (6489. SURANY, Erwin –[] Bihor []).

Listele anexate decretului de naţionalizare a cinematografiei (303 – din 3.11.1948) şi alocările administrative ulterioare nu precizează fostul proprietar, situaţia fiind complicată şi de prezenţa unor întreprinderi cinematografice pe listele CASBI. O putem însă intui din reverberaţiile mişcărilor postdecembriste:

 „Din ‘91 până în momentul de faţă, prin diverse tertipuri, prin diverse legi, că e vorba de Legea 10, când au dispărut vreo 60 de cinematografe în baza Legii 10, retrocedărilor, că e vorba de alte ordine ale guvernului sau legi, că e vorba de legea 303, care transferă cinematografele către consiliile locale, am rămas în momentul de faţă cu 145 de cinematografe mari şi late, din care funcţionează 22”, spune Marius Iuraşcu, directorul RADEF […].

O grămadă de săli au fost naţionalizate. Au ajuns în proprietatea statului prin naţionalizare […]”, spune fostul ministru al Culturii, Kelemen Hunor. Unele dintre cele mai atractive cinematografe ajung în proprietatea unor importanţi patroni de presă post-decembrişti.”

    Mai bogată este lista nominală a apartamentelor confiscate, ataşată decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950: „pentru naționalizarea unor imobile (prin care se naționalizează imobilele clădite ale foștilor industriași, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuințe, hoteluri şi alte asemenea)”. S-a vorbit de această operaţie numai ca o „aruncare în stradă” a  „duşmanlor poporului”; dar la majoritatea poziţiilor din listă găsim mai multe apartamente, care par a fi fost folosite nu pentru locuire, ci pentru a trage rentă de la chiriaşi.

Nemaigăsind alte tabele, am compus lista analitică 5.4c (expusă, repet, pe Internet, la adresa la care plasez baza de date a studiului) din sursele/elementele semnalate (cele 27 de anexe ale naţionalizării mari şi întreprinderile prinse în centrale industriale, morile/ brutăriile/ presele, farmaciile/ laboratoarele, apartamentele), am selectat numai cazurile unde am găsit corelaţii nominale cu listele „retrocedărilor” (prin ANRP) sau acordărilor de cetăţenii, care pot corespunde unor identităţi şi releva intenţii. Pe lîngă indiciile legăturilor probabile (folosind și surse suplimentare) fiind considerate şi cele posibile […]. A rezultat selecţia:

1. Aberman

40.  Aberman Jean, 20 apartamente, Bucureşti, B-dul Republicii, 84 şi Calea Moşilor 50.

103.  Aberman Marcel şi Tiberiu, 4 apartamente, Bucureşti, str. Traian 162, 164, str. Mecet 1.

versus ANRP 24669 ABERMAN BERTHOLD

2. Abramovici []

428. Zukerman

8466. Zukerman Jacques, 36 apartamente, Bucureşti, str. Banu Mărăcine, 55, spl. Unirii 97, str. Cantemir 76, str. Negru Vodă 18, Căuzași 26.

8438. Zuckerman M. Lazăr, 4 apartamente, Bucureşti, str. Alex. Vlahuța 26.

Moara şi presa de ulei foste proprietatea Beredek și Zuchermann din com. Piscolt

cetățenie 38. ZUKERMAN SHOSH (73840/2016) 36.ZUCKERMAN YARDEN (84291/2016).

63.ZUCKERMAN ARIE LEOPOLD (103956/2016) 27. ZUCKERMANN JETTY (21432/2014).

40.ZUCKERMANN JACKY (37936/2015). 37. ZUCKERMAN ADI (73095/2016) ;

ANRP 12753 ZUCKERMAN ZEEV; 1883 ZUCHERMAN ANITTA

Cea mai gravă carenţă a acestei liste este că nu cuprinde categoria unde ne aşteptam la o masivă prezenţă a proprietarilor evrei (şi vom vedea ulterior de ce): cea a prăvăliilor (băcăniilor, etc.) şi cîrciumilor din oraşe şi sate. Orice am încercat, nu am reuşit să găsesc normele de expropriere/ confiscare/ preluare a acestora, încît emit ipoteza că nu au existat. Ceea ce înseamnă că afacerile au fost întrerupte sub presiunea schimbărilor sociale şi imobilele au fost preluate fără forme legale, acolo unde proprietarii nu au avut timp să se debaraseze, mai mult sau mai puţin eficace, înainte de a pleca în Israel/ Germania. Pot fi deci reclamate acum (cînd orice rezistenţă a fost eliminată) ca reluări în posesie (aşa cum se poate deja constata că se întîmplă tot mai des în instanţe) prin acţiuni directe de revendicare, în baza unor prezumţii de continuitate a proprietăţii, pe care are cine să le impună. Ceea ce creează minunate oportunităţi mafiei restituirilor şi mlaştinii micilor profitori.

    Că ne aflăm în ceaţă artificială o arată şi situaţia „naţionalizării” băncilor, anunţată chiar în titlul legii 119/1948, în care însă băncile… nu se regăsesc în nici unul dintre cele 77 de articole/categorii sau cele 28 de liste anexe […].

    „În luna iunie a fiecărui an se scrie şi se vorbeşte despre naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, când industriaşii au fost deposedaţi de bunurile lor. Greşit se crede că atunci au fost naţionalizate şi băncile. O singură bancă a fost naţionalizată: Societatea Naţională de Credit Industrial, din care se va naşte mai târziu Banca de Investiţii. Lupta pentru schimbarea sistemului bancar după modelul sovietic a început în anul 1947 când s-a etatizat Banca Naţională. [Cum, exact? Şi a cui o fi fost ea, înainte?] A urmat apoi legea pentru controlul creditelor şi excluderea de la reescont a cambiilor şi modificarea legii bancare în vigoare din anul 1934, măsuri care au îngrădit activitatea bancară, creând multe greutăţi băncilor cu capital privat care funcţionau în România. Din această cauză şi mai ales a unor noi obligaţii incluse în legea bancară, sute de bănci au fost nevoite să-şi înceteze activitatea în primele 4 luni ale anului 1948. [Cum? Au lăsat banii şi au plecat?] Cu toate acestea, un număr de 75 de bănci au rezistat, astfel că, potrivit decretului 197/1948, acestea au fost obligate să intre în lichidare.[Ceea ce nu înseamnă acapararea activelor, ci trimitere acasă, după rezolvarea pasivelor, cu restul banilor în buzunar. Cînd vom şti ce s-a întîmplat, cu precizie contabilă?] „[…] Cum fără bănci nu se putea, Banca Naţională şi-a schimbat denumirea în Banca Republicii Populare Române – Banca de Stat, care avea sucursale în centrele de regiune (Stalin-Braşov, în cazul nostru) şi filiale în centrele de raion. Un timp au funcţionat şi agenţii în mediul rural şi filiale în unele oraşe mai mici […]. Aveam o bancă unică, mai târziu înfiinţându-se Banca de Investiţii şi Banca Agricolă. Un timp a funcţionat şi o Bancă Sovieto-Română (Sovrom Banc) prin care se derulau operaţiunile Sovromurilor care au jefuit România (Sovromlemn, Sovrompetrol etc).”

Nu cred că e întîmplător că Decretul 197/1948 („pentru disolvirea şi lichidarea întreprinderilor bancare institutelor de credit”, pe care l-am găsit, insistînd mărunt, în Monitorul Oficial Nr.186 din 13 August 1948) nu poate fi consultat pe siturile principale de documentaţie juridică. De ce să descopere publicul că nu a fost înhăţat de comunişti… tocmai capitalul bancar? Art. 3 precizînd: „Operaţiunile de lichidare se vor face potrivit dreptului comun şi potrivit dispoziţiunilor legii pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă, cu derogirile prevăzute în decretul de față, precum şi în conformitate cu instrucţiunile Curții Superioare Bancare”). Nici derogările respective neimpunînd confiscare… Falimentul putea veni de la exproprierea întreprinderilor, faţă de care băncile erau creditori, dar nu avem cum verifica dacă s-a întîmplat aşa, sau băncile au primit nişte compensaţii.

Dacă luăm de bună propaganda anti-capitalistă vărsată ucigaş peste România (de) atunci, ne poate mira menajarea capitalului rege, majoritar străin/alogen, care a putut fi scos din ţară la lichidarea băncilor (operaţie completată cu conversii sau exporturi pe valută încasabilă afară – soldate probabil cu inflaţia/ stabilizarea monetară, prin DECRET nr. 37 din 26 ianuarie 1952).  Amintindu-ne că evreime, mai mult sau mai puţin comunistă, domina pe atunci copios aparatul financiar-bancar (majoritar evreiesc) cum să nu bănuim, în lipsa documentaţiei dosite îndelung, că lichidatorii din „Curtea Superioara Bancară” şi supraveghetorii din ministerele implicate, au transcedat diversiunile ideologice, conform unui solidarism etnic îndelung rodat şi prezumabil (confirmat, la puţină vreme după operaţie, de plecarea tuturor, capitalişti şi comunişti, în ţara lor,  cu buzunarele, probabil, mult mai puţin goale decît se crede)?

Ca să amintesc ce deţineau bancherii evrei,  am luat un prim caz: „[…] Numele acestui bancher este legat de cea mai mare escrocherie financiară din România secolului al XX-lea. Deşi a ruinat financiar economia ţării şi a dus la prăbuşirea unui sistem politic, el nu a fost urmărit de justiţie.[] Primul absolvent român al Academiei de Ştiinţe Comerciale şi Financiare de la Viena, Aristide Blank, s-a născut în 1883 la Bucureşti, fiind fiul lui Mauriciu, asociat al celebrului cămătar evreu Jacob Marmorosch. Aristide a intrat în 1914 în conducerea băncii Marmorosch-Blank – care finanţase eforturile de război ale României în 1877 – pe care a dezvoltat-o la nivel internaţional folosindu-şi relaţiile consolidate în calitatea sa de împuternicit financiar al statului înainte de Marele Război. În 1923, Marmorosch-Blank avea 25 de sucursale în ţară şi reprezentanţe la Paris, Istanbul, New York şi Viena. A devenit cea mai puternică instituţie financiară din România […]. În anul 1927, Aristide Blank s-a implicat în lupta pentru putere de la vârful ţării. Astfel, în 1927, după moartea regelui Ferdinand, bancherul l-a sprijinit pe Carol să revină pe tron. [] După întoarcerea lui Carol, Blank a continuat să-l subvenţioneze. Reconstrucţia Palatului Regal, aducerea Elenei Lupescu, iubita regelui, şi îmbogăţirea familiei acesteia, toate i se datorauşi, de aceea, lui Blank nimic nu i se refuza. Bancherul a început să-şi extindă afacerile. Statul român îi vindea fabrici şi obiective industriale la preţuri derizorii, tot statul îl credita pentru a le cumpăra, iar Banca Naţională îi acorda ajutorul, fiind şi ea escrocată cu cecuri false, fără acoperire”, scrie istoricul Anton Caragea în volumul „Pagini de istorie ascunsă”. Criza economică a făcut ca Banca Marmorosch-Blank să intre în incapacitate de plată în 1931, având un deficit de 3 miliarde de lei,  şi nu a mai putut fi salvată nici de intervenţia regelui. Statul român i-a despăgubit pe deponenţii băncii până în 1940, cu o sumă totală de 5 miliarde de lei. Poet şi pasionat de teatru, Blank a rămas în România până în 1958 [Ce-o fi făcut, aceşti 14 ani?], când a fost condamnat de comunişti la 20 de ani de închisoare. A scăpat prin relaţiile sale [ca şi alţi evrei închişi… în timp ce ai noştri….] şi a murit în 1960 la Paris.

Şi din ăştia au fost mulţi, ieşiţi din uzurari, zarafi şi calpuzani… Predominanţa evreilor în acest domeniu e incontestabilă. Răsfoind inventarul CASBI (de care voi vorbi în alt capitol) dăm peste aproape o mie de bănci întinse ca o ventuză cămătărească în corpul naţiunii; şi e vorba doar de cele cu capital „inamic” (germani, unguri, evrei dispăruţi din Ardealul de Nord sau care au vîndut presat spre GEG).  E vorba de reţeaua care sifonează seva economiilor lumii, folosind privilegiul de a credita firmele ce au nevoie de capital pentru a căştiga lupta cu  concurenţa. Ce s-a întîmplat cu acest capital suprastatal, cum şi unde a plecat? 

5.4d. Jonglerii cu bunurile „comunitare”

Să mai facem un pas prin farsa juridicoasă, trecînd la „restituirea” (prin legi speciale:  OUG 83/1999, Legea 247/2015 – titlu III, etc.) a averilor „comunităţii evreişti” , căreia i s-a inventat un act de „renaştere” (continuitizare) juridică/artificială, prin art. 3 al OUG 21/ 2015: „prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv; [] această continuitate se recunoaşte de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea entităţii juridice de drept privat” ). O altă găselniţă a nelegiuitorilor a fost invocarea unui drept etnic (minoritar) de moştenire, astfel încît oficinele revendicative, ca FCER sau FDGR, să poată absorbi şi bunurile decedaţilor fără urmaşi (sau chiar pe cele donate statului, la plecarea în ţara aleasă); realizare uimitoare (în sens rău), pe care am văzut-o salutată de liderii FCER în Realitatea evreiască, pe măsură ce lovitura reuşea mai sfidător.  Entuziasm pe care noi nu avem însă de ce să-l partajăm, dacă înţelegem ce schimb de proprietar se operează ocult: averile respective trec în mîna unui grup organizat de evrei/germani (care le distribuie cum şi cui vor, folosindu-le pentru a-şi creşte puterea peste noi), din averea colectivă a cetăţenilor români (drept că deschisă jafurilor – prin legea 15 a lui Brucan) […]. Majoritatea românească poate fi dezavantajată/spoliată continuu, într-un stat colonizat prin alogenizare. Căci sursa avuţiilor extrase de pe un teritoriu este viaţa colectivă, care permite unora să facă avere, sub protecţia convenţiilor sociale. Ce au acumulat evreii ce s-au aşezat aici după 1800 (sau germanii colonizaţi de unguri), provine nu numai din strădaniile străbunilor lor, ci şi din exploatarea bogăţiilor ţării şi muncii bătinaşilor (prin metode de parazitare amplu documentate) […].

Dar cine sînt benficiarii cadorisirii/favorizării etnice? Cine pune mîna pe banii oferiţi generos drept compensaţii urmaşilor… celor fără urmaşi? Este măcar vorba de o entitate comunitară validă, cu personalitate/ existenţă juridică incontestabilă? Nici pomeneală!!! Neputînd cîrpi lipsa transmisiei genetice, demiurgii dreptului mioritic au născocit conceptul resuscitării miraculoase a persoanei juridice, legiferînd un lucru imposibil de justificat raţional: că o gaşcă de interese constituită acum în „persoană juridică” poate pretinde a relua o fiinţare stinsă acum cîteva decenii: „dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică [?!] cu cea desfiinţată sau interzisă”. Prin acest truc magic: „Federaţiei i-a fost recunoscută calitatea de continuatoare de drept a „tuturor formelor de organizare comunitară evreiască” şi a tuturor organizaţiilor evreieşti care au funcţionat pe teritoriul românesc anterior anului 1948” […].

Ca să apreciem devianţa acestui excepţionalism (de la dreptul normal de moştenire în aceste situaţii – a se compara cu  DECRET nr. 111 din 14 iulie 1951), care spune mult despre adevărata continuitate (de putere), să observăm legislaţia din perioada 1944-1948, pe linia acut legilor filosemite 445/1944, 641/1944/, 607/1945, pînă la „DECRET Nr. 113 din 29 iunie 1948 cu privire la bunurile rămase de pe urma evreilor, victime ale unor măsuri de persecuție, decedați fără moștenitori”, în care se prevede, la art.1: „Bunurile rămase de pe urma evreilor, victime ale unor măsuri de persecuție rasială, religioasă, sau altor măsuri fasciste, decedați, fără moştenitori, trec în virtutea prezentei legi, în proprietatea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreești, spre a fi folosite pentru ajutorarea populaţiei nevoiașe evreeşti”, precizîndu-se, la  „ART. 2. Sunt bunuri evreești, în înţelesul acestei legi, bunurile care aparţineau la 28 iunie 1940, sau după această dată, evreilor arătaţi la art. 1, sau care au făcut obiectul unor legi antievreești, pe întreg teritoriul țării. Orice înstrăinări, sub orice titlu şi orice grevațiuni relative la aceste bunuri, sunt nule de drept”.

S-a colectat deja, atunci, ceva din moştenirea nemoşteniţilor? Ar trebui să putem consulta lista bunurilor astfel trecute în proprietatea FUCE, ca să vedem dacă „ajutorarea populaţiei nevoiașe evreeşti” nu a micşorat acest inventar, înainte de a fi re-preluat de statul comunist de la desfiinţatul FUCE (renăscut în FCER), prin proceduri sigur documentate în arhive, dar ţinute deoparte de ochii eventualilor curioşi. Fiind imposibil de justificat modul ocult în care operează această echilibristică […].

Pe lîngă „moştenirea etnică” semnalată mai sus, „zestrea comunitară” era compusă, din şcoli, spitale şi alte imobile, scoase,  în timp, tot din patrimoniul românesc (că nu o fi venit cu ele şi nici nu se ştie a fi salahorit la construcţia lor), care au avut, după 1948, un traseu despre care am găsit puţine urme, cum ar fi cele din „DECRET nr. 176 din 2 august 1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional”). Aici apar, în marea de şcoli confesionale etatizate, o ploaie de şcoli evreieşti, permiţînd încă o inginerie imobiliară păgubitoare pentru noi:

„Bucureşti: Șc. primară de fete „Fraternitatea Zion”, din strada Sf. Ion-Nou Nr. 25, a Com. Evreilor din Bucureşti, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal.

[vezi lista 5.4d la www.procesulcomunismului.com/perspective]

Lic. conf. fete isr. din Timişoara I, b-dul Lenin Nr. 2, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal.

Nu văd de ce ar susţine parlamentarii români retrocedarea, către o comunitate care a plecat (încît mai număra cîteva mii de membri în 1990), a atîtor locale şcolare construite acum un veac, cu bani strînşi mai mult sau mai puţin odios (în sensul sintagmei „odious debt”) şi cu sprijinul statului român.

Aceeaşi situaţie apare în cazul fostelor spitale evreieşti (şi ele numeroase, dovadă a „groaznicei asupriri” a evreilor pe teritoriul unde au poposit); găsim indicii în „DECRET nr. 302 din 3 noiembrie 1948 privind naționalizarea instituțiilor sanitare particulare” (unde nu se precizează decît rar deţinătorul spitalului etatizat): Spitalul evreiesc „Terapia”, Arad; […]; Spitalul israelit Vaslui, Vaslui.

Despre traseul altor componente ale „patrimoniului sfînt evreiesc”… de pe pămîntul românesc, avem informaţii şi mai puţine. Din insistenţa cu care este abordată problema în şedinţele FCER reflectate de Realitatea Evreiască, agitaţia din culise pentru a emite legi speciale (înşfăcări bazate pe „uzucapiune”), deducem că stau cam prost cu actele pentru terenurile de cimitir şi poate chiar pentru cele pe care sînt ridicate sinagogi şi alte clădiri ale comunităţii. Şi cum ar putea fi altfel, avînd în vedere istoria invaziei lor după 1800 şi a restricţiilor de vînzare către evrei, care sugerează că o parte din construcţiile respective au fost probabil ridicate pe terenuri la care drepturile nu au existat sau s-au pierdut.

Vom vedea  mai jos cum a fost folosit trucul „renaşterii” şi „re-creşterii” miraculoase a patrimoniului unor comunităţi cu masa membrilor ajunsă în afara României; ca să înţelegem şi cum a reuşit gruparea Iohannis să intre în pielea fostului Grup Etnic German, trebuie să descifrăm întîi spectacolul straniu al colabărării parlamentare intense dintre minoritarii germani şi evrei.

VA URMA

Citește și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVI)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXV)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXIV)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXIII)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXII)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XX-XXI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (X)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (V)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (III)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (II)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (Introducere)