Coen Stork și Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Agenturile străine în evenimentele din 1989 şi 1990 (III)

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Februarie 3, 2024

Coen Stork și Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Agenturile străine în evenimentele din 1989 şi 1990 (III)

„Agentura“ IREX în România, acoperire pentru C.I.A.

Sub conducerea lui Allen Kassof (1930-2021, născut la New York ca „fiu al unor emigranţi evrei din fostul imperiu rus“), care trecea drept un „specialist în afa­ce­rile sovie­tice“, Interna­ti­onal Research & Exchanges Board sau IREX (Consiliul International pentru Cercetare si Schimb) a apărut încă din 1968 în S.U.A. ca un ONG de aco­perire a unor inte­rese interuniversitare globale ce implică şi activităţi specifice serviciilor secrete, care astfel a format şi întreţinut intelectuali „disi­denţi“ potriv­nici state­lor în care trăiau, con­du­când în primul rând „schim­bu­rile de studii între SUA și Uniu­nea Sovi­e­tică până la căde­­rea Cortinei de Fier“, adică a alimentat în mediile univer­sitare est-europene politica de sub­mi­nare a acestor state comu­niste. Maxima ei activitate a fost ocazionată prin deschi­de­rea ofe­ri­­tă de liderul sovi­e­tic Gorbaciov, care a sem­nat cu pre­şe­dintele S.U.A. Ronald Reagan, în 1985, la Summit­ul de la Geneva, un acord în acest sens, IREX înfi­in­ţându-se în 1968 ca urmare tot a unui alt asemenea acord-agree­ment dintre lide­rul ame­rican Eisenhower şi cel sovi­etic Hruşciov, acord cunos­cut drept „Lacy-Zarubin Agree­ment“.

„Suporterii“ financiari ai IREX sunt, în general, Open Society Foundations (a fami­li­ei iudaice Soros, partenera C.I.A. în „revoluţiile colorate“), Google, Facebook, Microsoft, Intel, guvernul S.U.A., U.S.A.I.D. (C.I.A.), Banca Mondială, fundaţia lui Bill Gates etc., iar primul sediu din afara Americii l-a deschis în 1989, în epoca Gorbaciov, la Moscova, IREX fiind „res­ponsabil pentru schimburile principale de cercetători din S.U.A. cu Uniunea Sovietică și Europa de Est în timpul Războiului Rece“, într-o auto-definire.

Într-o corespondenţă din aprilie 1973 – în prezent desecretizată şi postată pe site-ul C.I.A. sub numele de „Letter for Mr. Allen H. Kassof from Edward W. Proctor“ – purtată între Allen Kassof şi un director din Central Intelligence Agency (C.I.A.), după ce direc­torul IREX, Kassof, se adresase şefului C.I.A James Schlesinger, un co-etnic al său (care se trăgea tot din „părinţi evrei“) a cărui ascensiune politică demarase după un stagiu din 1963 până în 1969 la iudaica RAND Corporation, unde fusese director de studii strategice. Kassof avertizase că la „reuniunea anuală a universităților noastre membre, din 18 aprilie, de la New York City“, unii profesori sau cercetători trimişi peste hotare ar putea vorbi – în faţa unor invitaţi străini – despre faptul că sunt racolaţi forţat de către C.I.A., cum s-au plâns deja la el, deşi el e de acord cu recrutările C.I.A. dintre membri programelor IREX, în principiu.

E.W. Proctor, „Deputy Director for Intelli­gence“ la C.I.A., îi răspundea lui Allen Kassof că problema este ca şi rezolvată, iar cei reticenţi recrutării „nu vor fi definiți ca ostili sau chiar nepatrioţi“ dacă refuză recrutarea.

IREX a funcţionat în România în conlucrare cu reprezentanţa Comisiei Fulbright şi cu Ambasada S.U.A., unde era şi baza rezidenţei C.I.A., iar pionii prin­ci­pali ai IREX în România au fost până în 1990 socioloaga ame­ricancă Gail Kligman – sti­pen­diată şi de fundaţia lui George Soros şi de alte asemenea orga­niza­ţii din S.U.A. sau de unele agenţii ale guvernului american – şi istoricul cercetător conectat la C.I.A., Larry Watts.

Sociologul Călin Anastasiu, de exem­­plu, vechi şi bun prieten cu Pavel Câmpeanu-Katz şi cu Alin Teodorescu – fondatori G.D.S. şi toţi trei re­pre­zen­tând G.D.S. la dialogul partenerial iniţial, din ianuarie 1990, cu Helsinki Watch -, era conectat din 1988 la C.I.A-ista IREX prin cer­cetă­toarea Gail Kligman. În febru­arie 1990 şi o delegaţie din S.U.A. a IREX se va întâlni oficial, tot la Bucureşti, cu Grupul pentru Dialog Social, eveniment concomitent cu declanşarea protestului maraton din Piaţa Univer­si­tă­ţii împotriva Frontului „sovietic“ (F.S.N.), care luase puterea prin Ion Iliescu.

Este semnificativ că „Biroul IREX“ din București a fost condus între 1990 și 1991 de către istoricul asumat deschis drept „consilier C.I.A.“ Larry Watts, care şi el a fost ur­mă­rit în România de către Securi­ta­te ca „agent C.I.A.“ din 1981 (chiar fiind încadrat drept „con­silier C.I.A. pentru Europa de Est“), precum la întâlnirea din 1984 din­tre Corneliu Coposu şi Watts, care apare într-o „notă de stadiu“ a Securităţii, ela­bo­­rată în dosarul de urmărire informativă UTOPI­CUL, numele de cod al „Senio­rului“ ţără­nist Coposu (dosar aflat acum la C.N.S.A.S.).

Larry Watts (sau Lary Wats, cum apărea în actele din România anilor ’80) a vrut să îl împuşte pe Nicolae Ceauşescu în anii 1982-1984, pe vremea când el, Watts, era un simplu agent C.I.A. în România, acoperit ca istoric cercetător, dar Secu­ri­tatea îl ţinuse sub prea strictă supra­ve­ghere şi i-a fost imposibil. Când elaborase planul asasinării, spe­rând să poată ajun­­ge în apropierea lui Ceauşescu înarmat cu un pistol la una dintre mani­festațiile de 23 august ori la altă ieșire publică a acestuia, s-ar fi bazat şi pe faptul că, chiar dacă atentatul nu îi reușea, „zorii sfârșitului comu­nis­­­mului sunt aproape şi, după câțiva ani în pușcăriile românești, avea să fie eliberat ca un erou național, ba chiar inter­na­­țional, odată cu căderea regimului“ (relatarea intenţiei sale de asasinare a lui Ceauşescu a fost făcută chiar de Watts la una din lansările cărţii sale „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece“, în aprilie 2013, cf. Curentul din 8 august 2013, „Duplicitarul Larry Watts se laudă că a vrut să-l ucidă pe Ceaușescu…“)

În România anilor ’80, Larry Watts se lipise de Centrul de Studii și Cerce­tări de Istorie și Teorie Militară, unde l-a cunoscut pe Ioan Talpeș (viitorul şef al S.I.E.), dar şi pe Liviu Maior, tatăl viitorului director al S.R.I. în 2006-2015, George Maior, acesta din urmă fiind sprijinit de Watts pentru a fi publicat în revista C.I.A., Studies in Intelligence, când Maior a plecat de la S.R.I. şi a ajuns ambasador al României în S.U.A. în 2015-2021.

Pare că reţeaua Watts de preluare a României „post-comuniste“ s-a înche­gat atunci.

În 1985 Larry Watts fusese cooptat şi la Woodrow Wilson International Center, aflat atunci la Institutul Smithsonian, în Washington D.C., unde s-a ocupat de ana­liza „dez­vol­tării viitoare a relațiilor civilo-militare în Europa de Est“, pentru ca din toamna anului 1987 să intre într-un program de burse condus în comun de RAND Corporation și Uni­ver­­sitatea din California din Los Angeles (U.C.L.A.), la „Centrul RAND/UCLA pentru Studii Sovietice“ (RAND/UCLA Center for Soviet Studies), ocupându-se la centru de ţările din „blocul sovi­e­tic“ (comunist est-euro­pean), dar şi de relațiile româno-chineze, împre­ună cu pro­fe­so­rii Jonathan R. Adelman și Dr. Derrin Smith (acesta lucrând şi pentru guvernul S.U.A., fie şi ca simplu desk officer, uneori, dar având şi misiuni comune în străinătate cu ofiţerii de intelli­gence). Şi Wilson Center, ca şi RAND, este asociat C.I.A., căreia îi furni­zea­ză rapoarte, analize şi servicii private.

Totodată, în aceiaşi ani, în 1985 și 1986, Watts a călătorit în România cu gran­turi de studii pe termen scurt ale IREX, iar în 1987 în Bulgaria, pentru ca în 1988 să se afle din nou în România, dar şi în Uniunea Sovietică. Doar în 1989, când a avut loc „revoluția română“, Watts a stat la bază, la UCLA şi RAND, în SUA, fiind singurul an, cu începere din 1981, în care Larry nu a venit personal în România, dar depusese în 27 noiembrie 1989 un al doilea proiect al unui raport RAND cu privire la motivele pentru care regimul Ceaușescu urma să se prăbu­şeas­că până la iarna 1989-1990, raport intitulat „Romania 1944-1989: Insecurity, Nationalism and Delegiti­ma­tion“, „câşti­gând“ cu acest proiect ceea ce colegii săi de la RAND au considerat „premiul pentru raportul cel mai depă­șit de eveni­mente“ („Most Overtaken By Events“) în 1989.

Aşa că Larry Watts era în decembrie 1989 în S.U.A., pe coasta de Est, la părin­ţii săi, şi „viziona revoluția la televizor cu restul lumii“ excitată de spectacolul în­sân­ge­ratei „re­­vo­luţii“ tele­vizate din România, când a primit un apel telefonic de la directorul IREX Allen Kassof, care i-a cerut să coordoneze noul birou al organi­za­ţiei de la Bucu­rești. Watts s-a supus pe loc, ca la ordin, iar Aleen Kassof a plasat-o la Bucureşti, la Biroul IREX, şi pe Livia Plaks, coetnică cu Kassof, ca secundă a lui Watts, Plaks fiind născută la Baia Mare, „din părinţi evrei, mama ei fiind o supra­vieţuitoare a Holo­ca­us­tului, care a purtat şi un număr de lagăr nazist, ca şi vărul ei Elie Wiesel“ (cum arată romea.cz), emigrând de tânără în S.U.A., cu părinţii ei.

În timpul răsturnării lui Ceauşescu în 1989, Larry L. Watts figura drept con­sultant al RAND Corpo­­ration, un think-tank creat în 1948 şi fi­nanţat de Armata S.U.A. (de Pentagon), RAND având legături în reţeaua de orga­nizaţii ale Noii Ordini Mon­diale, precum are cu Grupul Bilderberg. Larry Watts a călătorit în această cali­tate destul de des în Europa de Est înainte de 1989, drept afiliat al RAND Corporation, care a fost de la început un „grup de evrei ame­ri­cani implicaţi în stra­tegia mili­tară a S.U.A.“, care a colabrorat cu C.I.A. (documente ale acestei vechi colaborări fiind postate în prezent pe site-ul Central Intelligence Agency, www.cia.gov) şi a stat în spatele creării think-tank-ului Hudson Institute, prin Herman Kahn – membru RAND Corporation -, un „imigrant evreu în S.U.A. pro­­ve­nit din Estul Europei“. Până în pre­zent, conducerea RAND şi a Hudson In­sti­tute este asigurată de pro­venienţi din familiile jido-evreieşti, la grup fiind asociat şi teoreti­cianul Gene Sharp, creatorul de la „Albert Einstein Insti­tu­tion“ a tehni­ci­lor revol­telor „non­­violent resistance“, folosite în „revoluţiile colorate“ de către grupul lui George Soros şi de banche­rul iudeu Peter Ackerman, care „face treaba CIA de răsturnări [de gu­­verne în lume], dar vrea să le facă să pară fapte progresiste“.

RAND şi C.I.A. au una dintre cele mai strânse relaţii, între documentele desecretizte fiind făcut public şi Memorandumul intern din 4 aprilie 1972 intitulat „Possible Rand Cor­po­ration Projects for the Central Intelligence Agency“, iar, între timp, au devenit cunoscute aseme­nea „RAND Report, prepared for the Office of Political Analysis, Central Intelli­gence Agency“, precum raportul din 1977 „The Yugoslav Military Elite“, desecretizat în 2019.

*

Watts avea să zică în 2011 (pe site-ul personal www.larrylwatts.com, al cărui con­ţi­nut l-a şters, însă, ulterior) că, „odată cu prăbușirea comunismului, pri­o­ri­tățile s-au schim­bat rapid în Statele Unite în ceea ce privește fostul bloc sovie­tic, iar instituțiile care au fost create în deceniile ante­ri­oare ca să se ocupe de regiune și-au schimbat şi ele struc­tu­ri­le și priori­tă­ți­le“, IREX trecând de la recru­tarea de socio­logi „disidenţi“ la cre­a­rea, din 1990, în România şi restul zonei, de direcţii de gân­di­re şi de jurnalişti progresişti care să susţină economia de piaţă şi afacerismul capita­lismului occidental („during 1990-1991 IREX re-focused on developing eco­nomic, business and journalistic expertise“). Alintân­du-se, parcă, Watts mai scria despre sine că „În timp ce era la IREX [la sediul fili­a­lei din Bucureşti a orga­niza­ţi­ei, cu începere din 1990], Larry a avut posi­bilitatea și pri­vi­le­giul de a face cunoș­tință cu o mare parte a elitei intelectuale (și politice și finan­ciare) a României de la acea vreme şi, totodată, el şi-a reluat contactele cu inte­lec­tualii militari pe care i-a întâlnit în anii săi de Fulbright [finanţare Fulbright în România, în 1981-1988], con­tinuând în ace­lași timp să fie consultant al RAND pentru problemele de securitate din regiune“.

Neîntemeindu-se pe nici un document clar, ci mai ales pe „interpretări“ şi deducţii subi­ec­tive personale, Larry Watts este cel care a indus ideea că înalţii ofiţeri ai Securităţii au fost spioni K.G.B.-işti. Aceasta deşi D.I.A., serviciul de infor­maţii al Armatei, a fost sin­gurul ser­vi­ciu secret din România racordat funcţi­onal la serviciile sovietice. Practic, pro­babil dintr-un interes strategic american, după anul 2010, când la mulţi români, deza­măgiţi de ceea ce le adusese Occi­dentul, se înfiripa nostalgia după regimul Ceauşescu, Watts i-a transformat pe toți opozanții anti-Ceaușescu din Partidul Comunist Român în „agenți K.G.B.“ ai sovi­eticilor, „ai ruşilor“. Încercând să dovedească aceasta şi în privinţa genera­lu­lui Pacepa, a scos din buzunar „perla“ că generalul român i-ar fi mărturisit lui James Woolsey, în vremea cînd acesta conducea C.I.A., că a fost agent K.G.B. toată viața. Aceste încadrări şi afirmaţii l-au făcut pe fostul șef C.I.A. James Woolsey să spună că „Larry Watts minte cu neruși­nare!“ (arti­col în Curentul aici; a se vedea despre cum a fabricat istoria Larry Watts şi „Ferește-ne, Doamne, de „adevărurile istorice” ale lui Larry Watts (1)“ – inclusiv partea a doua aici, tot pe curentul.info – de Constantin Corneanu, specialist în istorie geopolitică şi strate­gică).

Toată opera bine mediatizată în România a lui Watts, creându-i şi discipoli, indică Moscova (cu sateliţii ei) ca fiind cea care a făcut tot răul României marelui „patriot“ Nicolae Ceauşescu, inclusiv prin „spionii K.G.B.“ din Securitate, închi­puiţi de Watts, în timp ce Occidentul este scutit de asemenea acuze, fiind chiar scuzat pentru implicarea în dărâma­rea regi­mului trecut din România, regretat de mulţi români de rând, prin faptul că ar fi fost indus în eroare, chipurile, tot de dezinformările Moscovei.

Căci „prejudecata cognitivă“ defavorabilă României ceauşiste, pe care o aveau S.U.A. şi restul Occidentului, ar fi fost alimentată, zice Watts, de „marile campanii de dezinformare ale Moscovei, care atacau credibilitatea României prin intermediul unei game largi de surse – și care ținteau în mod special diferite instituții și persoane relevante din SUA – au reușit să creeze o controversă conside­rabilă cu privire la rolul României“. (L. Watts în Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, 2013). În fapt, ceea ce nu ar fi reușit S.U.A. să observe, pretinde Watts, ar fi fost faptul că „politica externă și de secu­ritate a României nu era doar una independentă fără echivoc, ci contra­venea aproape în totalitate politicii sovietice și celei a Pactului de la Varșovia“, pactul militar controlat de Moscova. Ameţitor! Păi S.U.A. ar distruge oricum un regim socialist, dacă are ocazia, pentru a ajunge să colonizeze economic o ţară, ceea ce a şi făcut cu România. Nu ar fi scutit România de această soartă, doar ar fi folosit-o, eventual, împotriva Moscovei.

Iar aceste „încurajări“ din ultimii peste 10 ani ale publicului român nostal­gic al trecutului, promovate de agentul de influenţă C.I.A. Larry Watts, au venit în condiţiile în care S.U.A. au tot pro­gra­mat şi pregătit, încă din 1991, războiul cu Rusia, în care să fie implicate împotriva acesteia state ca Ucraina, Polonia sau România etc. Ura faţă de ruşi se poate întreţine chiar şi cu preţul reabilitării lui Ceauşescu, căci este mort oricum, cum e moartă şi Securitatea. Laboratoarele think-tank ale C.I.A. din S.U.A. chiar promovează patrio­tis­mele locale atâta timp cât le pot îndrepta împo­tri­va ţintelor lor, cum se întâmplă în S.U.A., unde „naziştii“ au apărut spre a fi folosiţi împotriva Rusiei. Iar la unul dintre aceste la­bo­ratoare C.I.A.-iste, RAND Corporation, este afiliat şi Watts, cum am văzut.

Şi tocmai RAND Corporation a emis, ca şi think-tank-ul Stratfor (supranumit în S.U.A. drept „C.I.A.-ul din umbră“) una din strategiile de viitor război împotriva Rusiei, acel raport „Cum să distrugi Rusia. Raport 2019 Rand Corporation“ („Overextending and Unbalancing Russia“), emis cu trei ani înainte de conflictul militar Rusia-Ucraina.

Aşa că mai toţi fanii lui Watts – cu câteva excepţii -, atunci când în 24 februarie 2022 a izbucnit războiul, erau potrivnici Moscovei (Rusiei şi lui Putin) şi fani ai Ucrainei lui Zelensky, căci C.I.A. şi-a îndeplinit bine misiunile propa­gan­distice, de influenţă.

Oricum, şi revista C.I.A. – Studies in Intelligence -, deşi îl promovează intens, arată că în prezentarea unor documente din arhivele secrete americane, sovietice sau româneşti privind România socialistă, Larry Watts prezintă de fapt „interpretările“ sale „inedite“ pri­vind conţinutul aces­tora, interpretări personale „baza­te pe familiaritatea sa enciclo­pe­dică cu detaliile sub­ti­le ale istoriei României“ („Intelligence in Public Literature: Larry L. Watts volumes re­viewed…“, în Studies in Intelli­gence, vol 58, No. 2, June 2014). Aşa a fost însă şi cu lista sa, total subi­ec­tivă şi arbitrară, cu şefi ai Securităţii care ar fi fost „spioni K.G.B.“. De foarte multe ori Larry Watts şi-a exprimat nişte opinii subiective personale ca fiind infor­maţii certe. Astfel a tras şi concluziile că unii militari sau securişti ar fi fost spioni sovietici bazându-se pe faptul că şi-ar fi făcut studiile la Moscova, dar asemenea argument i-ar fi putut fi aplicat şi lui Ceauşescu ca să fie descris drept „spion K.G.B.“. (Pe site-ul C.I.A. se află în prezent zeci de articole ale lui Larry Watts sau despre el – search Larry Watts pe www.cia.gov -, multe din ele fiind articolele sale din revista C.I.A. Studies in Intelligence).

Fiind, totuşi, un agent C.I.A. – chiar colonel C.I.A., de la un moment dat, con­form afirmațiilor dlui prof. Corvin Lupu -, Larry Watts ajunge în România, din anii ’90 până în 2009, „consilier pentru refor­ma sectorului de securitate al Consiliul Suprem de Apărare a Țării“ (C.S.A.T., unde a susţinut să fie scoşi de la SRI toţî cei care au fost şi în Securitate), „consilier pentru Securitate Națională“ la Preşedinţia României, la Ministerul Apărării, la Serviciul de Informații Externe (S.I.E.) și la Inspec­to­ratul General de Poliție.

Deşi el zice că „În 1989, Puterea a fost acaparată de vechii agenţi K.G.B.“, reţeaua lui Watts, cu Ioan Talpeş şi Vasile Secăreş („externistul“ lui Brucan care zice că a luat în 1990 acordul rezidenţei C.I.A. la Bucureşti pentru componenţa Comisiei Externe a C.F.S.N., cea condusă de Silviu Brucan), a ghidat România în poziţia în care a ajuns azi, încorporată în N.A.T.O., cu o economie înstrăinată şi împinsă pe buza unui război anti-românesc cu Rusia.

Bordul Guvernatorilor IREX este condus şi acum tot de un iudeo-jidov, de avocatul „deep state“ David Gross, în timp ce preşedintă e Kristin Lord, care a venit de la o altă organi­za­ţie a „deep state“, Center for a New American Security (C.N.A.S.), condus mult timp de veni­noa­sa iudeo-khazară de la Externele S.U.A., Victoria Nuland, C.N.A.S. fiind finan­­ţată de sistem, respectiv de guvern, de Pentagon, de marii contractori cu armata S.U.A., precum Boeing, General Dynamics, Lockheed Martin, Northrop Grumman şi Raytheon, de compa­niile Facebook, Google şi Microsoft, ca şi de marile fundaţii ale sistemului, în frunte cu fundaţia familiei Soros, Open Society Foundations.

***

             Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), înfiinţat la 31 decembrie 1989 „la Inter“, în Hotelul Intercontinental, dar aproape şi în dreptul baricadei din 21 decem­­brie, din stradă, şi intrat imediat sub tutela lui George Soros şi a reprezen­tantului agenturii maghi­are, Ernö Rudas, dar şi cu depli­na par­ticipare a disiden­ţi­lor din legătura lui Coen Stork şi a orga­ni­za­ţiei C.I.A.-iste din care făcea parte acesta, Helsinki Watch, al cărei agent era, a susţinut per­­­manent „Zona“, cum îi zicea în paginile revistei sale „22“, a G.D.S., protestului din zona de la Inter şi Univer­sitate, de la lozinca „zonă liberă de neo-comu­nism“, dar nu prin imp­li­ca­rea făţişă, ca orga­nizaţie, ci din sfera mai eterată a moftului de pretinsă elită cultural-socială.

Năşirea G.D.S. şi de către Helsinki Watch, nu doar de Soros, este sem­na­lată încă din primul număr al revistei lor, „22“, din ianuarie 1990 (aici), prin anunţul:

„Sâmbătă, 6 ianuarie 1990, a avut loc întâl­ni­rea dintre reprezentanţii G.D.S. – Călin Anastasiu, Pavel Câmpeanu, Alin Teodorescu – şi dele­gaţia Federaţiei Internaţionale a Gru­purilor Helsinki, compusă din prinţul Karel Schwarzenberg, Jeri Laber (director exe­cutiv), Jonathan Fanton (vice­pre­şe­din­te). A avut loc un schimb de vederi privind con­sti­tuirea, funcţionarea şi structura orga­­ni­zaţiilor ne­guver­­namentale…“ (a G.D.S., de fapt). Din delegaţia Helsinki Watch făcea parte şi Sandra Pralong, venită din S.U.A., care va deveni directoare pe România a funda­ţiei lui George Soros, după Alin Teodorescu.

Pavel Câmpeanu a fost un iudeo-bolșevic marxist-leninist, având la naşte­re, în 29 februarie 1920, nu­me­le de Benjamin Katz. Fost ilegalist din 1935 şi amic al lui Silviu Brucan, Câmpeanu a intrat într-o dură disidenţă împotriva „stalinis­mului“ lui Ceauşescu, după ce fiul său a emigrat în anii ’80 în Israel şi apoi în S.U.A., stabilindu-se la New York şi, apoi, la Washington, fiind pus prin fiul emi­grat în legătură cu „grupul din New York… de emigranţi români de naţionalitate evrei, care sunt în contact cu organele americane de in­for­maţii“, cum raporta Securitatea.

Aşa se face că Pavel Câmpeanu (Beny Katz, pe „numele său evreiesc“) a devenit în 1989 unul din cei mai im­portanţi fon­da­tori ai G.D.S., înpreună cu fiica sa, Vera Câmpeanu, aceasta figurând şi ca „pri­mul director al fundaţiei SOROS la noi în România“, în paralel cu Alin Teodorescu, fon­­dator şi membru şi al G.D.S., şi el, dar membră şi în conducerea Fundaţiei Accept, ca „mili­tan­­tă a drepturilor homo­­sexualilor“, în acelaşi timp în care con­du­cea şi programul de mino­rităţi la fili­ala „românească“ a Comitetului Helsinki, unde ac­ti­vau şi Sandra Pralong, Radu Filipescu (pre­şe­dintele G.D.S., un disident sincer şi cu prin­cipii, dar mane­vrat şi el) sau Renate Weber, mulţi din noii activişti fiind prinşi şi la fili­a­la Soros şi la filiala Helsinki Watch, nou înfiinţată în România, mai cunoscută drept APADOR-CH („Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki“).

Toţi interlocutorii dinspre partea română, cei din G.D.S., din ianuarie 1990, ai Helsinki Watch (prezentată la întâlnire ca „Federaţia Internaţională a Grupurilor Helsinki“ sau „Inter­­national Helsinki Federation for Human Rights“, care era con­dusă atunci de activistul iudeo-sionist Gerald Nagler şi de prietena sa coetnică Jeri Laber), erau deja contactaţi din ulti­mii ai regimului comunist de către agenţi ai ser­vi­ciilor secrete străine. Şi Călin Anastasiu, de exem­­plu, vechi şi bun prieten cu Pavel Câmpeanu-Katz şi cu Alin Teodorescu – toţi trei re­prezentând G.D.S. la dialogul partenerial cu Helsinki Watch -, era, cum am văzut, conectat din 1988 la C.I.A.-ista IREX (Interna­ti­onal Research & Exchanges Board), prin cercetă­toarea ame­ri­cană Gail Kligman, cea stipendiată de fundaţia Soros şi de alte asemenea orga­nizaţii din S.U.A. sau de unele agenţii ale guvernului american.

Neîncrezătoare în el, Securitatea, deşi îi propusese cola­bo­­ra­rea, l-ar fi oprit pe Călin Anastasiu, prin Serviciul Paşapoarte, să ajungă în S.U.A. cu o bursă IREX în iunie 1989, după ce, deja, aşteptase „vreo 11 luni“ permisiunea de a pleca acolo, la „stagii de docu­­men­tare la Berkeley Univer­sity“.

„În paranteză fie spus – avea să relateze mai târziu Călin Anastasiu pe blogul său -, am putut merge în S.U.A., cu bursa respectivă, abia după revo­luție, în iunie 1990, pe un proiect de documentare refă­cut. Prin februarie 1990, cei de la IREX aveau să facă o vizită în România și au solicitat o întâlnire la Grupul pentru Dialog Social, unde i-am pri­mit împreună cu câțiva colegi“.

IREX a continuat colaborarea cu G.D.S. şi după ce Anastasiu a intrat în politică în 1992, devenind deputat din partea Partidului Alianța Civică, partid care a capitalizat pro­testele Pieţei Universităţii. Iar „proiectul“ său, realizat în S.U.A. în 1990, s-a ­denu­mit „Defying the Leviathan: Socie­ty Against the State“ („Sfidarea Levi­atanului: societatea împotriva statu­lui“), statul-monstru nefiind însă cel ameri­can, care ar ex­cela la capitolul demo­craţie, ci, eventual, unul est-european, pre­cum cel român. Când şi-a lansat în anul 1994 revista politică Polis, cu fonduri de la Fundaţia Soros, Călin Anas­tasiu şi-a com­pus redacţia din confraţi de agentură şi de misiune, precum Pavel Câmpeanu-Katz, Gail Klig­man de la IREX, Alin Teodorescu (recrutat şi în fruntea filialei din România a fundaţiei Soros), Stelian Tănase (omul lui Coen Stork, la rândul lui reprezentant secret al Helsinki Watch), Vladimir Tismă­neanu (Tisminețki, ca „evreu basa­ra­bean“ ori „evreu rus“) sau pro­fesorul american Alfred Stepan, de la uni­ver­­si­tatea neo-marxistă Columbia ş.a.

*

În paginile revistei „22“, Helsinki Watch va susţine miş­carea de protest „anti-comunistă“ a Pieţei Universităţii. De aceea e verosimil că a făcut-o şi prin alte mijloace, în acelaşi an înfiinţându-şi şi filiala din România, APADOR-CH (care avea să o dea peste ani pe soroşista Monica Macovei drept ministru al Justiţiei).

Helsinki Watch avea şi un reprezentant permanent în Bucureşti, implicit în Piaţa Universităţii, de contact direct cu participanţii la mitingul maraton din aprilie-iunie 1990, conform rapor­­tului propriu „Human Rights Watch World Report 1990-Romania“:

„Helsinki Watch a fost prima organizație pentru drepturile omului care a vizitat România după revoluția din decembrie. O echipă Helsinki Watch / International Helsinki Federation (IHF) a sosit la București pe 3 ianuarie 1990, ziua în care aeroportul s-a re­deschis. În același timp, un alt grup Helsinki Watch a intrat în România din Ungaria și a vizitat Timișoara înainte de a se alătura celorlalți la București… Din cauza turbulențelor neîncetate din România, Helsinki Watch a văzut nevoia de a avea un reprezentant stați­o­nat în România… Un cercetător Helsinki Watch a fost staționat la București timp de șase luni, din aprilie până în octombrie, observând și raportând situația politică volatilă și diver­sele încălcări ale drepturilor omului… Cercetătorul Helsinki Watch din România s-a aflat la București în timpul ciocnirilor violente din iunie și a putut să conducă imediat inter­vi­uri cu victimele ciocnirilor, vizitând spitale, sediul partidului și casele țiganilor de la periferia Bucureștiului și întâlniri cu presa independentă, lideri ai numeroaselor grupuri de opoziție și procurorul general al României… Helsinki Watch și-a subliniat preocupările legate de drepturile omului și a prezentat autorităţilor o serie de recomandări specifice, in­clusiv o sugestie ca informațiile exacte cu privire la locul în care se află orice deținut să fie imediat disponibile familiei sale“.

*

Toţi cei de la G.D.S. care au susţinut categoric, în mod public, manifestaţia maraton de la Universitate făcuseră parte din gru­pul „disidenţilor“ lui Stork. Aceştia sunt Gabriel Andreescu (bun prieten cu Coen Stork, şi Andreescu a fost unul din fondatorii din 1990 ai Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki / APADOR-CH), Doina Cornea, Stelian Tănase şi Sorin Alexandrescu, („membrii marcanți ai Grupului pentru Dialog Social, care au sprijinit activitatea demarată de către participanții la Fenomenul Piața Univer­sității“). Stelian Tănase nu era doar directorul revistei „22“ (a G.D.S.), ci s-a ocupat şi de partea financiar-mate­rială a protestului maraton din Piaţa Universităţii, iar Gabriel Andreescu avea să treacă de la anti-securism la anti SRI-ism.

Este clar că C.F.S.N., devenit C.P.U.N., se erodase după ce l-au lichidat pe Nicolae Ceauşescu

Iliescu şi Brucan (disident-contact al lui Stork, dar şi al sovieticilor, înainte de 1990) erau cu Moscova sovietică, alţii, precum Doina Cornea, cu Occidentul. Aici e una dintre cheile protestului-maraton. Se declanşase şi lupta pe România dintre Vest şi Est. Iar lupta era şi între agenturi străine aliate în anii ’80 pe teritoriul românesc, dezbinate acum.

Un „Raport Rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990“, coordonat de Sorin Ilieşiu pentru Asociaţia „21 Decembrie 1989“, menţionează că: „Pentru greviştii foamei s-a organizat un fel de tabără pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional şi s-au cumpărat 26 de corturi şi pături, din care 20 de corturi cu bani de la Grupul pentru Dialog Social, im­plicat fiind în această activitate Stelian Tănase, redactor-şef al revistei 22, care i-a desem­nat pe Borza Mihai – administrator al G.D.S. -, pe Hotnog Ion şi pe Ardelean Teodor să cumpere cu 15.000 de lei cortu­rile sus-amintite, de la magazinul Unirea. Pentru mani­fes­tanţii din Piaţa Univer­sităţii se aduceau alimente (conserve, zahăr, ciocolată, brânză topită), îmbrăcă­min­te, ţigări. Stelian Tănase şi Mihai Borza au decis la G.D.S. ca alimen­tele să fie date numai manifestanţilor care rămân peste noapte în Piaţa Universităţii (s-a stabilit o parolă pentru această activitate «Ion pentru Ion»)“.

Stelian Tănase este acela care şi anunţa în revista „22“, a G.D.S., în numă­rul 15, din 27 aprilie 1990, începerea manifestaţiei maraton, prin articolul „La în­chi­derea ediţiei: Ultima Soluţie“, în care încheie expunerea de motive împotriva F.S.N. prin sloganul Pieţei: „Ultima Soluţie: Înc-o revoluţie!“, un îndemn la luptă, mai degrabă, decât la protest. În numărul următor, din 4 mai, Stelian Tănase cheamă categoric intelectualii la continu­area „revoluţiei“ din stradă, de la Piaţa Univer­sităţii, căci spiritul acesteia „îl regăsim în între­gime în aceste zile şi nopţi în Piaţa Universităţii. Ca intelectual, locul meu este acolo, printre oamenii care cred că mai au pentru ce să lupte“.

În acelaşi număr din revista „22“ (din 4 mai), eseistul Dan Oprescu, fon­dator G.D.S. (dar şi ex-turnător la Securitate), rela­ta la pagina 8 cum l-a convocat Stelian Tănase, pe ton con­spirativ, în 27 aprilie 1990, în centru, la Sala Dalles, pentru a-l aduce, apoi, prin alt­ci­neva, pe strada Batiştei nr. 24 (la sediul uneia din asociaţiile din Piaţa Uni­ver­sităţii), unde, „la faţa locului… Alţi doi mem­bri ai G.D.S., Ana Şincai şi Stelian Tănase, sunt aşezaţi la o masă realmente rotundă îm­pre­ună cu reprezentanţii asociaţiilor ai căror membri sînt mani­­festanţii din Piaţa Univer­si­tăţii. Se discută posibilitatea unei platforme comune… După o luptă de cinci ore, plat­forma comună este gata; plecăm cu toţii la Univer­si­tate… Duc «con­­vorbiri individuale, de la om la om» cu liderii manifestaţiilor de la Uni­ver­­sitate; îmi repro­şează că G.D.S. nu ia o poziţie mai tranşantă, că ar cam «scălda-o» etc.“… La pagina 10 sunt prezentate reven­di­că­rile „comune“ asumate de către Asociaţia „21 Decem­brie“ (condusă de sculptorul Ale­xan­dru Nancu); „Grupul Independent pentru Democraţie“ (studenţi apro­piaţi de Liga Studenţilor“), „Forumul Antitotalitar Român“ (apro­piat de Doina Cornea), Asociaţia „16-21 Decembrie“ şi „Alianţa Poporului“ (a „brunetului“ Dumitru Dincă).

*

Protestul şi deznodământul Pieţei Universităţii programat şi regizat?

Duşmani ai României, strecuraţi şi aflaţi probabil în spatele ambelor tabere, F.S.N.-ul şi Opoziţia, parcă ar fi calculat şi împins spre situaţia unui război civil, la care s-a ajuns în 13-15 iunie 1990, cea mai vinovată fiind însă puterea F.S.N.-istă.

Dar dacă la scrutinul de la 20 mai, „cripto-comunistul“ Ion Iliescu era totuşi dat ca ales oficial pre­șe­dinte al României, cu 85 la sută din voturi, iar partidele istorice şi cele de buzu­­nar, nou apărute, erau înfrânte catastrofal în alegeri, cam după o lună şi câteva zile după începerea manifestaţiei-mara­ton, majo­ri­tatea formaţi­u­nilor care au participat la aceasta în Piaţa Universităţii – respectiv Liga Stu­den­­ţi­lor, Asociaţia 21 Decembrie, Grupul Inde­pen­dent pentru Democratie (G.I.D.), Asociaţia Stu­denţilor Arhitecţi -, între 24 şi 27 mai 1990, au anun­ţat, prudente, că se retrag din protest „pentru a nu pune în pericol viaţa greviştilor foamei“ care formaseră nucleul protestului.

Se afirma, în schimb, că se va mai apela săptămânal şi lunar la o formă de protest, „ca memento al revoluţiei din decembrie 1989 şi al Golaniei“ („neo-revoluţia“ din 1990).

„Manifestaţia s-ar fi stins de la sine dacă forţele de ordine şi cei care dădeau ordine nu ar fi comis un şir de abuzuri şi greşeli“, susţinea analistul Dan Pavel, „revoluţionar fără certificat“ apropiat de G.D.S. şi prieten de „revoluţie“ cu Stelian Tănase.

Liga Studenţilor nu a mai pus la dispoziţie instalaţia de sonorizare, iar celebrul Balcon s-a închis. În scurt timp numărul bucureştenilor care mai treceau pe acolo a în­ce­put să scadă, căci bătălia se terminase la urne pentru cei mulţi. Rămăseseră în „Zona liberă de neo-comunism“ – sau în „Golania“ – mai mult gre­viştii foamei, care mai cereau doar ca auto­ri­tăţile să aprobe în­fi­in­ţarea unei tele­vi­ziuni independente, care avea să fie SOTI tv, finan­ţată din S.U.A. Protestatarii rămaşi mai erau susţinuţi – con­form ziarului Dreptatea din 30 mai 1990, p. 4 – doar de formaţiunile Alianţa Poporului (Dincă), Asociaţia 16-21 Decembrie şi Foru­mul Antitotalitar Român (deşi şi Doina Cornea ceruse în­cetarea grevei şi protes­tul­ui), care au anunţat că rămân „alături de greviştii foamei“.

Ioan Neamţiu (sau Ion Nemţiu, după unii, neidentificabil în prezent), un lider al gru­pu­­lui „16-21 Decem­brie 1989“ (alături de Liviu Tăutu şi Stan Vasile) dădea un interviu în Dreptatea spunând că „Nu avem voie să trădăm“ ca G.I.D. sau „21 Decembrie“, „care nu au fost niciodată la unison cu noi“, zicea el, conchizând că „practic, noi, asociaţiile care am rămas, am fost şi cele care au iniţiat această demonstraţie“.

G.D.S., care nu era implicat asumat, ci doar un susţinător al protestelor, deşi repre­zen­tanţii săi fuseseră foarte vocali îm­potriva puterii F.S.N. în balconul Universi­tăţ­ii, sus­ţi­nea deopotrivă retragerea, dar nu cu toată convin­ge­rea şi nu toţi membrii G.D.S. erau „la unison“ cu această încetare a protestului, care ocupa şi carosabilul din centrul Bucureştiului.

*

Prin absurditatea deznodământului violent şi a consecinţelor sale (prăbu­şirea ima­gi­nii României şi izolarea ei) se poate presupune şi că cineva din umbră a vrut un război inter-românesc şi avea şi actanţi în ambele tabere. Olanda, de exemplu, al cărei ambasador a fost din 1988 până în 1993 Coen Stork, s-a dove­dit în timp că nu este deloc un prieten al României (opunându-se, de exem­plu, ad­miterii României în „Spațiul Schengen“, res­pec­tiv liberei circulaţii în Europa pentru români), iar Stork s-a situat în toate culisele „revolu­ţi­i­lor“ din 1989 şi 1990 din România. Dacă România, de exem­plu, nu era mereu împinsă sau ajutată să se auto-sabo­teze, era posibil ca, din 1989 până azi, portul Constanţa să fi con­cu­rat la nivel european portul olandez Rotterdam (unul din cele mai mari din Europa, poate cel mai important), şi sute de miliarde de dolari ar fi tranzitat astfel prin România şi nu prin Olanda, aducând venituri României. Dar aşa, îna­inte de răz­boiul din Ucraina (care a mai mărit tranzitul prin Constanţa) portul Rotterdam avea un trafic de circa 15 milioane de containere (TEU), în timp ce Constanța de doar 0,6 mili­oa­ne. Ambi­ţi­ile „megalomane“ ale lui Ceauşescu îl făceau şi din acest punct de vedere peri­culos pentru occidentali.

*

Dar cum după alegerile din 20 mai „autorităţile au încetat să mai tolereze feno­me­nul Piaţa Universităţii“ (cum a consemnat textual presa), în 13 iunie s-a ordonat „degajarea zonei“ în modul cel mai brutal şi violent. Se cunosc violenţele, atrocităţile şi crimele care au ţinut 3 zile, cauzate mai ales de folosirea minerilor de către Putere.

Un „Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990“, întocmit Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.) şi de „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki“ (APADOR, filiala din România, înființată în 1990, a Helsinki Watch, în conducerea căre­ia se afla şi îndru­mă­torul protestelor, Coen Stork) susţine că „Mineriada din iunie 1990 a fost o «opera­ţiune premeditată, orga­­nizată şi dirijată la scara naţională, bine orientată pe teren, şi implicând în conse­cinţă răspunderea totală a autorităţilor la cel mai înalt nivel». Deşi organizatorii direcţi ai violentelor au fost liderii Puterii (Ion Iliescu, F.S.N., Guvernul), rapor­tul pre­tinde că „acţiunea teroristă“ din 14-15 iunie „a fost preme­ditată şi organizată la cel mai înalt nivel, cu participarea esenţială a Securităţii“ (ţapul ispăşitor şi calul de bătaie per­manent al lui Stork, obsedat de Securitate) sau de către „minero-securişti“.

Dar dacă din planul mai mare (conceput încă din ianuarie, după cum spun unii din­tre protagonişti, precum Nica Leon) a făcut parte de la început şi atri­bu­irea la final a rolu­lui de „vinovat“ fantomaticei „Securităţi“, în cel mai clasic mod de acoperire a urmelor a ade­vă­ra­­ţilor făptu­itori prin aranjarea de „probe“ care să in­cri­mineze pe alţii? Căci unul dintre regizorii acelor zile a fost Silviu Brucan / Saul Brukner, care ura şi el de moarte „Secu­ritatea“, urând de fapt con­traspionajul româ­nesc, ca şi Coen Stork, alt regizor al destinului României anilor ’80-’90.

Căci, senzaţional, chiar o declaraţie a lui Nica Leon, unul dintre declan­şatorii pro­tes­te­lor, din 22 aprilie 1990, susţinea că totul a fost de la început un plan şi o regie promo­vate în tabăra F.S.N.-Iliescu de către Silviu Brucan. Iată ce zicea Nica Leon în acest sens: „Ideea declanșării Pieței Universități s-a născut în februarie 1990, în sediul Guvernului. Lucru­ri­le astea eu le-am scris în declarația dată la Parchet acum mulți ani. Nu s-a făcut nimic, nimeni nu a vrut să cerceteze. Nu a fost nimic întâmplător, totul a fost premeditat cu mult timp înainte și totul a fost pregătit până în ultima secundă. În ianuarie-februarie 1990 (…) m-am aflat, la un moment dat, într-o încăpere în care nu trebuia să fiu și niște oameni din F.S.N. stabi­leau cum ar trebui să se procedeze pentru a fi băgată din nou groaza în sufletele românilor, pentru a ajunge din nou la puterea absolută. Cel care a transmis această idee lui Iliescu a fost Brucan“ („Nica Leon: Zarva creată în jurul dosa­rului Mineriadei este artificială. Evenimentele din Piața Universității au fost premeditate (VIDEO)“ în 22 octombrie 2015, pe website-ul B1Tv).

*

În timpul nebuniei din 13-15 iunie 1990, Coen Stork umbla peste tot

În ziua declanşării ostilităţilor de către Putere (de F.S.N.) asupra ultimilor manifes­tanţi protestatari de la Piaţa Universităţii, 13 iunie 1990, Stork era văzut peste tot cu cele­bra lui bicicletă. La spar­ge­rea uşilor de la Televiziune „de către un grup diversionist“, ca vina să fie atribuită apoi mani­fes­tanţilor, protestatarul Romulus Rusan spunea că „printre cei care au asistat side­­­raţi la această scenă, l-am zărit şi pe ambasadorul Olandei, Coen Stork, ţinînd de ghidon o bici­cletă, cu pantalonii prinși cu o clemă, cum se purta pe vre­muri. Se mişca prin­tre oameni și spunea: «Nu vi se pare că se produce o încălcare a regulilor statului de drept?»“ („Continuarea activităţii publice a Alianţei…“ , interviu al lui Rusan publicat în Obser­vator Cultural în 2017).

A fost văzut – şi a relatat şi el aceasta – despre cum s-a dus şi la redacţia ziarului România Lliberă, ca să asi­gu­re apariţia ziarului care susţinea Opoziţia, finanţat din S.U.A. dar sus­pen­dat în acele zile. „A doua zi – pe 14 iunie, relata Stork – m-am dus cu mașina oficială la Casa Presei, unde era adunată toată presa din București. Am cobo­rât din mașină, am intrat, am urcat pe scări și am găsit o sală unde erau mai mulți jur­na­liști, într-o ședință. Am bătut la ușă, am intrat și am spus: Sunt ambasadorul olandez, am venit să mă plâng că nu mi-am primit ziarul astăzi! Cred că ar trebui să munciți, să umpleți odată ziarul și să citească lumea!“ („Ambasadorul care i-a ajutat pe disidenţi…“, interviu al lui Stork pe pressone.ro, din 7 mai 2017).

De fapt, presa de opoziţie din România era sprijinită (şi dirijată) la începutul anilor ’90 de gu­ver­nul american, de George Soros şi de Coen Stork.

Soroşista Alina Mungiu-Pippidi îşi aducea aminte într-un articol că „Nu avea Revo­luţia o lună încă şi am primit, la Opinia Studenţească, ziarul nostru revoluţionar ieşean, scos în tipografia comunistă din care Flacăra Iaşului fugise, pe hîrtia lor şi cu munca volun­tara a tipografilor, primele noastre maşini de scris. Le datoram lui Coen Stork, amba­sa­do­rul Olandei, protectorul disidenţilor noştri în anii optzeci“ (art. „Cât le datorăm olandezilor“).

Alt ieşean lipit de cele două fundaţii ctitorite de Soros în România, fundaţia Soros şi G.D.S.-ul, Liviu Antonesei, relata pe blogul său (în 26 februarie 2020) că Soros, pe fondul crizei de hârtie din România de după 1989, a adus hârtie din străinătate de vreun milion de dolari, iar el, Antonesei, a fost, până în 1992, membru în „board-ul pentru dis­tribuirea hîrtiei“ al „Fundaţiei Soros pentru o Socie­tate Deschisă din România“. Hârtia aceasta era dirijată exclusiv către presa care se supunea direcţiei politice indicate sau agreate de Soros. Dar fun­da­ţia Soros a distribuit şi fonduri băneşti prin acelaşi personaj.

Iar principala publicaţie finanţată de americani era România Liberă. Nu trecuse o săptămână de la „mineriada“ din Bucureşti din 14-15 iunie, soldată cu morţi şi răniţi, când, în 20 iunie 1990, disidenţii Doina Cornea şi Petre Mihai Băcanu, directorul României libere, se aflau la Washington, la invitaţia National Endowment for Democracy (N.E.D.). În pledoaria lor, atât Doina Cornea, cât şi Petre Mihai Băcanu, mulţu­meau N.E.D. pentru „spri­jinul de până atunci“, cerând ajutoare în continuare.

Dar N.E.D. este doar una din entităţile implicate financiar din plin în politica din 1990 a României. În afară de Helsinki Watch, de National Endowment for Democracy şi de Fun­daţia Soros Pen­tru o So­ci­etate De­s­chi­să, au mai acţionat în 1990 de partea prote­s­tu­lui din Piaţa Universităţii şi Nati­o­nal Demo­cra­tic In­sti­tu­te şi Freedom House S.U.A., German Mar­shall Fund-S.U.A. (fond american), U.S.A.I.D (United States Agency for Inter­na­­ti­onal De­ve­lop­­ment, sub-agenţie a C.I.A.) şi Freedom House (ong din S.U.A. cu conducere iudaică), toate cu fonduri de la bugetul de stat al S.U.A. (pe larg în capitolul „Super Ong-urile străine au venit dirijate politic din S.U.A.“ din lucrarea („«Societatea Civilă» de sub ONG–urile Internaţionale – Organizaţii şi servicii secrete din umbră“).

În raportul National Endowment for Democracy privind cheltuielile sale din anul 1990, legat de diverse evenimente, apar şi cheltuieli legate de „primele alegeri post-comu­nis­­te pre­zi­den­ţi­ale şi parlamentare, din România“ din mai 1990. În acelaşi raport se arată şi cum National Endowment for Democracy a susţinut financiar proiectele „Group for Social Dialog“ (G.D.S.), în timp ce Freedom House a donat o tipografie către ziarul România Liberă. National Endowment for Demo­cracy (NED) este o „fundaţie privată, non­profit“, finanţată de Congresul American pentru a promova demo­cra­ţia în lume. Scopul înfiinţării acestei fundaţii în 1983 a fost acela de a nu mai expune anumite activităţi ale C.I.A.

Nati­o­nal Demo­cratic In­sti­tu­te (N.D.I.) este şi el tot un fel de „Ong politic liberal“, care a fost de la început finanţat şi dirijat de către statul american prin alt „Ong“ creat de Congresul S.U.A. (care, reprezentând o putere a sta­tu­lui, este departe de a se putea numi „societate civilă“). El este mai opac decât N.E.D., motiv pentru care a fost preferat în unele operaţiuni mai dis­crete. În 1990 a acţionat şi el intens în România, fiind cel care, din umbră, a creat virulentul Ong, de la un moment dat, Pro Democraţia, condus de Cristian Pîrvulescu, în prezent decan la Facultatea de Ştiinţe Politice din Ș.N.S.P.A., adică un stâlp al sis­temului, ceea ce arată că pionii din pionieratul colonizării vestice ne conduc azi.

 

După 13-15 iunie 1990, Coen Stork a acţionat pentru un restart al opoziţiei politice, neo-revoluţionarii fiind instruiţi „human watch“ în Vest

Ziarul România Liberă şi Coen Stork, ca şi o parte din G.D.S.-iştii de la revista „22“, susţinuseră, deşi nu foarte făţiş public, continuarea manifestaţiei care bloca centrul capi­ta­lei, atunci când organizaţiile mai conştiente au decis suspendarea ei pe 27 mai 1990.

„Mineriada“ din 14-15 iunie 1990 a aruncat „o gravă anatemă“ internaţională asupra României și a provocat stagnarea țării, a blocat tot valul de simpatie mondială generat de momentul 22 decembrie 1989, luându-se chiar măsurile de izolare şi de sancţionare eco­no­mică a României, ca pe vremea lui Ceauşescu, Occidentul fiind nemulţumit şi de faptul că Iliescu a reasociat rapid România, politic, Uniunii Sovietice.

Marian Munteanu – principalul promotor al non-violenței ca atitudine civică în România postdecembristă, îndeosebi prin participarea studenților la mitingurile din Piața Universității, cărora le-a imprimat un caracter non-violent – a fost arestat de F.S.N. în zorii zilei de 13 iunie 1990, eliberat după-amiază și apoi sechestrat și bătut cu brutalitate în dimi­neața de 14 iunie 1990 în sediul Universității. A fost transportat în stare foarte gravă la spital, dar după numai 4 zile a fost din nou arestat abuziv și deținut politic la peniten­cia­rul Jilava. Cel puţin opt persoane şi-au pierdut viaţa în haosul violenţelor acelor 3 zile, iar peste 1.600 de oameni au fost răniţi sau reţinuţi abuziv. S-a vorbit şi de cifre mai mari.

Între arestaţi erau şi liderii cei mai vocali ai „Pieţei“, precum Dumitru Dincă, Teodor Mărieş şi Nica Leon, iar unii au fost trimişi în judecată pentru că ar fi participat la ata­ca­rea in­stituţiilor statului în 13 iunie 1990, căci după ce în dimineaţa zilei de 13 tru­pele Poliţiei au intervenit violent asupra manifestanţiilor (a „greviştilor foamei“ din corturi şi a înso­ţi­to­­rilor lor), „după amiaza sediul Poliţiei, Ministerului de Interne şi S.R.I. sunt ata­ca­te de mani­festanţi furioşi“. Spre seară şi „sediul televiziunii este atacat, emisia este în­tre­rup­tă pentru câteva minute“, totul fiind pus în sarcina liderilor şi protestatarilor de la Piaţa Uni­ver­si­tă­ţii, deşi s-au acuzat şi diversiuni.

Procuratura pretindea că arestaţii preventiv în 16 iunie, Marian Munteanu, D-tru Dincă, Nica Leon şi alţii, sunt inculpaţi pentru „delicte de instigare, violenţă şi anarhie“, căci ar fi „participat direct la acţiunile de distrugere la TVR şi M.A.I.“, ceea ce, cel puţin în cazul lui Marian Munteanu, era o aberaţie totală, acesta fiind în imposibilitatea fizică de a săvârşi ceva după bătaia cruntă primită în ziua de 13.

Însă apăruseră şi martori care să-i acuze, mai ales pe Nica Leon, aşa că au fost tri­mişi în judecată, dar, şi cu ajutorul ambasadelor, au scăpat în august.

Unul dintre cei cu care Coen Stork a fost în contact pentru salvarea celor inculpaţi era „revoluţionarul“ Dan-Cristian Ionescu, prieten al lui Nica Leon, cum a relatat acesta, Ionescu, în Memoriile sale:

„Eu consider că cel mai important discurs din Piață l-am ținut eu pe 29 apri­lie 1990 cînd am anunțat înființarea Alianței Nationale pentru Proclamația de la Timișoara…

Oameni din Piață, arestați abuziv și care nu mă cunoșteau, au fost bătuți ca să de­cla­re că Leon și cu mine am venit în seara de 12 iunie și i-am organizat în trupe de coman­do [pe când era procuror, D.C. Ionescu chiar a fost detaşat timp de un an să antreneze trupe străine pe teri­toriul Românei, cum arată tot el în me­mo­riile sale – n.n.] care a doua zi să atace insti­tu­ți­ile de stat. Pe Leon l-au arestat, pe mine nu au reușit. M-am zbătut peste o lună și jumă­tate să-i dove­desc nevi­novăția lui Leon. Am identificat pe cei care știau ce a făcut Leon în acele mo­mente și le-am luat declarații ex­tra­judiciare, le-am multiplicat – setul cu origi­nale pentru dosar, celelalte duse la amba­sa­dele S.U.A., Marea Britanie (duse de soția lui) și Olanda (unde am avut singurul moment de rela­xa­re al acelor zile, bînd cu plăcere un whisky de calitate cu răposatul ambasador Coen F. Stork), am aranjat cu prietenul Adrian Vasiliu să îl apere pe Leon (eu, fiind implicat în dosar, nu puteam să fiu avo­ca­tul lui, ci doar martor). În luna august Leon a fost eliberat…

A doua zi eu am plecat în Scandinavia, eram invitat la prima conferință asupra drep­turilor omului în Europa Centrală și de Est (în Norvegia), dar și blindat cu o împu­ter­nicire din partea partidului pentru a discuta cu partidele din Suedia (dublată de împu­terniciri verbale din partea lui Corneliu Coposu-P.N.Ț.-C.D., Sergiu Cunescu-P.S.D., Nica Leon-P.L.-D. și Nicu Stăncescu-P.U.D.)…“.

„La începutul verii lui 1990 – zice Ionescu în altă parte din Memoriile sale despre această plecare de după întâlnirea cu Coen Stork – primesc o invitaţie nominală din partea organizatorilor nor­vegieni ai Primei conferinţe asupra drepturilor omului în Europa Cen­trală şi de Est în epoca perestroikăi (lung titlu!) de la Sundvolden. Românii nici acum nu ştiu de mine şi de lupta mea pentru drepturile omului, dar norvegienii auziseră!“

Din păcate, confe­rinţa la care s-ar fi dus în vara lui 1990 Dan Cristian Ionescu nu este azi identificabilă în istoria „human rights“ a Norvegiei.

Pleacă pe 11 august 1990, după cum zice, şi stă 3 zile în Danemarca, înainte de a ajunge la Oslo şi apoi la Sundvolden, la 40 km de Oslo, pe malul unui lac, unde constată că „principalii avocați apărători ai drepturilor“ din Uniunea Sovietică sunt nişte iudei: Joseph Brontz, Michail Golfstein, Felix Heyfetz, Meyer Shulrufer… „M-am împrietenit cu ocazia aceas­ta cu Gerald Nagler (evreu austriac-suedez, secre­tarul general al Federa­ției Helsinki), cu care am reluat legătura la Stockolm… Am uitat să vă spun că la Sundvolden, delegația română s-a dublat – ne-am întîlnit și cu prietenii desemnați de ministerul justi­ți­ei [adică de către minis­trul filo-israelian şi iudeu Victor Babiuc, zis şi Mossadiuc – n.n.]. Iar eu am reușit să schimb biletul de întors pentru Copenhaga cu unul de Stockholm… Cînd am plecat din țară, erau în curs pretinse discuții asupra creerii în scurt timp a unei opoziții unite. Am plecat avînd o delegație scrisă din partea partidului meu (Partidul Socialist Liberal) pentru a contacta partidele politice din Suedia… Leon îmi împrumutase și o in­sig­nă de piept cu tricolorul, pe care în partea de jos, într-un mod foarte meseriaș, cineva atașase cuvîntul «golan» (termenul folosit de Iliescu la adresa noas­tră) încît credeai că așa a fost confec­ți­onată. Am purtat această insignă în perma­nență“ (Dan Cristian Ionescu, „O viaţă pentru… mai multe idei sau este foarte greu, zeci de ani, să fii şi erou, dar şi nebun, sau invers“ – titlul volumlui II de memorii, aferent anilor 1990-2002).

*

Relaţia strânsă a emisarului opoziţiei de la Bucureşti cu activiştii „human watch“ e reflectată şi de faptul că nu doar cu Nagler, pe atunci secretar general al Federației Helsinki, a legat o prietenie personală, ci şi cu „Tor Bohler, președintele Comitetului pen­tru drepturile omului al baroului norvegian, cu care m-am reîntîlnit în vara următoare la o altă conferință, la Praga și cu Gro Hillestad Thune, membră a Comisei europene pentru drep­tu­rile omului, cu care m-am reîntîlnit în dec. 1990 la restaurantul Hotelului Prezident, cînd mi-a adus o cămașă de blue-jeans și un portofel din piele cu monogramă aurie, pe care le am și acum“ (D.C. Ionescu, op. cit.).

 

        Helsinki Watch, C.I.A., Elie Wiesel şi Soros pierduţi în fundal

În Suedia, Dan C. Ionescu a discutat mai mult cu Partidul Social Democrat, „cel mai longeviv partid de guver­nă­mînt din Suedia“ (probabil SV, „Sosialistisk VenstreParti“, în română „Partidul Socialist Stânga“), şi cu liberalii suedezi, care se numesc, paradoxal, tot „Stânga“ (Venstre). Nouă zile a stat în Stockholm, unde, cum a zis, s-a regăsit cu acti­vis­­tul iudeu pentru „drepturile omului“ Gerald Nagler, colegul lui Stork de la Helsinki Watch, şi, tot la aceeaşi orga­nizaţie dirijată de C.I.A. şi Soros, coleg al lui Jeri Laber, iudeo-jidoav­ca director executiv al Helsinki Watch/Rights Watch din 1978 până în 1995, care venise din ianuarie 1990 în România împreună cu Sandra Pralong („evreică“ după tată) la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.), când apăruse şi George Soros în persoană, spon­sorul Helsinki Watch şi, de atunci, şi al G.D.S.

În descrierea făcută lui Jeri Laber de Harriman Institute de la universitatea neo-marxis­tă Columnia, din S.U.A., se arată că aceasta este „fondatoare a Human Rights Watch (fostă Helsinki Watch)“, ca şi Gerald Nagler, şi cum umbla ea în misiuni prin Europa îm­preună cu Nagler, împotriva regimurilor statelor est-europene, în anii ’80.

În Norvegia, la Oslo, cât timp revoluţionarul român C.D. Ionescu a stat aproape o lună de zile în vara lui 1990, s-a desfăşurat „conferinţa internaţională“ a tătucului „indus­triei holocaus­tu­lui“, zisă „The Anatomy of Hate“, organi­za­tă The Elie Wiesel Foundation for Humanity în august 1990, de la care nu puteau lipsi nici mulţi dintre noii săi amici acti­vişti de „human rights“, precum Gerald Nagler.

Această conferinţă, care avea şi titlul de „Rezolvarea Conflictului prin Dialog şi Democraţie“ (The Anatomy of Hate. Resolving Conflict through Dialogue and Demo­cra­cy), la care Elie Wiesel i-a adus şi pe Jimmy Carter și Francois Mitterrand sau pe Vaclav Havel ori Nelson Mandela, era prima scoatere în lume, în afara S.U.A. şi a Israelului, a „industriei Holoca­us­­tului“, de către Wiesel, şi implica şi combaterea „anti-semitis­mu­lui“, una din misi­u­nile amicului Gerald Nagler.

Anterioara conferinţă a lui Wiesel se desfăşurase la Haifa, în Israel, în 2-5 iunie 1990, numindu-se „Conferinţa Internaţională a Educaţiei Împotriva Urii“ (Inter­na­tional Conference on Education Against Hate), iar următoarea s-a desfăşurat în 1991 la Moscova refor­ma­torului Gorbaciov, pe care activiştii iudeo-human rights îl îndrumau spre prăbu­şi­­rea Uniunii Sovietice.

La conferinţele „Anatomia Urii“ (The Anatomy of Hate), Wiesel promova „memo­ria Holocaustului“ prin invoca­rea lagărului de la Auschwitz, unde ar fi fost deţinut, dar la în­tru­nire a fost combătut şi „antisemitis­mul“, în care ar fi fost expert Nagler, amicul revo­lu­ţionarului Dan Cristian Ionescu, tri­mi­sul opoziţiei anti-F.S.N. în nordul Europei.

Intrarea lui Nagler în „activismul pentru drepturi“ a început la solicitarea din 1977 a rabinului Morton Narrowe, agent al sionismului global născut în S.U.A. şi format ca atare la Yeshiva University din New York şi Jewish Theological Seminary of America, dar ajuns lider al comunității iudaice din Stockholm, care i-a cerut prietenului său să-i obţină o viză de călătorie pentru a ajunge la iudeo-jidovii „refuz­nici“ din Uniunea Sovietică, care doresc să ajungă în Occident sau în Israel. Hans Gerald Nagler s-a născut pe 10 decembrie 1929, la Viena, ca „fiu al unui negustor iudeu care și-a mutat familia la Stockholm în 1931, pe fondul anti­semi­tis­mului în creștere în anii inter­belici“. Familia lui ar fi activat în Suedia pentru cauza „sal­vă­rii iudeilor“ şi înainte şi după 1945.

Narrowe credea că Nagler era perfect pentru o călătorie clandestină de infor­mare și de a realiza noi canale de comunicare secretă cu „comunitatea evre­iască din Moscova“, căci nu avea încă un trecut în politica interna­țio­nală sau în campanii pentru „drepturile omului“ și aparent lucra pentru compania de echipa­mente optice a familiei sale, rabinul pariind că „Nagler nu va atrage prea mult atenția din partea KGB-ului și a altor paznici sovietici“.

Într-adevăr, în timpul deplasărilor în Uniunea Sovietică, Nagler a reușit să evite orice contact major cu autoritățile în timp ce se întâlnea cu activiștii dizidenţi iudei sau cu celebru„pacifist“pro-israelian Andrei Saharov și cu soția sa,Yelena Bonner,iudeo-acti­vis­tă şi ea de „human rights“, după ce a fost cescută într-o fami­lie de nomenclaturişti comu­nişti sovietici şi cominternişti în anii 1923-1937.

Nagler a şi rămas printre cele mai apropiate contacte din Occident ale lui Saharov, savantul sovietic care, din 1967, concomitent cu „Războiul de Şase Zile“, a sprijinit de la bun început Israelul în conflictul arabo-israelian şi a fost în Uniu­nea Sovietică prietenul iudeilor refuznici pe care i-a susţinut să facă aliyah (să emigreze) în statul iudeu.

După 5 ani de clandestinitate, în 1982 Nagler a părăsit lumea afacerilor pentru a înființa Comitetul Suedez Helsinki, înhămându-se în prospera misiune, fiind intens finan­ţa­tă din S.U.A., împreună cu soția sa, Monica Nagler Wittgenstein, „jurnalist suedez și auto­ritate în literatura germană“, care provenea dintr-o familie de celebrii filozofi si scrii­tori iudei germanici, membră şi preşe­dinte a clubului PEN din Suedia, clubul scriitorilor PEN Inter­national fiind „recreat“ în 1990 şi în România de către poeta Ana Blandiana şi afiliat prin componenţa sa G.D.S.-ului, la botezul căruia a participat şi Soros.

„Desigur, joacă un rol important că eu sunt iudeu“, avea să spună Gerald Nagler în 2002, referitor la intrarea sa din 1982 între activiștii pentru drepturile omului angajaţi de partea S.U.A.-C.I.A. în exe­cu­tarea Actului Final de la Helsinki din 1975 dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică şi alte câteva zeci de state, „pentru că – mai explica Nagler – dacă ceva nu merge bine un­de­va, iudeii vor fi probabil primii care plătesc prețul“, ceea ce e un fel de a pre­tin­de pentru iudei dreptul de a fi gardienii „moralităţii mondiale“ şi de a şi stabili liniile acestei „moralităţi“ de către ei.

Aşa că, în anii ’80, Nagler a construit legături cu mișcarea Solidaritatea a lui Lech Walesa din Polonia și cu dizidentul Václav Havel și mișcarea „Carta 77“ (Charter 77) de la Praga, care critica şi ataca „regi­mul comunist al Cehoslovaciei“ de atunci pentru încăl­ca­rea drepturilor poli­ti­ce, civile, econo­mice și culturale ale cetăţenilor. Conform documen­telor „Carter Pre­si­­den­tial Library“, administraţia S.U.A. şi C.I.A. urmăreau aceste disi­den­ţe, încurajându-le sau chiar re­cru­tând dizidenţii, astfel că Havel ajunge ultimul pre­ședinte al Ceho­slovaciei (1990-1992) și apoi primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003), iar Walesa ajunge preşedintele Poloniei post-comuniste, din 1990 până în 1995.

Pentru mai mult de patru decenii, Nagler a tot activat, de la întreţinerea grupurilor de luptă de „opoziție anticomunistă“ în timpul erei Cortinei de Fier „până la combaterea antisemitismului pe fondul creșterii forțelor politice nativiste și de extremă dreapta în ulti­­mii ani“ (conform „Gerald Nagler, leading human rights activist since Cold War“, în The Washington Post din 6 august 2022).

În timpul războaielor balcanice din anii ’90, când Iugoslavia a fost desfi­in­țată, ca stat, printr-un crunt război de către S.U.A. & N.A.T.O. – aviatorii ame­ricani scriseseră „Paște fericit!“ pe bombele aruncate, ca dovadă a satanismului lor -, Nagler „a lucrat pentru a ajuta grupurile societății civile și mass media inde­pen­dente ale divi­ziu­ni­lor etnice și religioase, inclusiv la radioul B92 din Belgrad, care a contestat pro­pa­ganda răs­pândită de liderul iugoslav Slobodan Milosevic“, adică, cu adevărat, a lucrat pentru C.I.A. şi George Soros.

Istoria postului radio B92 relevă adevărata sforărie din spatele activis­mului lui Nagler. Postul de radio, având ca ţintă tineretul, a fost creat în mai 1989 la Belgrad, cu spri­jinul financiar al Open Society Foundations (a magnatului iudeu George Soros) şi al U.S.A.I.D., agenţia gu­ver­­namentală americană infiltrată cu agenţi C.I.A., dar şi de la Swedish Helsinki Committee. Menirea postului a fost să susţină revo­lu­ţiile de tineret marca Soros-C.I.A., care să ducă la destrămarea Iugoslaviei şi la submi­narea sârbilor. Emisiunile pro­pagandistice ale pos­tu­lui de radio erau pre­luate şi retrans­mise şi de B.B.C. World Service.

Dar, din 1984 până în 1992, Nagler a condus ca secretar general și Fede­rația Interna­țională Helsinki pentru Drep­turile Omului (International Helsinki Federa­tion for Human Rights), „organizația umbrelă a peste 40 de grupuri pentru drepturile omului din întreaga lume“, fiind deci superiorul lui Coen Stork, care acţiona la Bucureşti.

Apoi, între 1992 și 2004, Gerald Nagler a fost președintele acelui Comitet Helsinki suedez (Swedish Helsinki Committee), fondat de el în 1982, şi care a acţionat în Iugoslavia alături de fundaţia lui George Soros şi de C.I.A., precum la B92, în anii ’90 acest Comitet Helsinki suedez adaptându-şi treptat metodele de lucru odată cu dizolvarea Iugoslaviei, la care a contribuit, și cu războaiele ulteri­oare generate de aceasta, organi­zația începând o acti­vitate la scară largă în Balcanii de Vest.

***

Şi un „agent soroşist“ precum Liviu Antonesei, care a fost recrutat personal de către George Soros în ianuarie 1990, la Bucureşti, împreună cu alţi amatori de ong-istică de „civil rights“ generată de Fundaţia Soros şi de Helsinki Watch a lui Stork, era un partici­pant la asemenea evenimente în vestul Europei în 1990. Astfel, la o ase­me­­nea întrunire, Antonesei s-a împrietenit în Germania cu duş­ma­nul înfocat al naţio­na­lis­mu­lui românesc William Totok, mai târziu, din 2003, mem­bru al „Comisiei Wiesel“, echipă preponderent iudaică numită la presiuni poli­tice străine de către preşe­din­ţia României, care ar fi stabilit „vinovăţia românilor faţă de evrei“ printr-un pretins „Raport Final“ care să justifice plă­ţi­le de daune şi de „pensii de Holocaust“ din partea statului român, indemnizaţii deja legi­fe­ra­te prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 105 din 30 august 1999 (O.G. 105/1999), dată de premierul Radu Vasile pentru orice persoană care „a fost persecutată sau depor­tată de către regimul instaurat în România cu începere de la data de 14 septem­brie 1940 până la data de 23 august 1944 din motive etnice şi rasiale“, adică tuturor iudeo-jidovilor „evrei“, conform Raportului.

„Am multe amintiri cu Willy [Totok], de la Copenhaga – zicea Antonesei despre Totok într-o postare din 2023 -, unde ne-am cunos­cut la o întîlnire post-Helsinki: de la Berlin unde m-a găzduit la întoar­cerea de la Copen­haga și de unde am plecat pe neaș­tep­tate pentru că începuse mineriada din iunie 1990; de la Storckow am See, doi ani mai tîrziu, unde m-a invitat la o dezbatere despre România ieși­tă, sau ieșind!, din comu­nism; de la București…“.

Conexiunile între aceşti români şi mentorii lor din Vest sunt foarte vaste. Liviu Anto­nesei a beneficiat şi de burse Soros în anii ’90 şi apoi a distribuit fondurile Fundaţiei Soros pentru presa de opoziţie din România (bunăoară „pentru hârtie“ de ziare, când aceasta era încă total controlată de stat, până în 1993, prin Ministerul Culturii).

Antonesei este şi membru de bază al PEN-Clubului român, de când a fost re­înfi­in­ţat acesta în 1990 de o parte din intelectualii din componenţa Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.-ul susţinut de la început de George Soros şi de Helsinki Watch, ca şi de IREX) şi de poeta Ana Blandiana, fondatoare în noiem­brie 1990 a ong-ului Alianța Civică (nu par­tidul cu ace­laşi nume, în­fiinţat în 1991), care să continue spiritul pro­tes­telor „Golaniei“ din Piaţa Uni­­­­ver­­sităţii. La scurt timp, însă, de la înfiinţarea Alianței Civice, Marian Mun­teanu, pre­șe­din­tele Ligii Studen­ți­lor din Universitatea București, care a fost spiritul lucid şi pozi­tiv al pro­tes­telor din Piaţă, şi prim preşedinte al acestei Alianţe Civice, fiind în dezacord cu majori­tatea mem­brilor con­siliu­lui de conducere, căci era dominat de G.D.S., a demisi­o­nat din funcţia de şef al Alianţei.

În acelaşi timp, cum am văzut, preşe­dintă a clubului PEN din Suedia era soţia unuia dintre dirigu­itorii „neo-revoluţionarilor“, de 1990, ai lui Coen Stork, era adică soţia lui Gerald Nagle, secre­tarul general iudeu al Federației Helsinki Watch (Active Watch), prie­tenul mai mare în activism al lui Dan Cristian Ionescu, la rândul lui agitator politic de opoziţie şi de insur­gen­ţă al mişcării Pieţei Uni­ver­si­tăţii, alături de prietenul Nica Leon.

 

Cu contracte şi bani „de la N.A.T.O.“?

Pentru partiduleţele ambasadelor occidentale din Grupul Democrat de Centru sau „Democratic Group of the Centre“, cum era prezentat în afară, nu a reuşit în 1990 unirea opo­zi­ţiei anti-F.S.N.-iste, cu tot con­cursul unor hiper-ong-uri occidentale.

Pierduseră catastrofal alegerile din 20 mai 1990 şi, apoi, unii dintre membri au fost acuzaţi de violenţele care au vizat atacarea instituţiilor de stat în 13 iunie 1990. E cazul lui Nica Leon, mai ales, care a fost şi arestat, în timp ce şi avocatul Dan Cristian Ionescu era căutat de autorităţi, după cum avea să relateze acesta. Făcuseră parte din micile partide care au declanşat protestul din 22 aprilie 1990, care a sfârşit în foc şi sânge la 13 iunie, deşi era mai înţelept ca manifestaţia maraton să fie oprită după alegerile din 20 mai, iar lupta politică să fie continuată sub alte forme, cum chiar propusese Marian Munteanu.

Dar frustrările celor care candidaseră în alegeri erau uriaşe ca să accepte în­frân­gerea de la 20 mai 1990. Aşa că nu au susţinut retragerea manifestaţiei de pe carosabilul Pieţei Universităţii, care bloca inutil deja centrul Bucureştiului.

Grupul Democrat de Centru (G.D.C.) a avut la nivel naţional un scor de sub 0,5 la sută, reuşind să plaseze doar doi par­la­mentari (pe Serghei Mesaroş la Bucureşti, care avea în mod bizar legături cu Moscova, unde s-a şi născut, şi pe Petrişor Morar la Timiş), şi nu i-ar fi plasat nici pe aceia dacă ar fi existat un prag elec­toral de acces ca după aceea, după 1990, până în prezent.

N-au intrat în Parlament nici unul dintre activiștii importanţi din Bucureşti ai grupării:

„G.D.C. al nostru (mai corect, noastră) – avea să relateze Dan Cristian Ionescu mai târziu – a obținut două locuri de deputat. Cînd veneau în Piața Uni­ver­sității, Nicolae Cerveni (locul 1 pe listă la senat pentru București, dar care venea mai rar) și Nica Leon (locul 2 la camera deputaților tot pentru București), cunoscuți din trans­misiile nocturne TV din C.P.U.N. pentru virulența atacurile lor împotriva lui Ion Iliescu și F.S.N., erau acla­mați ca niște eroi. Dar uite că cele 10 partide care formau G.D.C. nu au putut să obțină la nivelul țării decît 60 sau 70.000 de voturi, iar la nivelul Bucureștiului, doar cca. 6.000. Eu am candidat (singura dată cînd s-a întîmplat așa ceva) la Galați, locul 2 pe lista pentru camera deputaților – chiar dacă aș fi fost pe primul loc, tot aia era! În județul Galați, G.D.C. a obținut în jur de 50 de voturi… Alegerile din 1990 au fost falsificate, știu asta foarte bine… Dar aceste falsificări nu au fost esențiale, poporul român a votat în majoritate Iliescu și F.S.N. Din păcate!“

Au încercat mai întâi în 29 mai 1990 să se reorganizeze la sediul asociației „21 Decem­brie“ sub numele de „Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara“, cu o con­du­ce­re formată din Dan Cristian Ionescu, politician afiliat şi ca revoluţionar la asocia­ţia „21 Decem­brie“ (ca şi, o vreme, la „Alianţa Poporului“), Nica Leon, celebrul Dumitru Dincă ş.a. Totuşi, grupul s-a destrămat şi au rămas ca partide neparlamentare sau semi-parlamentare până în anul 1992, sau unele chiar până după 2000, iar la un mo­ment dat şi-au pierdut şi sediile acor­date de stat, dispărând din peisajul politic.

Despre evacuarea sediului de partid al lui Nica Leon în martie 2001 – unde îşi avea şi avocatul Dan Cristian Ionescu biroul său, oferit gratis de Nica Leon (penalist, Ionescu îl scăpase prin mărturia sa, dată în instanţă, de arest, în 1990, pe Nica Leon), avea să apară în iunie 2004, în Cotidianul, o relatare foarte bizară a acestuia:

„În faţa troiţei de la Universitate, Nica Leon privea rătăcit mulţimea adunată … «Atunci cînd mi-au spart sediul partidului, mi-au furat 300.000 de dolari. Am avut în 1997 un contract cu o bază N.A.T.O.», ne mai spune Nica Leon, întrebările noastre plutind, în acelaşi timp, în aer. Întrebat despre ce contract este vorba, preferă să ne convingă că se grăbeşte, pentru a nu mai răspunde şi pentru a nu mai da ochii cu trecutul“ (articolul „Ce s-a ales de fiii Revoluţiei“, text expus în ampla prezentare „Activitatea lui Nica Leon – sinteză de presă comentată de Ioan Roşca“).

Chiar să fi dat N.A.T.O. bani către opoziţia politică a anilor ’90?

Cornel-Dan NICULAE

[1] Cf. http://haribmprof.blogspot.com/2012/11/curriculum-vitae-in-limba-romana.html

[2] Cf. Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu, „Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste“, IncorectPolitic, 30 aprilie 2023, pe https://www.incorectpolitic.com/eliminarea-unor-clisee-asa-zis-marxiste/

[3] Cf. https://www.amazon.com/Global-Manipulators-Bilderberg-Trilateral-Comission/dp/B000X6YNW2

[4] Cf. Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu, „Ș.N.S.P.A. Lustruiește Neonomenclatura (MMM)“, IncorectPolitic, 20 octombrie 2018, pe https://www.incorectpolitic.com/s-n-s-p-a-lustruieste-neonomenclatura-mmm/