Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Noiembrie 25, 2018
Interveniți, vă rog! Aveți acest drept și mai ales datoria să nu stați nepăsători!
Stimați colegi din Uniunea Artiștilor Plastici,
Vă fac cunoscut că Palatul Dacia de pe Lipscani, cumpărat de Primăria București pe vremea primarului Oprescu, pentru a găzdui Pinacoteca artiștilor plastici din București, printr-o hotărîre ilegală a Primăriei București, primar Firea, a fost cedat gratuit către Institutul Elie Wiesel, pentru a găzdui Muzeul de istorie a evreilor din România, inclusiv muzeul așa zisului Holocaust din România.
Prima informație de care aveți nevoie este că această măsură slugarnică și inadmisibilă între oameni serioși a fost luată prin încălcarea procedurilor legale, ceea ce a provocat intervenția în justiție a concetățeanului nostru MIHAI TOCIU.
Acțiunea în justiție a dlui TOCIU a intrat în faza finală și are nevoie de spijinul nostru
M-am simțit solidar cu gestul dlui Tociu și am făcut o cerere de intervenție în procesul respectiv. Vă îndemn și pe dumneavostră, instituția numită Uniunea Artiștilor Plastici din România, cât și în nume personal, cât mai mulți dintre dumneavoastră, artiștii plasici contemporani, să faceți cerere de intervenție în proces, precum și scrisori de protest pe adresa primăriței Firea.
Atașez la acest mesaj scrisoarea de intervenție pe care am depus-o la tribunal. O scrisoare similară puteți trimite și domniile voastre prin poștă sau internet la adresa
Tribunalul Bucureşti
Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal
Dosarul nr. 2566/3/2017
Termenul următor de judecată și probabil ultimul este 9 decembrie.
Succes!
Ion Coja
Dau mai jos textul cu care m-am adresat instanței judecătorești:
Tribunalul Bucureşti
Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal
Dosarul nr. 2566/3/2017
Stimate domnule Președinte,
Subsemnatul ION COJA, în calitate de intervenient în dosarul nr 2566/3/2017, respectuoas vă rog să luați aminte la motivele pentru care consider că îmi sunt lezate interese personale prin decizia Primăriei de a atribui în folosință clădirea Palatului Dacia unui ONG.
După cum se știe, clădirea respectivă a fost achiziționată cu bani grei (16 milioane euro!) de Primăria Capitalei pentru a găzdui măcar o parte din pinacoteca Primăriei.
Această destinație răspundea unei nevoi stringente: în depozitele Primăriei Capitale sunt adunate mii de opere de artă plastică, ale unor artiști majoritatea români, mulți dintre ei în viață.
Publicul amator de artă din România a salutat la vremea respectivă inițiativa inspirată a Primăriei, oportunitatea organizării unui muzeu de artă al Capitalei.
De altfel, aceasta a fost și rațiunea pentru care Primăria a achiziționat de-a lungul anilor lucrări dintre cele mai valoroase ale artiștilor plastici români.
S-au investit astfel sume mari, dar marele câștig al plasticienilor români urma să fie expunerea lucrărilor într-un spațiu public select, potrivit cu valorile artistice găzduite.
Momentul deschiderii acestui muzeu de artă era așteptat cu mare emoție și nerăbdare atât de artiștii expozanți, mulți aflați în viață, cât și de publicul cultivat al Capitalei, al Țării.
Fac parte din acest public, cunosc bine lumea artiștilor plastici din România și cunosc bine cu ce sentimente și așteptări aceștia, artiști și public deopotrivă, sperau să vadă deschis muzeul de la Palatul Dacia.
Domnule președinte,
Obișnuim să facem disticția între interese personale și interese comunitare, eventual naționale chiar. Însăși legislația ține seamă de această distincție. Vezi cazul de față! Dar trebuie să ținem seamă că există cetățeni, persoane fizice, care au o sensibilitate aparte pentru interesele comunitare, ale cetății, ale Țării.
Sunt destul de multe aceste persoane. Din rândurile lor se recrutează politicienii autentici, dar și pofesioniștii dreptății și ai adevărului, cei „însetați după dreptate”, cum sunt pomeniți în Biserică, la Sfânta Liturghie.
Oamenii aceștia se dedică ideii de adevăr și de dreptate în interes comunitar, fără nicio implicare personală. Sau, mai bine spus, acești oameni transformă interesul comunitar în interes personal și se dedică interesului comunitar cu abnegația și dăruirea pe care alții o arată atunci când la mijloc este un interes personal.
În această categorie se înscriu și magistrații, judecătorii care împart în societate dreptatea, atenți s-o facă numai după ce se dumiresc asupra adevărului privitor la o cauză sau alta.
Aidoma dumneavoastră magistrații sunt și ziariștii și publiciștii care aspiră la titlul de formatori de opinie publică. Mă număr printre cei care prin scrisul lor am ținut să fiu cât mai aproape de linia adevărului și a dreptății. Când n-am reușit, nu am ezitat să-mi recunosc public greșeala și s-o îndrept.
Am intervenit în procesul deschis de colegul Mihai Tociu deoarece cunosc bine situația, contextul în care se situează disputa pentru palatul Dacia.
Cunosc bine persoanele care vor să administreze clădirea respectivă, ca beneficiari ai deciziei Primăriei, o decizie care a încălcat legile și regulamentele în vigoare.
Și mai ales cunosc faptul material că nu există nicăieri în România un depozit, cât de mic, în care Comunitatea evreilor din România să fi adunat vreo colecție de artefacte, de viitoare exponate într-un muzeu al istoriei evreilor din România.
Nu există materiale și documente cu care să se umple un muzeu de dimensiunile Palatului Dacia. Confirmarea am găsit-o într-un document oficial emis recent de Institutul WIESEL, care a redactat un Caiet de sarcini în vederea organizării unei licitații pentru găsirea unei firme care să se ocupe de organizarea muzeului, de proiectarea acestui muzeu etc. La pagina 5 a acestui document se spune că:
„Constituirea colecțiilor de bunuri culturale ale muzeului se va realiza în paralel cu organizarea lui, astfel încât proiectul de amenajare a spațiilor destinate patrimoniului muzeal va trebui să aibă în vedere flexibilitatea modalităților de expunere și depozitare și posibilitățile de rescalare a acestor spații pe măsura dezvoltării viitoare a colecțiilor. Direcțiile actuale de constituire a patrimoniului sunt colectarea documentelor și a artefactelor de mari și mici dimensiuni, care să reflecte diversitatea istoriei comunităților evreiești din România. De asemenea, un important fond de fotografii se prefigurează drept o componentă majoră a colecțiilor. Expoziția permanentă va include și medalioane a zecilor de personalități care au îmbogățit cultura, economia și tehnica românească.”
Așadar, se prefigurează ca exponatele principale să fie „un important fond de fotografii”… Este jenant să-ți închipui un asemenea muzeu, în care majoritatea exponatelor vor fi fotografii. Cumva și fotografiile care au fost dovedite a fi contrafăcute?
Cu ani în urmă am vizitat o clădire de mici dimensiuni în care era amenajat un „muzeu al istoriei evreilor din România”: câteva camere tapetate cu fotografii, singurul exponat care merita o atenție erau câteva bucăți din vestitul „săpun evreiesc”.
Acesta nu va putea fi expus la viitorul muzeu de pe Lipscani deoarece, așa cum se știe, săpunul respectiv s-a dovedit a fi un fals grosolan și penibil!
Rușinos pentru „istoria evreilor” care l-au inventat mințind pur și simplu întreaga omenire! Inclusiv poporul evreu!
Menționez și o experiență personală legată de această istorie: am încercat să consult colecția de ziare evreiești publicate în limba română în România anilor 1940-50. M-am adresat secretariatului Federației Comunităților Evreiești din România, de la care am primit un răspuns cu totul neașteptat: întreaga arhivă a FCER, inclusiv colecțiile de ziare și reviste evreiești, a fost scoasă din Țară și se află în păstrare în Israel.
Măsură ilegală, deoarece FCER este o instituție bugetată de statul român, iar în virtutea acestui fapt este obligată să pună la dispoziția oricui arhiva sa! (Vezi legea informației)
Menționez și situația moștenirii rămase de la Wilhelm Filderman, lider al evreilor români în perioada 1930-1944.
Importante documente istorice din arhiva lui Wilhelm Filderman, lăsate de acesta prin dispoziție testamentară să ajungă în proprietatea Academiei Române, au fost sustrase de serviciile secrete din Israel și dosite, ascunse de ochii publicului și al specialiștilor… Putem fi siguri că aceste documente nu vor fi expuse la Muzeul organizat sub supravegherea liderilor evrei de la București, deoarece Wilhelm Filderman, care a fost la vremea sa „cel mai important evreu din Europa”, era o persoană onestă, de mare probitate profesională, și care s-a pronunțat în mai multe rânduri în apărarea autorităților române, împotriva acuzațiilor de genocid anti-evreiesc.
Au rămas de la acesta nenumărate texte, pe care Institutul Wiesel nu le ia în considerație atunci când formulează acuzații iresponsabile la adresa poporului român!
Putem fi siguri că documentele provenite de la Wilhelm Filderman, ani de zile liderul oficial al comunității evreiești din România, vor lipsi din sălile Muzeului de istorie a evreilor din România.
Vor lipsi și documentele din arhivele românești, pe care Muzeul le-ar putea împrumuta sau fotografia. Menționez în acest sens soarta pe care a avut-o intenția unui grup de istorici militari de a publica patru volume de documente privind „Situația evreilor din România anilor 1940-1944”. A fost tipărit primul volum, dar, la intervenția FCER, volumul a fost retras de la difuzare și dat la topit!
În fine, vor lipsi și cele mai importante documente privind relațiile româno-evreiești din mult discutata epocă a guvernării Mareșalului Ion Antonescu.
Acesta, bun cunoscător al problemei, a pregătit din vreme câteva lăzi cu documente autentice privind soarta evreilor din acei ani, documente care, la sfârșitul războiului, utmau să fie folosite de români la tratativele de pace, pentru a demonstra adevărul în ceea ce privește tratamentul de care au avut parte evreii din România.
Aceste documente au fost preluate de ruși, cu titlul de captură de război.
După 1990 statul Israel a tratat cu Moscova preluarea acestor documente, au plătit cât au cerut rușii, iar în momentul de față acel fond de documente istorice atât de importante pentru România zace sub șapte lacăte în depozitele Mossadului.
Însăși existența acestui fond este ținută la secret și despre acest fond nu vorbește niciun angajat al FCER sau al Institutului Elie Wiesel, condus de un impostor, cu sentimente anti-românești pe care nu și le-a cenzurat niciodată.
În concluzie, trebuie spus că persoanele care se erijează azi în postura de reprezentanți ai comunității evreiști din România, în frunte cu Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, nu prezintă nicio garanție de seriozitate și onestitate.
Inclusiv presa din Israel se delimitează de acești falși lideri.
Nu adevărul istoric, care ar trebui să stea la temelia unui muzeu de istorie îi animă, ci posibilitatea unor câștiguri materiale însemnate, pe care și le vor putea deduce din exploatarea clădirii în litigiu și din însăși amenajarea unui muzeu.
Am toate motivele să cred că la Primărie s-a știut că se face un abuz prin schimbarea destinației clădirii Palatul Dacia, că se comite astfel un gest care contrariază interesele bucureștenilor, inclusiv ale bucureștenilor evrei.
De aceea factorii de decizie de la Primăria Capitalei au eludat îndeplinirea unor condiții și formalități cerute de lege, prin care consilierii locali ar fi avut ocazia să-și spună părerea și să decidă numai în cunoștință de cauză.
Așadar, împrejurarea că sunt bine informat asupra chestiunii, mă obligă să nu țin seama de interesele mele personale, care mi-ar recomanda „să nu mă pun rău cu evreii”.
Pun deasupra interesul comunitar, de a nu permite unor înși corupți să-și facă jocul. Acesta este motivul pentru care am formulat cererea de intervenient.
La bază este un interes personal foarte puternic: liniștea sufletească, nevoia de a-mi face datoria. Dacă m-aș sustrage de la acest gest ar însemna să-mi pierd calitatea cea mai înaltă a Omului: respectul de sine însuși…
Domnia Voastră ca magistrat, ca om al legii și al adevărului, cunoașteți această teamă, această grijă, cea mai onorabilă dintre toate!
În concluzie:
- Hotărîrea Primăriei privind soarta Palatului Dacia s-a luat în cadrul unei ședințe extraordinare a C.G.M.B., în regim de urgență, deși datele problemei nu conțineau niciun element de urgență. Prin acest tertip, s-a produs încălcarea legii, ceea ce a dus la o hotărîre complet nepotrivită cu nevoile Capitalei.
- O discuție în cadrul unei ședințe extraordinare scutea pe susținătorii acestei hotărîri să ceară avizul și raportul comisiei de specialitate din cadrul Consiliului General al Municipiului. Un asemenea raport în mod sigur ar fi făcut distincția între depozitele Primăriei unde mii de artefacte așteptau să fie puse în valoare prin deschiderea Pinacotecii Capitalei și lipsa oricărui fond de exponate privind Istoria Evreilor din România, aflate în gestiunea Institutului Wiesel sau a FCER ori în altă locație.
- O cerere de genul celei înaintate de Institutul Wiesel se justifica numai în măsura în care se putea invoca și demonstra existența unui număr mare de artefacte al căror loc potrivit ar fi fost un muzeu. Nu există nicio mențiune de acest fel în actele care au fost înaintate de Institutul amintit. Nu există niciun obiect de patrimoniu național care au urma să fie expus în muzeul preconizat.
- Cele de mai sus dovedesc intenția consilierilor de la Primăria Capitalei, în frunte cu primarul general, de a comite o ilegalitate cu bună știință, iar nu un act de neglijență. Consiliul Genereal al Municipiului București a premeditat ocolirea legii.
- Dar îmi mai pun întrebarea următoare, probabil decisivă: Institutul Wiesel a solicitat și a obținut „acordarea (darea) în administrare” a imobilului din strada Lipscani. Ne întrebăm dacă acest Institut se califică pentru a primi în administrare un bun din domeniul public. Conform legislației se pare că nu! Citez:
Darea în administrare a bunurilor domeniului public
- Reglementarea dreptului de administrare
Posibilitatea constituirii dreptului de administrare este statuata prin Constitutie si reglementata in legislatia subsecventa la care ne-am referit deja.
Astfel, potrivit art.136 alin.(4) din Constitutie, republicata, bunurile proprietate publica pot fi date, in conditiile legii organice, in administrarea regiilor autonome sau institutiilor publice.
Legea nr.213/1998 prevede, la art.12 alin.(l), ca bunurile domeniului public pot fi date, dupa caz, in administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritatilor administratiei centrale si locale, a altor institutii publice de interes national, judetean sau local.
Legea nr.215/2001 cuprinde, la randul sau, dispozitii referitoare la dreptul de administrare, prevazand la art.123 alin.(l): „Consiliile locale si consiliile judetene hotarasc ca bunurile ce apartin domeniului public sau privat, de interes local sau judetean, dupa caz, sa fie date in administrarea regiilor autonome si institutiilor publice, sa fie concesionate ori sa fie inchiriate. Acestea hotarasc cu privire la cumpararea unor bunuri ori la vanzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judetean, in conditiile legii’.
- Titularii dreptului de administrare
Asa cum rezulta din textele constitutionale si legale pe care le-am citat mai sus, dreptul de administrare se poate constitui exclusiv in favoarea regiilor si a institutiilor publice.
intr-adevar, la art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998 se prevede in mod expres ca bunurile domeniului public pot fi date, dupa caz, in administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, a altor institutii publice de interes national, judetean sau local.
Deci, cu alte cuvinte, titulari ai dreptului de administrare pot fi regiile autonome si institutiile publice, art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998 enumerand exemplificativ ca institutii publice prefecturile si autoritatile administratiei publice centrale si locale.”
Consider că acest aspect trebuie și el să fie luat în seamă.
Cu cele mai bune gânduri și urări,
Ion Coja
București, 6 noiembrie 2018
PS: Cred că ar fi potrivit ca și alți cetățeni, bucureșteni sau nu, să se adreseze justiției, și mai ales Primăriei, cu comentariile pe care le cred de cuviință.
