Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 22, 2019
DESCARCĂ – Vasile Stoica – Suferintele din Ardeal .pdf
Vasile Stoica, îndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919–1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919–1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model.
Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l–a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu, 1 dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. În acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României
Vasile Stoica s–a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere.
A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913–1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro–ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo–antantistă.
Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s–a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari.