Care holocaust? Care genocid? Crucea Roșie desființează atât cifra de șase milioane cât și poveștile despre un holocaust organizat de nemți

Incorect Politic
Septembrie 4, 2022

Care holocaust? Care genocid?

Via IonCoja:

Daca nu a fost genocid in lagarele germane recunoscute, atunci cum putea avea loc genocid in Transnistria care nu era un lagar german?

Unde sunt rapoartele Comitetului Crucii Rosii Internationale despre evreii din Transnistria?

De ce nici o organizatie internationala pentru prizonierii de razboi, cum ar fi “Inter Arma Caritas” nu are rapoarte despre evreii din Transnistria?

Pana unde guvernul israelian si guvernantii romani tradatori vor merge cu minciunile lor nefondate?

 

O EVALUAREA FACTUALĂ A „HOLOCAUSTULUI” DE CATRE CRUCEA ROȘIE INTERNATIONALA
– Evreii și lagărele de concentrare: nicio dovadă de genocid

Există un studiu al problemei evreiești din Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al condițiilor din lagărele de concentrare ale Germaniei, care este aproape unic în onestitatea și obiectivitatea sa, Raportul în trei volume al Comitetului Internațional al Crucii Roșii privind activitățile sale în timpul celui de-al doilea. Războiul Mondial, Geneva, 1948.

Această relatare cuprinzătoare dintr-o sursă complet neutră a încorporat și extins concluziile a două lucrări anterioare: Documents sur l’activité du CICR en faveur des civils détenus dans les camps de concentration en Allemagne 1939-1945 (Geneva, 1946) și Inter Arma Caritas : lucrarea CICR – Comitetului Internațional al Crucii Roșii – în timpul celui de-al doilea război mondial (Geneva, 1947). Echipa de autori, condusă de Frédéric Siordet, a explicat în primele pagini ale Raportului că scopul lor, în tradiția Crucii Roșii, a fost neutralitatea politică strictă și aici constă marea sa valoare.

CICR a aplicat cu succes convenția militară de la Geneva din 1929 pentru a avea acces la internații civili deținuți în Europa Centrală și de Vest de autoritățile germane. În schimb, CICR nu a putut să obțină niciun acces la Uniunea Sovietică, care nu a ratificat Convenția. Milioanele de internați civili și militari deținuți în URSS, ale căror condiții erau cunoscute a fi de departe cele mai proaste, au fost complet separați de orice contact sau supraveghere internațională.

Raportul Crucii Roșii are valoare prin faptul că clarifică mai întâi circumstanțele legitime în care evreii au fost deținuți în lagărele de concentrare, de exemplu. ca apatrizi inamici. În descrierea celor două categorii de internați civili, Raportul distinge cel de-al doilea tip ca fiind „civili deportați din motive administrative (în germană, „Schutzhäftlinge”), care au fost arestați din motive politice sau rasiale deoarece prezența lor era considerată un pericol pentru stat sau forțele de ocupație „(Vol. 111, p. 73). Aceste persoane, continuă, „au fost plasate pe același picior cu persoanele arestate sau întemnițate conform dreptului comun din motive de securitate”. (P.74).

Raportul admite că germanii au fost la început reticenți în a permite supravegherea de către Crucea Roșie a persoanelor reținute din motive legate de securitate, dar până la sfârșitul anului 1942, CICR a obținut concesii importante din partea Germaniei. Li s-a permis să distribuie colete de alimente către marile lagăre de concentrare din Germania din august 1942, iar „din februarie 1943 încoace această concesiune a fost extinsă la toate celelalte lagăre și închisori” (Vol. 111, p. 78). CICR a stabilit curând contactul cu comandanții lagărelor și a lansat un program de ajutor alimentar care a continuat să funcționeze până în ultimele luni ale anului 1945, scrisori de mulțumire pentru care au venit de la internații evrei.

Beneficiarii Crucii Roșii au fost evreii

Raportul afirmă că „Au fost împachetate zilnic până la 9.000 de colete.> Din toamna anului 1943 până în mai 1945, aproximativ 1.112.000 de colete cu o greutate totală de 4.500 de tone au fost trimise în lagărele de concentrare” (Vol. III, p. 80). ).

Pe lângă alimente, acestea conțineau îmbrăcăminte și consumabile farmaceutice. „Coletele au fost trimise la Dachau, Buchenwald, Sangerhausen, Sachsenhausen, Oranienburg, Flossenburg, Landsberg-am-Lech, Flöha, Ravensbrück, Hamburg-Neuengamme, Mauthausen, Theresienstadt, Auschwitz, Bergen-Belsen, în taberele de lângă Viena și în centrul și sudul Germania. Principalii destinatari au fost belgieni, olandezi, francezi, greci, italieni, norvegieni, polonezi și evrei apatrizi” (Vol. III, p. 83).

În timpul războiului, „Comitetul a fost în măsură să transfere și să distribuie sub formă de provizii de ajutor peste douăzeci de milioane de franci elvețieni strânși de organizațiile de asistență socială evreiască din întreaga lume, în special de către Comitetul american de distribuție comun de la New York”. (Vol. I, p. 644).

Această din urmă organizație a fost permisă de către guvernul german să mențină birouri la Berlin până la intrarea americană în război. CICR s-a plâns că obstrucționarea vastei lor operațiuni de ajutor pentru internații evrei nu a venit de la germani, ci de la blocarea strânsă a Aliaților din Europa. Majoritatea achizițiilor lor de alimente de ajutor au fost făcute în România, Ungaria și Slovacia.

CICR a primit laude speciale pentru condițiile liberale care predominau la Theresienstadt până la momentul ultimelor lor vizite acolo, în aprilie 1945. Acest lagăr, „unde erau aproximativ 40.000 de evrei deportați din diferite țări era un ghetou relativ privilegiat” (Vol. III). , p. 75). Potrivit Raportului, „’Delegații Comitetului au putut să viziteze tabăra de la Theresienstadt (Terezin), care era folosită exclusiv pentru evrei și era guvernată de condiții speciale. Din informațiile adunate de Comitet, această tabără a fost începută ca un experiment de către anumiți conducători ai Reich-ului…

Acești bărbați doreau să ofere evreilor mijloacele de a-și înființa o viață comunală într-un oraș aflat sub propria administrație și deținând autonomie aproape completă… doi delegați au putut vizita tabăra pe 6 aprilie, 1945. Au confirmat impresia favorabilă dobândită la prima vizită „(Vol. I, p. 642).

CICR a primit, de asemenea, laude pentru regimul lui Ion Antonescu din România fascistă, unde Comitetul a putut acorda ajutor special pentru 183.000 de evrei români până în timpul ocupației sovietice. Ajutorul a încetat apoi, iar CICR s-a plâns cu amărăciune că nu a reușit niciodată „să trimită nimic în Rusia” (vol. II, p. 62).

Aceeași situație s-a aplicat la multe dintre lagărele germane după „eliberarea” lor de către ruși. CICR a primit un flux voluminos de corespondență de la Auschwitz până în perioada ocupației sovietice, când mulți dintre internați au fost evacuați spre vest. Dar eforturile Crucii Roșii de a trimite ajutor internaților rămași la Auschwitz sub control sovietic au fost zadarnice. Cu toate acestea, pachetele de alimente au continuat să fie trimise foștilor deținuți de la Auschwitz, transferați în vest, în lagăre precum Buchenwald și Oranienburg.

Nicio dovadă a genocidului

Unul dintre cele mai importante aspecte ale Raportului Crucii Roșii este că clarifică adevărata cauză a acelor decese care, fără îndoială, au avut loc în lagărele spre sfârșitul războiului. Raportul spune: „În starea haotică a Germaniei după invazia din ultimele luni ale războiului, lagărele nu au primit deloc provizii de hrană, iar foametea a făcut un număr tot mai mare de victime. El însuși alarmat de această situație, guvernul german în cele din urmă CICR la 1 februarie 1945… În martie 1945, discuțiile dintre președintele CICR și generalul S.S.Kaltenbrunner au dat rezultate și mai decisive.Ajutorul putea fi de acum încolo distribuit de CICR, iar un delegat a fost autorizat să rămână informat. în fiecare tabără… „(Vol. III, p. 83).

În mod clar, autoritățile germane s-au străduit să amelioreze situația neplăcută în măsura în care au putut. Crucea Roșie este destul de explicită în declararea că aprovizionarea cu alimente a încetat în acest moment din cauza bombardamentelor aliate asupra transporturilor germane și, în interesul evreilor internați, ei au protestat la 15 martie 1944 împotriva „războiului aerian barbar al Aliaților” ( Inter Arma Caritas, p. 78).

Până la 2 octombrie 1944, CICR a avertizat Ministerul German de Externe cu privire la colapsul iminent al sistemului de transport german, declarând că condițiile de foamete pentru oamenii din întreaga Germanie deveneau inevitabile.

Tratând cu acest Raport cuprinzător, în trei volume, este important să subliniem că delegații Crucii Roșii Internaționale nu au găsit nicio dovadă în lagărele din Europa ocupată a Axei a unei politici deliberate de exterminare a evreilor.

În toate cele 1.600 de pagini ale sale, Raportul nu menționează nici măcar o cameră de gazare. Admite că evreii, la fel ca multe alte naționalități din timpul războiului, au suferit rigori și privațiuni, dar tăcerea sa completă pe tema exterminării planificate este o respingere amplă a legendei șase milioane.

La fel ca reprezentanții Vaticanului cu care au lucrat, Crucea Roșie s-a trezit incapabil să se complaca în acuzațiile iresponsabile de genocid care devenise la ordinea zilei. În ceea ce privește rata reală a mortalității, Raportul subliniază că majoritatea medicilor evrei din lagăre erau folosiți pentru combaterea tifosului pe frontul de est, astfel încât nu erau disponibili atunci când epidemiile de tifos din 1945 au izbucnit în lagăre. (Vol. I, p. 204 și urm.)

De altfel, se pretinde frecvent că execuțiile în masă au fost efectuate în camere de gazare deghizate cu viclenie în dușuri. Din nou, Raportul face un nonsens din această afirmație. „Nu numai spalatorii, ci si instalatiile pentru bai, dusuri si spalatorie au fost inspectate de catre delegati. Adesea au fost nevoiti sa ia masuri pentru a face corpurile mai putin primitive si pentru a le repara sau mari” (Vol. III, p. 594). ).

Nu toți au fost internați

Volumul III al Raportului Crucii Roșii, capitolul 3 (I. Populația civilă evreiască) tratează „ajutorul acordat secțiunii evreiești a populației libere”, iar acest capitol arată destul de clar că în niciun caz nu toți evreii europeni au fost plasat în lagăre de internare, dar a rămas, cu anumite restricții, ca parte a populației civile libere. Acest lucru intră în conflict direct cu „minuțiozitatea” presupusului „program de exterminare” și cu afirmația din memoriile falsificate Höss că Eichmann era obsedat să pună mâna pe „fiecare evreu pe care putea să-și pună mâna”.

În Slovacia, de exemplu, unde asistentul lui Eichmann, Dieter Wisliceny, era responsabil, Raportul afirmă că „O mare parte a minorității evreiești avea permisiunea de a rămâne în țară și, în anumite perioade, Slovacia era privită ca un paradis de refugiu pentru Evrei, în special pentru cei care veneau din Polonia.Cei care au rămas în Slovacia par să fi fost în siguranță comparativă până la sfârșitul lui august 1944, când a avut loc o răscoală împotriva forțelor germane.

Deși este adevărat că legea din 15 mai 1942 a provocat internarea a câteva mii de evrei, acești oameni erau ținuți în lagăre în care condițiile de hrană și cazare erau tolerabile și unde internaților li se permitea să facă muncă remunerată în condiții aproape egale cu cele ale pieței libere a muncii” (Vol. . I, p. 646).

Nu numai că un număr mare de aproximativ trei milioane de evrei europeni au evitat cu totul internarea, dar emigrarea evreilor a continuat pe tot parcursul războiului, în general prin Ungaria, România și Turcia. În mod ironic, emigrarea evreilor de după război din teritoriile ocupate de germani a fost facilitată și de Reich, ca în cazul evreilor polonezi care scăpaseră în Franța înainte de ocuparea acesteia.

„Evreii din Polonia care, pe când se aflau în Franța, obțineau permise de intrare în Statele Unite au fost considerați cetățeni americani de către autoritățile de ocupare germane, care au fost de acord să recunoască în continuare valabilitatea a aproximativ trei mii de pașapoarte eliberate evreilor de către consulatele din Polonia. Țările din America de Sud „(Vol. I, p. 645).

Ca viitori cetățeni S.U.A., acești evrei au fost ținuți în lagărul Vittel din sudul Franței pentru străinii americani. Emigrarea evreilor europeni din Ungaria a avut loc în special în timpul războiului, nestingherită de autoritățile germane. „Până în martie 1944”, spune. Raportul Crucii Roșii, „Evreii care aveau privilegiul de a obține vize pentru Palestina erau liberi să părăsească Ungaria” (vol. I, p. 648).

Chiar și după înlocuirea Guvernului Horthy în 1944 (în urma încercării sale de armistițiu cu Uniunea Sovietică) cu un guvern mai dependent de autoritatea germană, emigrarea evreilor a continuat.

Comitetul și-a asigurat angajamentele atât ale Marii Britanii, cât și ale Statelor Unite „de a acorda sprijin prin toate mijloacele emigrării evreilor din Ungaria” și din S.U.A. Guvernul CICR a primit un mesaj în care se spunea că „Guvernul Statelor Unite… acum își repetă în mod specific asigurarea că acesta va face aranjamente pentru îngrijirea tuturor evreilor cărora, în circumstanțele actuale, li se permite să plece” (Vol. I , p. 649).

Biedermann a fost de acord că, în cele nouăsprezece cazuri în care „Did Six Million Really Die?” citat din Raportul Comitetului Internațional al Crucii Roșii privind activitățile sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și Inter Arma Caritas (aceasta include materialul de mai sus), a făcut acest lucru cu acuratețe.

Un citat din Charles Biedermann (delegat al Comitetului Internațional al Crucii Roșii și director al Serviciului Internațional de urmărire al Crucii Roșii) sub jurământ la Procesul Zündel (9, 10, 11 și 12 februarie 1988).

Cele de mai sus sunt din capitolul nouă din cartea „Did Six Million Really Die?”

Pentru întreaga carte „Did Six Million Really Die?” – “Chiar au murit intradevar sase milioane?” – dați clic aici:
http://www.vancouver.indymedia.org/news/2004/03/122056.php

Sursa: https://rense.com//general69/factua.htm

Traducerea CD