Home / Educativ / Campania Electorală Legionară din 1937 – La Pas prin Frăţia de Cruce (5)

Campania Electorală Legionară din 1937 – La Pas prin Frăţia de Cruce (5)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 25, 2024

Campania Electorală Legionară din 1937 - La Pas prin Frăţia de Cruce (5)

Campania Electorală Legionară din 1937 – La Pas prin Frăţia de Cruce (5)

 

N-am timp să mă mir prea mult că aud vocea de bas a lui Ghiţă Popa, pe care îl porecleam în liceu “Baronul”, comandând:

— Gardă! Drepţi!

Aşa era obiceiul în “mănunchi” şi apoi în Frăţie: pentru orice păcat, greşeală sau nerealizare ţi se da, sau mai degrabă îţi luai tu pedeapsa. Ca pedepse erau: km marş pe vreme urâtă, renunţarea la un film, post negru suplimentar, ore de tăcere, învăţarea unei poezii pe de rost, de făcut un lucru bun, care nu ţi se cerea, citirea unei cărţi, etc. De multe ori te pedepseai fără să mai anunţi şi pe ceilalţi. Nu te controla nimeni, ai fi putut minţi, dar ce rost ar fi fost să stai cu o minciună într-o organizaţie, în care nu te ţinea nimeni cu forţa, puteai pleca când vroiai.

1/40T obişnuiam să-l folosim astfel: ne luam o temă de studiat sau mai multe pentru şedinţa următoare. Pentru a te gândi mai bine la tema dată, obişnuiam să ne trecem gândurile pe hârtie în propoziţii scurte laconice. Ne obişnuiam astfel nu numai să gândim ordonat, dar şi să ne exprimăm în cât mai puţine cuvinte. Altă metodă era ca tema să fie discutată în doi sau trei, plimbându-ne în pauze în curtea liceului sau după amiaza în oraş, de obicei în jurul cetăţii. Te obişnuiai să gândeşti, să te exprimi logic şi la obiect şi să-i asculţi şi pe alţii.

Campania electorală 1937

Regele îl numise prim ministru pe Gheorghe Tătărăscu pentru o nouă guvernare. Alegerile urmau a se ţine cu câteva zile înainte de Crăciun. Desigur greutatea campaniei nu cădea pe umerii Frăţiei, organizaţie de educaţie creştină şi naţională. Asta nu însemna să fim simpli spectatori la eveniment. Participarea Frăţiei cu puterile ei însemna tot educaţie – educaţie cetăţenească. Partidul „Totul pentru Ţară” venise cu nişte manifeste foarte frumoase şi sugestive, de obicei cu fragmente din cântecele legionare. Îmi amintesc două. Unul: “să faci Căpitane o ţară ca soarele sfânt de pe cer!” Altul: “vrem dreptate, pâine, pace pentru neamul românesc”. Semnul partidului era fereastra cu doi ochi vii. Legionarii nu lipeau afişe cu oameni plătiţi. Cuiburile legionare din oraş le aşezau la lumina zilei. Între ei profesorul Benţea ţinea ca operaţia să arate şi frumos: să placă ochiului şi sufletului.

Noi am luat hotărârea să punem afişe mari în copacii şi pe stâlpii de pe drumurile ce duceau în Făgăraş, afişe lipite pe cartoane tari, fixate bine să nu le ia vântul. Existau apoi alte manifeste mai mici cu destinaţia de a fi citite şi altele foarte mici, ceva mai mari decât timbrele, care se lipeau. Pe acestea le multiplicam noi la şapirograf şi le introduceam în cutiile de poştă în tot oraşul. Pe nici un manifest nu se apela la cineva să voteze pentru legionari. Lumea trebuia să ştie cine erau ei, ce voiau şi ce semn au legionarii. Judeţul şi ţara erau străbătute de echipe legionare în marş cântând.

Se intra în sat în cântec, se străbătea satul, se opreau la un loc potrivit. Careva spunea oamenilor câteva vorbe scurte, apoi echipa părăsea satul tot cântând. Aşa se ajungea până în cele mai izolate cătune. Nu ştiu câte echipe au străbătut judeţul Făgăraş. Eu am văzut una deosebită: 25 până la 30 de bărbaţi în port bihorean, ordonaţi, cântând cântece legionare pe voci. Şi celelalte partide se foloseau de muzică. Tocmeau tarafele satului, de obicei ţigani, să-i aştepte la intrarea în sat şi porneau cu alai pe uliţe. Se puteau întâmpla şi cazuri hazlii: lăutarii asistând la trecerea unei echipe legionare, au prins după ureche cântecul, ce le-a plăcut şi, crezând că le face plăcere domnilor lor, i-au primit în sat cu aceste cântece spre disperarea acestora.

Am plecat în vacanţa de Crăciun cu două zile înaintea alegerilor, în buzunar cu o sută de manifeste mici şi unul mare atât cât am putut eu plăti, căci manifestele legionare se plăteau contra cost. La ultima şedinţă luasem hotărârea ca fiecare dintre noi să convingă cel puţin trei alegători să voteze cu legionarii. Cu tata nu mi-am mai pierdut vremea că el nu mai trebuia să fie convins. Am alergat la unchii mei şi am început să-i conving. Cu unchiul Vasile a fost uşor, că el mi-a mărturisit:

— Eu l-am văzut de multe ori pe Codreanu când am fost în armată la grăniceri şi umblam în patrulă la Bucureştii Noi, unde-şi făceau legionarii casă. Şi unchiul Laurean mi-a făgăduit că va vota cu pătratul, dar am crezut eu că numai să scape de cicăleala mea.

Am mai lipit nişte manifeste şi m-am întors acasă seara, hotărât ca a doua zi să reiau propaganda din om în om. Ajuns acasă, mă aştepta însă o veste tristă: a doua zi eram la rând la păscutul oilor că încă nu ninsese. Nu am avut ce face. Mi-am luat cojocul, cânele, mâncarea şi în buzunar încă 50 de manifeste mici cu lipici, încă nehotărât ce voi face cu ele. Cioban era Traian Nistor, un om tăcut şi judecat. Toată ziua i-am povestit tot ce ştiam despre Legiune, despre Căpitan, despre războiul civil din Spania, despre comunişti şi i-am descris şi ce făceam noi în Frăţia de Cruce. I-am cântat lui, la oi şi la pădure câte cântece legionare am ştiut. Eram convins că va vota cu noi. Mai mult, cu acest om şi cu familia lui am rămas prieten. Peste 12 ani când voi fi în munte cu arma, Traian Nistor, ca cioban la mioare, va fi unul din cei mai buni sprijinitori ai noştri.

Seara, când să ducem oile în sat şi mă gândeam ce să fac cu manifestele, mi-a venit o idee năstruşnică: chemam oile la noi cu pâinea rămasă; nenea Traian le ţinea de coarne, iar eu le lipeam bine pe bot sub ochi câte un manifest. Şi aşa am intrat cu turma pe uliţă. Aranjasem ca în fiecare curte să intre o oaie cu câte un manifest.

Nu numai eu făceam propagandă legionară. Ziua alegerilor a venit cu un strat de zăpadă nins proaspăt noaptea. Tata urma să plece la vot cu sania, cu fostul primar Domiţian Iaru, cu care era prieten bun de când fuseseră în America. Secţia de votare era în satul vecin, Recea.

— Hai şi tu, Ionică, să stai la cai până votăm, mă invită nenea Ţian.
— Stau, numai dacă-mi făgăduieşti că faci cum zic eu!
— Să-ţi dau să mâni caii?
— Dar ce, eu îs copil? Îţi spun eu pe drum.
— Şi ce-ai dori tu să fac, Ionică? mă întrebă în sanie.
— Să votezi cu cine spun eu!
— Şi cu cine-mi spui tu?
— Cu legionarii!
— Tu eşti nebun, cine votează cu prilostiţii ăştia, de dau cu barda în lună?
— Măcar a zecea parte dintre alegători, am zis eu sigur (cam atâta se aprecia că vor obţine legionarii).
— Poate, răspunde el, dacă le ia Dumnezeu minţile.
— Ba poate dacă le dă Dumnezeu minte, am zis eu.

Cu aceste zise am ajuns în Recea. La o răscruce de uliţă o fată ne face semn să oprim. Recunosc în chipul fetei pe învăţătoarea, care fusese la noi în sat, cu doi ani în urmă, câteva luni şi locuise chiar la nenea Domiţian pe când era primar.

— Ce faci aicea, domnişoară? zise nenea Ţian mirat.
— Te aştept pe dumneata! răspunse fata zâmbind.
— Pe mine?! Îmi pare bine că nu m-ai uitat, dar de ce?
— Să-ţi spun ca să votezi cu legionarii! spuse fata convingător.
— Sunteţi nebuni. Tot cu prostia asta m-a bătut la cap şi pruncul ăsta, acum şi dumneata?! Spune-mi un om cuminte, care să fie legionar.
— Eu, nene Domiţian. Eu şi fraţii mei, dumneata îi cunoşti, şi tata şi alţii. Să facem în ţara asta ce dumneata n-ai reuşit să faci cât ai fost primar, că ai fost singur. Dar cu noi împreună le vom face toate. Vom face o ţară frumoasă.
— Cu mine? O nebunit lumea! zise nenea Domiţian şi ca răspuns fetei şi ca rămas bun.

Ajungem la primărie şi tragem sania la o parte. Pe când se dădeau jos din sanie, iacă vine la noi doamna Soriţa. Îl salută pe nenea Domiţian pe englezeşte şi-l sărută. Cine era doamna Soriţa? Cu treizeci de ani în urmă o fetişcană îndrăzneaţă a plecat printre bărbaţi în America, a stat vreo 15 ani, s-a căsătorit, a rămas văduvă şi s-a întors acasă. Cu banii câştigaţi a cumpărat aici maşină de treier, selector de cereale, torcătorie de lână, autobuz de la sat la Făgăraş şi a deschis o prăvălie. Când nu mergea o afacere, lichida şi se apuca de alta, după cum se vedea nu cu prea mult spor.

Obişnuia să spună:” câştig sau păgubesc, tot negustor mă numesc!”. Se remăritase, dar oamenii întrebau de doamna Soriţa, nu de soţul ei.

— Dom, cu cine votezi?
— De ce mă întrebi?
— Ca să-ţi spun să votezi cu noi.
— Cu care noi?
— Cu legionarii, cu cine alţii?
— Şi tu te-ai dat cu legionarii?! răspunse omul înciudat.
— Păi nu ştii? De mai un an. Aşa-i dacă stai numai la coada vacii şi nu mai ieşi în lume.
— Hmm, clătină din cap nenea Domiţian, descumpănit şi se îndreptă spre cabina de vot.
— Gândeşte-te bine, Dom, şi tu şi oamenii ăştia, căci se adunaseră oameni în jurul săniei, că numai legionarii mai scapă ţara asta din noroi.
— Ţi-am făcut voia, Soriţă, spune omul la întoarcere râzând trist. M-am dat şi eu cu nebunii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *