Cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei – La Pas prin Frăţia de Cruce (15)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 4, 2024

Cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei – La Pas prin Frăţia de Cruce (15)

Frăţia de Cruce pe ţară

În răstimp de trei luni de libertate Frăţiile şi-au arătat prezenţa în lumea românească ca o entitate proprie. Prima manifestare a fost o şcoală de cadre în Bucegi, în septembrie 1940. Au fost prezenţi şefii de Grupuri şi de Frăţii aşa cum ieşiserăm din prigoană. De la Făgăraş ne-am prezentat Vichente Comşulea, Tavi Popa şi cu mine. Întâlnirea s-a ţinut la Sinaia. În sfârşit ne vedeam liberi, toţi câţi crescusem neştiuţi în ultimii ani în credinţa legionară. Ne vedeam şi nu ne venea a crede câţi eram.

Dacă prigoana unui rege dement a distrus pădurea mare legionară, răsărisem noi şi ne dezvoltasem în locul rămas gol. Puţini din cei prezenţi îl văzuseră pe Căpitan sau măcar pe bădia Istrate, dar crescusem în cultul lor, de parcă îi aveam permanent între noi. Pentru noi, ei nu dispăruseră niciodată. Istoria ar trebui să reţină această latură a dezvoltării Frăţiilor de Cruce, în timpul prigoanei.

Nu a apărut nici un vânzător între noi. Unul, dacă l-ar fi avut Siguranţa, am fi avut şi noi fraţii de cruce soarta legionarilor vârstnici. Căci, oricare dintre noi îi cunoştea pe ceilalţi cu numele lor adevărat, ca şi pe şefi, ca şi pe fraţii din Frăţiile din alte judeţe. Ba chiar se urmărea să ne cunoaştem bine pentru întărirea Frăţieii. Au căzut dintre noi totuşi şi în această prigoană. De exemplu la Slatina în septembrie 1939 a fost împuşcat şi un elev frate de cruce. Au fost arestaţi şi condamnaţi şi în alte părţi, dar ca inşi izolaţi nu ca făcând parte dintr-o organizaţie pe ţară.

La prima şedinţă comună, vechile cadre au predat comanda noului şef al Frăţiilor de Cruce, Ilie Smulţea, de curând învestit de Comandantul Horia Sima în această funcţie. Fiecare şef de grup raporta situaţia Frăţiilor din judeţul lui. Cu toţii am făcut apoi un marş pe munte pe la cota 1400, vf. Omul şi seara târziu am coborât în Predeal.

Am luat în primire clădirea centrală a străjii ţării, din marginea oraşului. De curând, printr-un ordin al generalului Ion Antonescu, patrimoniul străjeriei era trecut în seama Frăţiilor de Cruce. Cu această ocazie ne-a fost adresată şi o scrisoare a generalului. Din multele bunuri şi palate, tabere, case de odihnă, Frăţia n-a păstrat decât această clădire renunţând la celelalte bunuri. Era în această alegere şi ceva sentimental. Căpitanul iubise atât de mult Predealul şi aici îi simţeam mai deplin prezenţa lui.

Pentru acelaşi motiv, chiar în zilele în care ne-am aflat la Predeal au fost aduse osemintele legionarilor căzuţi în Cadrilater, Miercurea Ciuc şi Vaslui şi aşezate în jurul mănăstirii Predeal. O gardă permanentă dintre noi a vegheat la căpătâiul sicrielor şi mormintelor lor.

Azi crucile de atunci nu mai sunt. Au fost smulse, dar trupurile lor în sicriele de zinc sunt încă în acel pământ stâncos al Predealului, aşteptând să aibă parte din nou de o cruce creştinească la căpătâi, lucru ce s-a şi înfăptuit prin mâna altor tineri, în 1995.

De la această întâlnire mi-a mai rămas în memorie un amănunt semnificativ vieţii noastre: pe drumul de munte, poposind la un izvor, o parte dintre noi, fără a aştepta ordinul de masă, ne-am desfăcut merindele şi am început să mâncăm. Spre paguba noastră că în Frăţie erau nişte tradiţii bine întocmite, care nu puteau fi nesocotite. Ne-am recunoscut greşeala şi ne-am luat pedeapsa: două zile consecutive de post negru. Noul şef al Frăţiilor ne-a redus pedeapsa la jumătate, dar noi am executat-o integral.

„Cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei”

La 6 octombrie a fost aniversată o lună de la alungarea regelui prin prezenţa a circa 100.000 de legionari în Bucureşti, în Piaţa Naţiunii. La tribună se aflau conducătorul statului Ion Antonescu îmbrăcat în cămaşă verde şi Comandantul Horia Sima. Pentru acest gest l-am învăluit cu aceeaşi credinţă şi dragoste, ce o aveam pentru Comandant. Cu cât devotament i-am jurat atunci credinţă, când a început discursul zicând: “cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei” şi a mărturisit că voieşte să înfăptuiască în România voinţa Căpitanului.

Cine şi-ar fi putut închipui că numai peste trei luni acest om va da ordin să se tragă în plin pe străzile capitalei şi în ţară în aceşti tineri şi că se va angaja în public că-i va reprima, şi că în jur de 6000 de copii din Frăţiile de Cruce vor popula în anii următori temniţele României? Eram prea copii, prea cu sufletul curat pentru a putea bănui o astfel de posibilitate.

Am fost iarăşi, noi Frăţiile şi am însoţit sicriele Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor de la biserica Ilie Gorgani până la Casa Verde, unde au fost aşezate lângă cele ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin.

De câteva zile ţara întreagă era îngrozită de povestirile plutonierilor de jandarmi, care i-au ştrangulat în pădurea Tâncăbeşti, pentru ca morţi fiind să mai fie împuşcaţi încă odată şi aruncaţi într-o groapă comună la Jilava, iar dezgropaţi şi arşi cu damigene de vitriol şi acoperiţi cu o placă de beton cu pământ deasupra, crezând că nu se va mai şti de ei în veci. Şi iată că totul s-a aflat. Carol al II-lea în ultimele zile de domnie voia să-şi acopere crima mai deplin. A poruncit generalului Bengliu să cheme pe cei 14 plutonieri de jandarmi şi să-i ucidă.

Generalul s-a temut că după uciderea lor va urma uciderea sa şi a amânat chemarea la Bucureşti a jandarmilor. Când în sfârşit i-a chemat totuşi aceştia nu au răspuns la apel bănuind de ce-i cheamă. Noile autorităţi legionare au găsit pierdută printre hârtii o notă cu numele a 14 plutonieri de jandarmi. Prea era bătătoare la ochi cifra 14, şi de aici teribila descoperire. Dar prin asta tragedia celor 16 sicrie – unul al Căpitanului, 3 ale Nicadorilor, 10 ale Decevirilor şi două ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin -, nu a luat sfârşit. O lege veche a pământului românesc trebuia să se împlinească şi de data asta: Generalul Antonescu a ascuns sicriele faţă de ţară cine ştie unde şi le-a lăsat moştenire comuniştilor de nu se mai ştie unde şi cum au fost nimicite.

Fost-a dat acestui pământ o lege nescrisă, care trăieşte şi se aplică fără de apel, la răstimpuri de istorie ca un blestem, pe care nu-l poţi ocoli şi care cere ca cei mai buni fii ai acestui neam să nu aibă parte de mormânt şi cruce. Unde-i mormântul lui Ioan Vodă cel spintecat de cămile? Unde au fost aruncate bucăţile din trupurile lui Horia, Cloşca şi Crişan după ce au fost ţintuite pe porţile cetăţii din Alba Iulia? Care-i fântâna care a devenit mormânt până la judecata de apoi pentru Tudor?

Pe semne pământul acesta, pentru a se putea spăla de păcatele fiilor lui, are nevoie nu numai de sufletele celor mai buni dar şi de trupurile lor. Ca un sorb nesăturat din poveştile bătrâne, lăcomia pământului a cerut apoi în continuare alte şi alte jertfe de morminte necunoscute. I-a cerut trupul lui Maniu, George Brătianu, vlădici neîncovoiaţi, sute de preoţi şi bărbaţi din cei mai buni. Şi pământul acesta încă nu s-a ostoit. Avea nevoie de pădure tânără, de trupuri răstignite la Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, pe crestele munţilor ţării, din Bucovina până în Semenic şi din Maramureş până în munţii Dobrogei. Şi a mai fost loc în acest pământ şi de cenuşa morţilor din 1989 aruncată într-un canal. Fi-vor destule oare mormintele de până acum?:

Morminte dragi

(Radu Gyr)

Morminte dragi, lumină vie
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgând sub glie
Ca un şuvoi subpământean.

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până-n temelii,
Căci arde ţara de morminte
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru-n el v-aduce,
Îngenunchieri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi
Nu! Neamul nostru nu vă plânge
Ci se cuminecă prin voi.

*

La aniversarea Unirii din 1918

Am călătorit în vagoane de marfă o noapte ca să fim a doua zi la Alba Iulia, la 1 decembrie 1940,pentru a păşi pe locurile sfinte în cetatea cea mai mare din Dacia, Apulum, pe locurile unde a înfăptuit prima unire a tuturor românilor, Mihai Viteazul, unde au pătimit Horia, Cloşca şi Crişan, unde a fost pălmuit Avram Iancu şi unde părinţii noştri în 1918 au înfăptuit România Mare.

Era atâta tineret adunat din toate colţurile Ardealului ciuntit, pe Platoul romanilor. Era acolo pentru a se lega că nu va avea linişte pe pământ până România nu va fi întregită cum a fost şi pentru a da speranţă fraţilor de dincolo de răzorul de la Feleac; pentru a arăta lumii că nu ne vom împăca niciodată cu acest răzor, că Ardealul îi o fiinţă vie, care nu poate fi despicată şi să mai rămână vie. Au fost de faţă la tribună regele Mihai, generalul Antonescu şi Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare. Reţin din cuvântarea Comandantului: „…graniţele ţării sunt mai întâi în inimile noastre, ale neamului românesc şi până vor fi acolo, orice împărţire a oamenilor nu va fi definitivă”.

Trebuie să povestesc aici o întâmplare din călătoria cu trenul de la Bucureşti la Alba Iulia. Trecusem de gara Teiuş, trenul în care ne aflam, tren foarte lung, spre Alba Iulia. După noi urma să vină trenul regal, în care se aflau în afară de suveran şi generalul Antonescu şi Comandantul Horia Sima, precum şi alţi conducători ai statului naţional-legionar. La vreo câţiva kilometri, în plin câmp, trenul s-a oprit la un semnal de alarmă, în dreptul locului numit „Tău”. După câteva minute de control, în care nu s-a constatat nici o defecţiune, trenul a pornit din nou, dar, pe linie a rămas desfăcut vagonul din urmă. Norocul a fost că legionarii din penultimul vagon au observat lipsa ultimului vagon şi din vagon în vagon s-a transmis pericolul până la locomotivă. Trenul s-a oprit aproape de gara Sântimbru, de unde s-a telefonat în urmă înştiinţându-se gara Teiuş de accidentul, care se prevedea, înlăturându-se astfel pericolul. Desigur totul a fost un atentat, plănuit şi executat de către comuniştii din gara Teiuş.