Bomboana pe Coliva Jidanilor

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 30, 2019

Cu ajutorul unei adrese de arhivă, puterm republica unele articole încă actuale. Începem cu cel de mai  jos:

 https://web.archive.org/web/20160203180944/http://www.altermedia.info/romania/2015/01/05/bomboana-pe-coliva-jidanilor/

 

Bomboana pe coliva jidanilor

Așa-zisul popor „evreu“ nu a existat

 

Nu a existat un popor numit „evreu“. Cuvântul „evreu“ este o născocire lingvistică artificială, scoasă cu forcepsul, fără să corespundă unui popor numit „evreu“.

Arthur Koestler a avut mare succes cu ideea din titlul cărţii sale „Al treisprezecelea trib“! Ideea sa a fost considerată corectă sau măcar plauzibilă şi a fost preluată şi de alţii. Dar nu are nici un temei: (k)hazarii nu reprezintă cel de-al treisprezecelea trib, fie şi în forma aceasta de convertire la iudaism a unora de neam străin, turco-mongol, cum erau (k)hazarii.

Înainte de a merge mai departe, este necesar să facem câteva clarificări privind denumirea corectă a acestui trib, așa-zis „al treisprezecelea“! Unii autori mai preocupați de problema jidănească – precum Ivor Benson și Traian Golea, traducătorul în limba română al cărții sale, FACTORUL SIONIST. Influența iudaică asupra istoriei secolului XX – au propus grafia corectă a tribului (k)hazar, și anume hazar, așa cum apare pe hărțile medievale, îndeosebi pe cele rusești.

Lecțiunea și grafia khazar/khazari a apărut și a fost răspândită din cauza variantei literare franțuzești, deoarece litera „h“ nu are un fonem corespunzător în limba franceză și, pentru a face mai lizibilă lectura, autorii respectivi au introdus și litera „k“, așa cum fac de obicei cu numele străine și îndeosebi cu cele slave: de exemplu, Hrușciov este grafiat Khroushchev, în limba franceză, iar această grafie este preluată și în limba engleză, deși nu era nevoie: puteau să-l scrie mai simplu, Hrushchov.

Dar care fuseseră celelalte douăsprezece triburi anterioare ale iudeilor?! Fuseseră doar două: al lui Iuda şi al lui Benjamin/Beniamin/Veniamin, acesta din urmă rămânând, treptat, cu foarte puţini membri, până la dispariția sa din istorie; deci, cam 1,5 triburi de iudei.

În cartea lui Benjamin Freedmann, Faptele sunt fapte (Facts are Facts, the Truth about the Khazars), se găsesc numele celor 12 triburi. Nici urmă de „evrei“ printre ele.

Povestea celor 12 triburi vine de la cei 12 băieţi ai lui Iacob, născuţi din cele două femei ale acestuia şi din cele două slujnice ale lor (Facerea, 29, 32-35; 30, 1-25), pentru că deși Moise le adusese de la Iehova, înscris în Tablele Legii, DECALOGUL, cunoscut și prin sintagma Cele Zece Porunci – printre care figura și faimoasa poruncă a șaptea, „Să nu fii desfrânat!“ (Ieșirea, 20, 14), citată în folclor îndeobşte sub forma „Să nu preacurveşti!“, Iacob preacurvise la greu, căci fariseismul făcea parte din comportamentul de bază la iudei, „farisei“ fiind chiar o denumire sinonimă cu „iudei“. Deşi, dacă ar fi să facem hermeneutica formei româneşti a versetului, ar reieşi că, în fondul filosofiei (i)morale biblice iudaice, ar fi permisibil, totuşi, să „curveşti“, dar cu condiția să nu „preacurveşti“. Este vorba de:

– fii lui LEAH: RUBEON, SIMEON, LEVI, IUDA, ISACHAR şi ZEBULON (șase triburi);

– fii servitoarei lui LEAH, numită BILHAH: DAN şi NEFTALI (două triburi);

– fii lui Raşel: IOSIF şi BENJAMIN (două triburi);

– fii servitoarei lui Raşel, numită Zilpah: GAD şi AŞER (două triburi). Aceştia au fost la originea celor douăsprezece triburi, cărora le-au dat și denumirea „semințiilor“ luată după numele lor. După cum se vede, nici urmă de EVREI printre cele douăsprezece triburi! Cele mai cunoscute în istorie au fost triburile lui Iuda și Benjamin, iar, în scrierile lor, mai apare și tribul leviților, care s-au erijat mai mult în „înțelepții“ celorlalți, devenind un fel de comisari-instructori, care le-au stabilit preceptele și le-au scris cărțile.

De acord că jidanii sunt urmaşii (k)hazarilor, poate chiar hazari pur-sânge, lucru care se poate discuta. În nici un caz nu cred că putem spune „jidani europenizaţi“, dacă europenizarea înseamnă altceva decât o chestiune de transport, ca, de exemplu, a magrebiano-africanilor în Franţa, care se cred francezi, pentru că sunt născuţi în Franţa.

Una este să te naşti într-o ţară, alta să aparţii genetic unui grup sau popor, mai mic sau mai mare, oricare ţi-ar fi locul naşterii.

Hazaro-jidovii nu au putut fi europenizaţi din punct de vedere genetic, pentru că aşa ceva nu este posibil, la limită, decât după cel puţin 42 de generaţii metisate, după chiar învăţătura iudaică, de exemplu.

Acum câțiva ani presa din România a difuzat știrea cum că, pentru a beneficia de o primă barosană și alte înlesniri acordate nou-născuților și, implicit, mamelor respective, o tânără țigancă s-a dus, în ultima lună de sarcină, să-și descarce progenitura în Spania. Dar „consilierii“ ei pe probleme pecuniar-demografice nu erau prea buni cunoscători ai legislaţiei iberice în materie: ca să fi beneficiat de facilităţile despre care auzise, incomplet, în şatra ei, ar fi trebuit să fi locuit în Spania cel puţin doi ani! Ca atare, ţiganca nu a luat nici un sfanţ pentru puradelul ei.

Totuși, puradelul a căpătat pașaport și cetățenie spaniolă! Da, dar ţigănuşul ei este „spaniol“?

Ce drepturi are el ca proaspăt „cetăţean spaniol“, devenit astfel prin naştere?

Păi, cum zicea olteanul când a fost prins fără bilet în tren, „nu prea are“. Asemenea incongruenţe legislative sunt speculate cu viclenie de către cei interesaţi, cum au devenit țiganii-europenizați, adică migranți-itineranți în diferite țări pentru a înșfăca diverse alocații sociale.

Un alt exemplu de astfel de viclenie l-a semnalat dr. Gheorghe Funar, când a alertat asupra faptului că Ungaria profită de sărăcia în care au fost aduşi deliberat românii şi le acordă bătrânilor români pensii în schimbul acceptării de către aceştia a cetăţeniei maghiare. Şi deja s-au bulucit mulţi să profite de asemenea facilităţi, la fel ca ţiganca care s-a dus repede în Spania să umfle mangoţii cînd îşi varsă acolo gunoiul etnic.

În acest mod perfid Ungaria urmărește să-și mărească populația „maghiară“ în Transilvania spre a arăta, cu proxima ocazie, Uniunii Europene că Moghioria deține un mare procentaj de „cetățeni maghiari“ cu dublă cetățenie în România, motiv pentru care va cere ocuparea Transilvaniei cu argumentul că la Trianon i s-ar fi făcut o mare nedreptate! Dar, evident, cei mai mari speculanţi în materie de asemenea procedee malefice sunt tot jidanii.

Nicolae Iorga avertiza, cu ironia sa voltaire-iană, în interpelarea PROBLEMA EVREIASCĂ din Parlament din 11 februarie 1910, exact asupra intenţiei perfide de a deveni „români“ a jidanilor care pretindeau drepturi echivalente cu ale românilor pe motiv că s-au născut în România:

„Foaia evreiască intitulată România vorbeşte despre chestia socialistă, despre afacerea Racovschi (…). D-lor, iată ce zice foaia România:

«Cu prilejul afacerii Racovschi, cercurile oficiale și naționaliste au descoperit un raport între mișcare socialistă și Evrei. Studenții naționaliști, foarte probabil nu fără îndemnul Guvernului, în orice caz de acord cu acesta, au strigat că mișcarea în favoarea lui Racovschi este înscenată de Evrei.

Fapt cert este că, dacă Evreii au fost deocamdată străini mișcării, simpatia lor nu i-a lipsit. Socialismul în țară nu mai este o cantitate neglijabilă și partidul nou, care este pe drum de a se forma, constituie de acum o putere însemnată, de la care Evreii pot aștepta liberarea lor din jugul  în care gem».

Acesta în luna lui Novembre, și acela care scrie aici prevede că, după o discuție între socialiști, dintre care unii vedeau enormitatea părăsirii punctului de vedere național românesc pentru a trece prin umanitarism și a ajunge la punctul de vedere național evreiesc – extraordinar pentru un Român rătăcit –, că, va să zică, după acesta, se va ajunge la declarația marelui partid social-democrat român că el înțelege ca Evreii să nu mai fie străini, ci să se bucure de drepturile tuturor celor care s-au născut în România.

Prin urmare, d-lor, după teoria dumnealor, cine vrea să fie Român, nu are decît să se fi născut în România, și, deci, pentru aceasta nu ar avea Evreii din Bucovina sau din Rusia decît să-și trimeată pe stimatele lor consoarte în anumite momente-n România pentru a o înzestra cu un număr de cetățeni născuți aici. (Mare ilaritate.)

Și, d-lor, articolul continuă: «Partidul social-democrat este la noi singurul care se gîndește la emanciparea celor cîteva mii de evrei».

Dacă ai zice 350.000, – tot cîteva mii! Vedeți, o cantitate neglijabilă!“

Ironia din acest ultim rând se referă la faptul că, atunci, în 1910, în România Mică jidanii pretindeau că sunt doar circa 350.000, dar Nicolae Iorga, chiar la începutul acestei interpelări parlamentare, subliniind dezinformarea practicată, relevase că, în realitate, e vorba de peste 500.000 de jidani!

După circa un sfert de secol, pe vremea Guvernului Goga – care, la fel ca Petru Șchiopul, încercase să-i expulzeze pe jidanii intrați ilegal în țară și, la fel ca în 1910, stârnise un scandal în „Ioropa“ cu acuze de antisemitism la adresa României –, jidanii ajunseseră la circa 2,5 milioane de indivizi, fiind, cum a reamintit, recent, Gabriel Constantinescu, în raportul de un jidan la șapte români: adică cel mai mare din Europa, la mare distanţă de proporţia din celelalte state, chiar de situaţia din Rusia, unde erau cei mai mulţi jidani.

Cartea lui Gabriel Constantinescu este disponibilă aici – Link

Mistificarea jidănească pe această temă este la fel de virulentă și acum, când Aurel Vainer pretinde că ar mai fi doar 8.000 de jidani (tot atâţia erau şi în 1989!), deși s-a ajuns tot la circa 2,5 milioane de jidani.

Chestiunea jidănească este extrem de complexă, iar prin simplificarea ei expeditivă și abuzivă – așa cum unii spun „evrei români“, „rabinul şef al României“ şi alte asemenea expresii idioate – ne batem singuri cuie în tălpile de care vom avea nevoie pentru a cerceta şi lămuri problema și, eventual, pentru a le da un șut unde trebuie jidanilor prețioși – ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Victor Neuman, Alexandru Florian, Marco Maximilian Katz, Jean Ancel, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Vladimir Tismăneanu ș.a. –, care vor să ne impună opiniile lor, tot așa cum, în antichitate, preoţii leviți le impuneau iudeenilor riturile cultului iudaic, normele de comportament, ideologia rasistă, politica teroristă etc., reluată, acum, de conducerea Israelului, pe baza, cum acuza Roger Garaudy, a „interpretării tribale a textelor biblice“!

Din punct de vedere genetic, sau etno-rasial dacă vrem, toată lumea admite despre hazari că sunt de origine turco-mongolă, preluând, de altfel, opiniile lui Abraham Poliak și Arthur Koestler.

 

Care este originea cuvântului „evreu“?

În celebra sa carte CONTROVESA SIONULUI, Douglas Reed face o expunere savantă și documentată a originii cuvântului „evreu“ și a modului cum leviții au confecționat – modificându-le, „adaptându-le“, adică falsificându-le continuu – cărțile Vechiului Testament, pe care, ulterior, creștinii ortodocși au luat aceste falsuri ca fiind „autentice“, iar Împăratul Constantin cel Mare chiar a stabilit, personal, ca orice imperator care poate să-şi impună opinia în mod absolut, lista cărților care să constituie conținutul Bibliei. Iată de ce, acum, culmea!, Jaroslav Pelikan relevă cu stupefacţie: „Cea mai mare parte a doctrinei creştine s-a dezvoltat în sînul unei Biserici care nu avea cunoştinţă de textul original al Bibliei ebraice“ (s.n., V.I.Z.).

Aşadar, Biserica Catolică (căci despre ea este vorba, întrucât termenul „catolic“ are, aici, sensul de „universal“, adică forma de mişcare a Bisericii, care fusese universală până la schisma ei oficială din 1054, între Catolicism şi Ortodoxie!) îşi dezvoltase doctrina ortodoxă – aici termenul „ortodox“ este folosit de J. Pelikan cu sensul etimologic de „dreapta credinţă“ – luând ca adevărate falsurile iudeene confecţionate de preoţii leviţi, „ajustându-le“, de fiecare dată, după bunul lor plac.

Acest paradox – Ortodoxia, adică „dreapta credinţă“, bazată pe niște falsuri – rămâne abscons, adică nu este conștientizat de către creștini, deoarece sunt ignoranți în materie de exegeză biblică, iar acesta este unul dintre motivele pentru care jidanii țin sub obroc Manuscrisele de la Marea Moartă, spre a nu se afla adevărul privind textele biblice!

Și pe aceste falsuri biblice se sprijină ideea pe cât de notorie pe atât de idioată a „iudeo-creştinismului“, adică a sorgintei iudaice – nu iudeene – a Creştinismului! Termenul „iudaic“ a fost introdus abia în secolul întâi d.H., de către Flavius Josephus în celebra sa carte, Antichităţi iudaice.

Deşi, de la apariţia sa, Creştinismul s-a aflat într-un perpetuu război axiologic cu Iudaismul. Caracterul paradoxal al acestui război este dat de faptul că aproape toţi papii au cochetat cu Iudaismul – în timp ce enoriaşii catolici îi persecutau pe iudei pentru deicid –, iar papa Ioan Paul al II-lea, faimosul Karol Joseph Woytilla, chiar a ajuns până acolo încât i-a numit pe iudeii actuali – în realitate, pe jidani, pe moștenitorii fariseilor biblici – „fraţii noştri mai mari“! Mai mult, le-a cerut iertare jidanilor pentru persecuţiile comise de Biserica Catolică în decursul secolelor, îndeosebi în vremea Inchiziţiei!

Din păcate, însă, acum Inchiziţia a încăput, şi ea, pe mâna jidanilor, care au întors-o contra creştinilor – mai exact spus, contra ortodocşilor, căci catolicii – sub „îndemnul“ cucernic al papilor, adică, de fapt, sub comanda autoritară a papilor, întrucât „papa de la Roma“ este expresia emblematică a monarhului absolut – sunt protejaţi de către această nouă lnchiziţie.

Explicaţia rezidă în aceea că, aşa cum releva Douglas Reed, şi inclusiv, acum, Kevin MacDonald, Biserica catolică (la fel ca şi alte organizaţii oficiale) este infestată cu jidani „convertiţi“ la catolicism cu scopul deliberat de a se insinua și a submina Creştinismul. Conflictului bimilenar dintre Creştinism şi Jidănism i se potriveşte caracterizarea leninistă a luptei de clasă, cum că „se ascute zi de zi, ceas de ceas şi în proporție de masă!“

În fond, sub specie conceptuală, Creştinismul şi Jidănismul sunt două clase politice drapate în ideologie religioasă, dar, în subteran, conduse de elite politice: pe de o parte, Jidănismul – sub forma şi titulatura actuală de Sionism – este condus de Cahal, guvernul unic şi autoritar din umbră al Sionismului sub cele două forme de mişcare ale sale, Socialismul şi Capitalismul, care converg, acum, în Mondialism (Globalism) şi, pe de altă parte, Creştinismul, care se mişcă sub două forme mari, Catolicismul şi Ortodoxismul, în continuă dezbinare şi dispersare: Catolicismul, condus de papa de la Roma, este mai abil, fiindcă este disimulat sub diverse secte/culte conservatoare şi neoprotestante – unele foarte agresive, ca mormonii şi „Martorii lui Iehova“, autonumiţi şi „studenţi în Biblie“ –, dar toate de sorginte jidănească, foarte bine mascate şi, de aceea, foarte penetrante.

Voi expune, în continuare, în rezumat, primele capitole din CONTROVESA SIONULUI [1]. Uneori, pentru mai multă clarificare (sper eu), am intervenit cu unele comentarii, introduse între paranteze drepte şi indicate, de cele mai multe ori, cu precizarea: „– n.n., V.I.Z.“

*

Douglas Reed a fost corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena şi în celelalte capitale din centrul Europei între 1924 şi 1938, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice şi militare europene în aceşti ani şi i-a permis să stabilească contacte şi să obţină informaţii veridice și importante.

În 1938 şi-a dat demisia în semn de protest pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate şi falsificate – intervenea „Poliția Gândirii“ anticipată de George Orwell; astăzi tot ceea ce se publică în marea presă a tuturor ţărilor este o imensă minciună şi dezinformare, aşa cum dovedeşte autorul în această carte, care constituie încununarea operei vieții sale.

A continuat să scrie cu mult succes dezvăluind adevărul despre toate tranzacţiile militare şi politice ale secolului, până când cărţile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele şi i-a fost tăiat accesul la demnitarii şi oamenii politici ai zilei. Ruina carierei şi vieții lui publice i-a dat, însă, răgazul şi singurătatea necesare studiului intens care a produs cartea pe care o rezumăm, printr-un fragment, aici.

Cartea – redactată între 1949-1952 şi rescrisă în 1956 – a rămas nepublicată timp de 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât şi autorul au fost intens boicotaţi de cei care deţin forţele de opresiune civilă şi intelectuală şi deţin monopolul tipografic în lumea „liberă“.

Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internaţională continua să evolueze pe liniile descrise de el şi cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, pe ascuns unelteşte cu acesta împotriva ţărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă şi Statele Unite; a trăit să vadă cum numai „evreii“ din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului şi măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata izraeliană: toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită realizată de Douglas Reed.

*

Poporul antic nomad „habiru“ a migrat în diverse zone din arealul Orientului Apropiat. De la această denumire a apărut, probabil în primele secole de creștinism, prin corupere fonetică și grafică a filierei „habiru“→…→„hebreu“, forma literară a cuvântului, hebraeus/hebraei în limba latină, hébreu/hébreux în limba franceză, în limba engleză hebrew, cu varianta românească literară „evreu/evrei“, iar cea folclorică ovreu/ovrei; forma „evreu“ a fost impusă, artificial și interesat de propagandiștii jidani-așchenazi, pentru a fi și ei considerați „evrei“, pe motivul că termenul „jidan“ ar fi peiorativ, tot așa cum țiganii s-au fudulit și ei și vor să li se zică „romi“.

Din cauza interșanjabilității fonemelor „b“ și „v“ (care dau și dublete, de ex., borbotine/vorvotine, voroave/vorbe etc.), în limba română avem și cele două variante: limba „ebraică“/„evreiască“ și „evreu“ în loc de „ebreu“, tot așa cum cuvintele Benjamin și Bethleem au și variantele literare Beniamin, Veniamin și, respectiv, folclorice, Vitlaim. Chiar ideologul principal al sionismului, Teodor Herzl, avea numele iniţial, de jidan, nu de „european“, Binyamin Ze’ev Herzl.

Oricum, termenul „habiru“ înseamnă chiar „nomad“, deci nici el nu desemna un „popor“, ci doar grupuri de triburi care migrau de acolo-acolo, „ca țiganu’ cu cortul“ – cum zice românul –, numite, deci, generic, „nomazii“. Iar , „nomazii“, adică „habiru“, nu înseamnă „evrei“, ci nomazi!

1. Cum a început tărășenia

Totul a început în 458 î.Hr., când un mic trib palestinian din Imperiul Persan despărţit de izraeliți, şi anume tribul iudaic (descendent din Iuda, unul dintre fiii adulterinului-acceptat Iacob – spre deosebire de un François Mitterrand, care era un adulterin-mascat, sau de un Luigi Berlusconi, care este un adulterin-scandalos), a instaurat teoria supremaţiei unei seminţii alese pentru a jefui şi stăpâni toate popoarele lumii, care-i sunt prin lege inferioare.

Distrugerea civilizaţiei care a înflorit în Europa şi-n Vest în ultimii 2.000 de ani este cauzată de acţiunea acestei teorii, după cum o arată faptele, documentele şi datele istorice care pot fi verificate. În treacăt, amintesc, în acest sens, demonstrația făcută de Ilariu Dobridor, în cartea sa ignorată, DECĂDEREA DOGMELOR [2].

Iudaismul era reacţionar încă de la apariţia sa acum 2.500 de ani, căci existau, deja, religii ca budismul şi confucianismul, care propovăduiau pacea şi existenta unui Dumnezeu unic pentru toţi oamenii cu milă şi toleranţă pentru toţi.

În Egipt, Cărţile Morţilor, care datează de acum 4.600 de ani, descriu pe Dumnezeul unic şi atemporal care a creat cerul şi pământul şi pe om, în timp ce iudaismul este politeist, cum dovedesc menţiunile despre „ceilalţi Dumnezei“ din Ieşirea (în anumite traduceri se folosește denumirea de Exodul, dar aici preferăm denumirile din edițiile românești ale Bibliei, girate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

O sectă care a devenit stăpânitoare în tribul iudaic a preluat ideea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, dar i-a atribuit rolul de a distruge şi asupri pe toţi oamenii în favoarea iudeilor.

Căci acest Iehova a ales un neam, fals numit „al lui Israel“, fiind redus doar la tribul iudaic, şi-i dă acestui neam ales putere absolută de a ucide, despuia, jefui, înrobi şi asupri pe toate celelalte seminții, ca o răsplată pentru că acest trib îl recunoaște drept Dumnezeu dintre toți ceilalţi Dumnezei: aceasta este „Legea“.

Dacă iudeii nu se supun Legii, atunci Iehova îi împrăştie printre celelalte seminţii, ceea ce constituie „robia“ lor; iar drept pedeapsă pentru celelalte seminţii pentru că şi-au îndeplinit rolul destinat lor de Iehova, acesta le va da pe mâna iudeilor ca să le masacreze şi să le despoaie. Aceasta este înțelegerea dintre Iehova şi „fiii lui Israel“ în Vechiul Testament. În realitate, „fiii lui Israel“ habar n-au avut niciodată de această înţelegere redactată de leviţii iudei în jurul anului 458 î.Hr.

Înainte de această dată n-a existat nimic scris şi religia consta doar din folclor oral. Fragmentele care au supravieţuit din acel folclor arată că izraeliții nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigașă ca a lui Iehova.

Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei, care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe Munte cu Tablele Legii cunoscute drept „Cele Zece Porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Izraeliții din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie inclusiv religia lor avea multe asemănări.

Numele lor şi numele lui Moise au fost, însă, preluat de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, ură de rasă, masacre în numele religiei şi răzbunare împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare; Moise întâi vine şi dă Cele Zece Porunci de cinste, bunătate şi respect pentru aproapele, ca, apoi, povestea lui să continue cu genocid şi masacrare pe scară mare a oamenilor nevinovaţi pe care-i întâlneau iudeii în migraţiunile lor. Iehova întâi zice: „Să nu ucizi!“, iar, apoi, ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruțând doar fecioarele pentru a le lua sclave.

Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar care acționează şi astăzi, leviţii au născocit multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că n-au avut loc, ca, de exemplu, robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveștile legate de Egipt. Învăţaţii rabini sunt de acord că Moise nu a existat niciodată şi că profeţiile lui Isaia, de exemplu, au fost compuse în diverse etape de timp de diverse persoane.

Spre deosebire de cititorii Bibliei, care se cred creştini, erudiţii talmudişti, ca, de exemplu, marele istoric sionist dr. Josef Kastein, nu cred în realitatea poveştilor din Vechiul Testament; dar cred în politica seminţiei alese pentru a stăpâni, asupri şi jefui pe celelalte popoare.

Dr. Josef Kastein spune clar că Vechiul Testament este un program politic scris la vremea sa în scopul acţiunii politico-militare, care este în continuare revizuit şi rescris de către înțelepții Sionului pentru a face faţă realităţilor istorice contemporane.

2. Sfârșitul Israelului

Robia egipteană din Geneza/Facerea şi Exodul/Ieşirea este, deci, o legendă, căci nomazii „Habiru“ (hebreii), despre care vorbesc rapoartele miniştrilor faraonilor cu mii de ani în urmă, au pătruns în Canaan şi s-au amestecat cu populaţia locală cu mult înainte de timpurile legendarului Moise.

În nord erau mai numeroși „Habiru“ din triburile lui Yisrael, vag înrudite, uneori aliate, alteori în duşmănie; în sud era un trib mic al lui Iuda, tribul iudaic, care, căzând sub dominaţia leviţilor, a dat naştere religiei iudaice, rasismului iudaic şi – târziu în istorie – termenului de „evreu“, interșanjabil cu cel de iudeu. În Enciclopedia Iudaică se spune despre acest trib că „cel mai probabil nu era un trib israelit“ [3].

Dar, în timp ce izraeliții au acceptat să trăiască împreună cu celelalte popoare şi s-au contopit cu ele, tribul iudaic a preluat legende izraelite şi le-a rescris şi transformat în cel mai crâncen program politico-militar de distrugere a altor popoare. Izraeliţii au respins acest program politico-militar cu circa 950 de ani î.Hr., acum aproape trei mii de ani.

Rescriind legendele izraeliților, leviţii care au pus bazele iudaismului au lăsat, însă, intacte unele pasaje despre „poporul ales“, care, văzute din afară de către neinițiați, par misterioase, ca, de exemplu, pasajul în care socrul are legături sexuale cu nora în Facerea 38; dar motivele scribilor şi leviților care au rescris Vechiul Testament şi care rescriu tot timpul doctrina iudaică nu pot fi totdeauna înţelese de cei din afară.

În Vechiul Testament se povesteşte cum tribul iudaic condus de clasa stăpânitoare a leviţilor (la care s-a asociat şi un trib minuscul, al lui Beniamin) a căutat o alianţă cu izraeliții, care erau mult mai numeroşi, ceea ce s-a realizat printr-un rege ales (nu ereditar), şi anume Saul.

Cu el a început istoria cuceririlor sângeroase, a masacrelor şi distrugerilor care marchează cariera iudeilor în istoria antică. Saul s-ar părea că n-a ucis absolut toate victimele şi unii au scăpat cu viaţă din drumul iudeilor; de aceea Iehova l-a pedepsit, l-a înlocuit cu David şi, în cele din urmă, Saul s-a sinucis.

E probabil că toată istoria asta este inventată, căci a fost scrisă cu secole mai târziu; dar ceea ce este real şi ilustrativ este insistența lui Iehova ca agresorii, cuceritorii să fie fără milă, ucigaşi şi călăi neîndurători, să masacreze mulţimile, căci de aceea au fost aleşi.

Cum izraeliții nu l-au acceptat pe David ca rege, izraeliții s-au despărţit, dar au fost cuceriţi cu forţa armelor şi stăpâniţi de fiul lui David şi a unei hitite, Solomon, care n-a prea păstrat nici el puritatea seminţiei, căci a avut un harem cu multe femei din alte triburi, printre care o egipteancă. Prin 937 î.Ch. izraeliții s-au despărţit de iudei şi dispar, astfel, din istoria Israelului şi a Sionului.

Căci din seminţia lui David trebuie să se nască un mesia iudaic, care să-i instaureze definitiv pe iudei ca şefi supremi şi stăpâni peste toate popoarele lumii şi peste aurul şi bogăţiile lor. Josef Kastein scrie că segregaţia rasială crâncenă practicată de iudaici a început după moartea lui Solomon şi dispariţia izraeliților.

Această segregaţie este opera leviţilor împotriva cărora au perorat profeţii „ebraici“ secole de-a rândul, demascând sălbaticul crez tribal al leviţilor iudei, aşa cum l-a criticat şi Iisus Hristos cu şapte-opt sute de ani după ei.

Profeţii erau în special revoltaţi de nesfârşitele sacrificii de oameni şi animale aduse lui Iehova pe care le cere legea iudaică scrisă de leviţi, unde Iehova spune: „Primul născut din om sau animal trebuie să fie ucis pe altarul meu“ (Ieşirea 34,19) şi de accentul pe care-l pun leviţii pe ritualuri sângeroase şi pe stropirea cu sânge proaspăt din victima caldă încă (Ieşirea 29 etc.). Amos arată că lui Dumnezeu nu-i plac sacrificiile, sângele vărsat şi litaniile leviţilor (Amos 5, 22 etc.), în pasaje pe care, din motive obscure, leviţii care au scris Vechiul Testament nu le-au eliminat, ci le-au transcris alături de sângeroasele lor incitări la omor, tot aşa cum n-au eliminat nici povestea despre naşterea lui Solomon, fiul legăturii adultere dintre regele David şi soția căpitanului său credincios, pe care David l-a ucis în mod mişelesc după ce l-a încornorat.

Pe timpul lui Miheia încă se mai ucideau copiii pe altarele lui Iehova (Miheia 6, 7). Şi el şi ceilalţi profeţi din Vechiul Testament cereau triburilor israelite să nu urmeze cruzimea şi sălbăticia leviţilor. De aceea, după două secole, leviţii s-au concentrat în special în tribul lui Iuda, care a rămas pe loc plătind doar tribut când asirienii au cucerit triburile izraelite în 721 î.Hr. și le-au dus în captivitate.

După cucerirea asiriană, izraeliții dispar ca popor istoric, contopindu-se cu restul populaţiei asiriene, care, de-a lungul secolelor, a migrat probabil spre Vest şi s-a răspândit prin Europa. Istoricii Sionului relatează cu satisfacţie dispariţia celor zece triburi izraelite care au refuzat să se înregimenteze în armata destinată să verse oceane de sânge nevinovat în marşul ei triumfător către supremaţie asupra tuturor: dr. Josef Kastein arată că dispariţia izraeliților n-a pricinuit nici un regret. În realitate, izraeliții n-au dispărut cu desăvârşire de pe faţa pământului, ci au fost doar „pronunţaţi ca fiind inexistenţi“ de către principiile sionismului militant şi nu mai participă în „controversa Sionului“.

Astfel, Talmudul spune explicit: „Cele zece triburi [ale lui Israel] nu participă în lumea ce va să vină (The ten tribes have no share in the world to come)“ [4]. Marele rabin al iudeilor din Imperiului Britanic, J. H. Hertz, a declarat în 1918: „Iudeii de azi sunt descendenţii triburilor lui Iuda şi Benjamin şi un anumit număr din descendenţii tribului lui Levi“ (The people known at prezent as Jew are descendants of the tribes of Judah and Benjamin with certain number of descendans of the tribe of Levi [5]), arătând, astfel, clar că el îi exclude pe izraeliți dintre „iudei“.

Bineînţeles că „iudeii“ de azi nu descind deloc din tribul lui Iuda, după cum ştiu şi ei foarte bine; dar aici e vorba de apartenenţa politică, nu de genealogie. Deci, statul Israel n-are nici un drept la numele de „Israel“, pe care îl folosește doar din motive politice legate de obsesia Vechiului Testament etalată de către slujitorii sionismului, care-şi imaginează că îndeplinesc promisiunea făcută lui „Israel“ de către Iehova. Singurul nume cu oarecare justificare istorică al statului Israel ar fi fost „ţara lui Iuda“.

De altfel, în Germania se înființase o organizație numită Jüdenland și, mi se pare, apăruse și o publicație cu acest nume!

3. Leviţii şi legea

În secolul care a urmat victoriei asiriene, leviţii tribului lui Iuda au început să scrie Vechiul Testament, începând, în 621 î.H., cu cartea a cincea, Deuteronomul, pe care au citit-o poporului în Templul din Ierusalim.

Aşa s-a născut „Legea mozaică“ pe care Moise, dacă ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoască. Toţi erudiţii rabini sunt de acord asupra faptului că, deşi textele îi sunt atribuite lui Moise şi, uneori, lui Iehova, ele au fost în realitate scrise şi rescrise de leviţi după bunul lor plac.

Cartea Deuteronomul stă la baza textului Tora, care la rândul său stă la baza Talmudului, de unde derivă nesfârşita serie de comentarii şi comentarii-la-comentarii care, în întregimea lor, constituie „Legea iudaică“. „Deuteronomul“ înseamnă „cea de-a doua lege“, a leviţilor, şi a fost scrisă înaintea primelor două cărţi, ale Facerii şi Ieşirii; celelalte două cărţi din Vechiul Testament care aparţin la Tora, Leviticul şi Numerii, au fost scrise şi mai târziu, deşi toate patru au pretenţia că sunt o naraţiune cronologică.

Rescriind „Legea“, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă Celor Zece Porunci, pe care legenda zice că le-a primit Moise. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale“ (dr. Joseph Kastein).

Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi modifica textul legii la bunul lor plac printr-o poruncă a lui Iehova, pe care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Tora secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor inițiați, „căci“, zice Talmudul (citat de dr. Funk), „Iehova a prevăzut că într-o zi goyimii vor citi Tora şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală“.

Nu se poate stabili cât de aproape este textul cărţii a cincea din Vechiul Testament de textul original citit în Templul din Ierusalim, căci leviţii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus şi publicat, după care nu le-a mai fost posibil să schimbe prea mult; probabil că ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu conţine textul integral, dar conţine destule.

În timp ce Cele Zece Porunci ziceau să nu ucizi, să nu furi etc., „cea de-a doua lege“ (Deuteronomul) porunceşte în mod expres să asasinezi, să ucizi, să distrugi cu desăvârşire popoarele învecinate, să le iei averea, să-i transformi în robi, să n-ai milă, să nu cruţi pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care răsplăteşte pe credincioşii săi cu o singură condiţie: credincioşii să nu se abată deloc de la „lege şi judecăţi“, care lege consta în primul rând din obligaţia de a ucide şi anihila pe ceilalţi oameni. Iehova cere intoleranţa.

Stăpânirea lumii prin masacrare şi teroare este primul lucru pe care-l cere „legea“ pe care Moise ar fi lăsat-o pe patul de moarte (Deuteronomul, 2). Această carte a cincea din Vechiul Testament conţine istorii despre cum a fost aplicată „legea“ şi cum au fost distruse triburi şi sate, de către pioşii credincioşi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este „ucide“, în variantele sale: „distruge cu desăvârşire“, „masacrează“.

Cititorul de azi al Vechiului Testament nu dă atenţie acestor cuvinte. Dar ele zugrăvesc o realitate care a avut loc în 1948, de exemplu, când populaţia palestiniană paşnică a satului Deir Yasin a fost masacrată cu toată cruzimea prescrisă de „lege“ şi n-a fost lăsat în viaţă nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7, 2.

Trupele britanice care au venit după masacru la faţa locului au găsit cadavrele femeilor şi copiilor căsăpiţi de către comandourile izraeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, aşa cum cere „legea“. Palestinienii, văzând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel şi cum Naţiunile Unite şi puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lăsându-şi pământul şi avutul în mâna cotropitorilor – exact aşa cum indică Deuteronomul 7, 1; 20, 16; etc.

Căci în parlamentările lor cu puterile occidentale, sioniștii zic „Biblia este mandatul nostru“ (slogan etalat de dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel, repetat de Ben Gurion – supranumit „marele expulzator“ –, repetat de Golda Meir, repetat de Moshe Dayan ș.a.); şi cartea a cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.

Să ne amintim că Roger Garaudy, îndeosebi în Miturile politice fondatoare ale politicii izraeliene, denunță exact această politică rasistă și teroristă practicată acum de statul Israel, citând și acuzațiile aduse respectivei „politici a napalmului“ formulate de rabinul Menuhin, tatăl violonistului Yehudi Menuhin.

În continuare, în Deuteronomul Iehova porunceşte prin legea sa să fie distruse toate celelalte religii (7, 5), ceea ce se aplică în mod special creştinismului. Aici se subsumează distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-creştin, canonizarea lui Iuda Iscariotul şi toată ofensiva anticreştină a guvernului bolşevic imediat ce a preluat puterea [în 1917, precum și toată ofensiva anticreştină a Uniunii Europene, exprimată îndeosebi prin măsurile de apărare a poponarilor].

Tot în virtutea acestei „legi“ au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13, 5); şi tot aici se prescrie denunţul practicat împotriva membrilor familiei (Deuteronomul 13, 6), aşa cum îl cer autorităţile comuniste [vezi, de exemplu, cazul lui Pavlik Morozov]. În privinţa cinstei în afaceri, ea este stipulată în raportul cu coreligionarii, dar este interzisă în relaţiile cu ceilalţi (Deuteronomul 23, 19–20).

Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o listă de blesteme care vor cădea asupra celor care nu respectă „legea“, în eficacitatea cărora se mai crede şi astăzi în cercurile talmudice, unde se invocă blestemele împotriva celor proscrişi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva duşmanilor, dacă credincioşii vor reveni la sentimente mai bune şi vor executa „legea“.

Astfel, rolul „goyimilor“ indicat de „lege“ este ca să servească drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmează întocmai „legea“, când împotriva lor înşişi pentru că au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28, 64-66; 30, 7).

Astfel se explică veşnicele plângeri şi acuze actuale că jidanii sunt persecutaţi peste tot de către toate naţiunile din lume, indiferent cât de prosperi şi de privilegiaţi sunt în sânul acestor naţiuni: „legea“ le cere aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseşte pe iudei împrăştiindu-i printre ceilalţi oameni, ceea ce, în sine, constituie opresiune din partea celorlalţi oameni prin simplul fapt că există; apoi, „persecutorii“, adică ceilalţi oameni, trebuie pedepsiţi ca persecutori şi distruşi.

Faptul că tribul lui Iuda trăieşte în sânul altor naţiuni este o normă promulgată de Iehova şi, în acelaşi timp, un act de persecuţie din partea celorlalte naţiuni. Astfel, dacă într-un accident mor cinci evrei alături de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecuţie antisemită!

La Conciliul din Trent, o mână de prelaţi au hotărât că Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptură egală cu Noul Testament – lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atenţie şi cu înțelegere Vechiul Testament. Căci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva „legii“ din Deuteronomul şi, ca atare, cele două Testamente sunt diametral opuse. La vreo 20 de ani după ce leviţii au publicat „legea“ în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni, care l-au dus în robie în Babilon.

4. Se făuresc „lanţuri“

În timpul exilului babilonian, leviţii iudei au scris cele patru cărţi ale Vechiului Testament care preced Deuteronomul şi au născocit prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste cinci cărţi constituie „Tora“, care înseamnă „lege“; dar nu conţin toată „legea“; căci legea este tot timpul elaborată şi rescrisă de talmudişti.

Cum doar aceasta este lege, iar orice altă lege a statului în interiorul căruia trăieşte tribul lui Iuda constituie „persecuţie antisemită“? Robia babiloniană nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot în jurul Mării Mediterane, practicând comerţ, ci doar câteva zeci de mii de persoane strâns legate de activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu iudaic.

Marele istoric iudeu dr. Joseph Kastein spune că în „robia babiloniană“ iudeii „se bucurau de libertate deplină“, aveau libertate religioasă, de acţiune, de gândire, aveau toate privilegiile: puteau cumpăra proprietăţi unde doreau, puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcţii în stat şi în societate.

Dar pentru a-şi păstra dominaţia asupra lor, leviţii au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise locuite în mod exclusiv de ei – adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e lege şi ea prescrie cele mai mici amănunte ale vieţii zilnice. La obiecţiunea că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea instrucțiuni amănunţite, se răspunde cu „legea orală“ pe care i-a dat-o Iehova lui Moise şi pe care n-o ştiu decât leviţii; dar nimeni nu face obiecţiuni, căci „legea“ prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care fac obiecţiuni.

Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul lui Iuda este prima poruncă şi întoarcerea la Ierusalim este recompensa. În realitate, cei mai mulţi dintre cei care trăiau în diaspora n-aveau nici o dorinţă să-şi părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată de programul de distrugere şi de dominare a celorlalte naţiuni, trebuie realizată cu orice preţ.

Căci leviţii insistă să aplice „legea“ în cele mai mici detalii; şi ei fac şi rescriu legea permanent. „Legea“ cere reîntoarcerea în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărţi din Tora/Vechiul Testament, Facerea şi Ieşirea. Cititorul atent poate vedea cum tradiţia folclorică orală a început să fie înlocuită şi suplimentată în această mitologie din ce în ce mai mult cu texte rabinice mult mai recente. Astfel, examinând cele două istorii ale facerii lumii din Facerea 1 şi Facerea 2, experţii sunt de părere că Facerea 2 conţine mai multe interpolări levitice târzii decât Facerea 1.

Interpolările şi adăugirile leviţilor explică flagrantele contradicţii: la distanţă de doar câteva pagini, câteva rânduri doar, Iehova porunceşte omului „să nu ucizi“, iar, apoi, îi porunceşte „să ucizi absolut pe toţi cei care-ţi cad în cale, să nu laşi pe nimeni în viaţă“; sau „să fii bun cu străinii“, ca, apoi, să îndemne la uciderea şi maltratarea străinilor.

Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care prescriu programul politic de masacrare şi înrobire a tuturor celorlalte naţiuni sunt opera „înţelepților Sionului“, a cancelariei levitice permanent ocupată cu elaborarea „legii“.

În primele două cărţi ale Vechiului Testament şi în unele pasaje ale profeţilor izraeliți sunt cele mai multe vestigii din religia originală. Oare de ce au permis leviţii să persiste aceste pasaje mai vechi, cu un Dumnezeu drept şi plin de milă pentru toţi oamenii, când ar fi putut să le elimine complet? Probabil că erau tradiţii orale prea bine cunoscute la vremea aceea de către membrii tribului pentru a putea fi eliminate total.

Violenţa şi setea de sânge a leviţilor este mai evidentă în Deuteronomul, Leviticul şi Numerii. În Ieşirea apare pentru prima dată motivul: „Legea este pecetluită cu sânge“; de aici încolo vărsarea de sânge este tonul întregului Vechi Testament. Moise a consfinţit legea dată de Iehova iudeilor prin uciderea victimelor sacrificate şi stropind cu sângele victimelor pe dreptcredincioşi (Ieşirea 24, 7-8).

Funcţia de legiuitor devine ereditară; Moise o dă fratelui lui Aaron şi urmaşilor acestuia pe veci de veci, stropindu-i cu sângele victimelor ucise (Ieşirea 29, 11-12, 16, 20-21). Numai când sunt scăldaţi în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoţii lui Iehova sfinţiţi. Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului Testament. De ce oare trebuie preoţii să apară în faţa poporului totdeauna scăldaţi în sângele cald încă al victimelor?

Opinia lui Douglas Reed, bazată pe însuși textul Vechiului Testament, este că leviţii stăpâneau masa poporului prin teroare sângeroasă şi deţineau uciderea şi vărsarea de sânge ca apanajul lor suprem în faţa ochilor tuturor.

Căci Iehova nu se mulţumește cu victime animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre celelalte naţiuni, dar chiar dintre iudei; Iehova cere să i se sacrifice pe altar primul născut al fiecărei femei şi al fiecărui animal: „Să-mi jertfeşti mie [pe altar] primul născut care iese din pântecul mamei dintre copiii lui Israel şi ai oamenilor şi ai animalelor; căci sunt ai mei“ (Ieşirea 13, 1, 12).

Obiceiul de a ucide primii copii pe altarul lui Iehova a persistat multă vreme: încă profetul Miheia (6, 7) protestează împotriva acestui obicei. Ulterior leviţii i-au înlocuit cu victime animale pe copiii care trebuie sacrificați pe altarele lui Iehova; totuşi, sângele cald al victimelor cu care se împodobeau leviţii în faţa mulţimii avea puterea simbolică de a-i face stăpâni pe viaţa şi moartea tuturor. În comunităţile talmudice conservatoare, leviţii se stropesc cu sângele cald al victimelor şi în ziua de azi, după cum arată Congresul Rabinilor Reformişti din America de la Pittsburgh din 1855, care ar fi dorit să se întrerupă acest obicei.

În secolul nostru, însă, rabinii reformişti au pierdut mult din influenţă şi cei talmudici conservatori au supremaţie. Indicaţiile pentru sacrificii sângeroase constituie cea mai mare parte din instrucţiunile minuţioase pe care le conţin Tora şi primele cinci cărţi din Vechiul Testament (Pentateuhul, pe care se bazează Tora). Dacă aceste sacrificii nu sunt riguros făcute, pedeapsa este moartea, aşa cum se vede din istoria viţelului de aur din Ieşirea 32: în timp ce Moise era plecat sus pe munte, Aaron a făcut la cererea poporului un viţel de aur pe care l-a pus pe altar; drept pedeapsă, Moise când s-a reîntors a dezlănţuit leviţii contra poporului, care au ucis un mare număr de oameni – „fiecare ucigând pe fratele, pe prietenul, pe vecinul său“ (Ieşirea, 32, 26-27).

Părerea autorului este că viţelul de aur era un sacrificiu simbolic în locul viţeilor şi mieilor şi copiilor vii cu al căror sânge leviţii insistă că trebuie să-şi stropească veşmintele şi altarele. Orice încercare de a diminua autoritatea arbitrară a leviţilor se pedepseşte cu moartea: astfel, în Numerii, 16, 1-13, unii grupaţi în jurul lui Core s-au revoltat împotriva tiraniei, întrebându-l pe Moise „de aceea ne-ai adus aici în deşert, ca să fii stăpân peste noi?“ (16, 13) şi au fost pedepsiţi cu moartea de către Iehova, care a continuat să-i facă jocul politic al lui Moise şi al fratelui lui, Aaron, spune povestea, trimiţând o ciumă care a exterminat pe toţi partizanii lui Core (16, 41-50).

Flagelul ciumei a încetat după ce 14.700 de oameni au fost ucişi, zice povestea şi numai la intervenţia lui Aaron; aşa de mult ţine Iehova să întărească stăpânirea ereditară a nomenclaturii „descendenţilor lui Aaron“. Tot aici îl vedem pe liderul suprem al poporului, Moise, ca membru în grupul „înţelepţilor Sionului“, „bătrânilor Israelului“ (Ieşirea, 16, 25). Imediat după povestea care arată că dacă te revolţi împotriva tiraniei leviţilor pedeapsa este moartea, urmează lista privilegiilor lor.

Ultima carte din Tora, cartea a cincea din Vechiul Testament, a fost prezentată ca „un manuscris din străbuni“ descoperit de către leviţi. Cele două cărţi care-i preced, Leviticul şi Numerii, au pretenţia că conţin instrucţiunile pe care i le-a dat Iehova lui Moise şi acesta le-a transmis leviţilor.

Prima şi cea mai importantă obligaţie este să practici ura de rasă şi ura religioasă. Dacă mai persistă unele fragmente şi resturi din tradiţiile folclorice pre-levitice care îndeamnă la iubire, toleranţă, cinste în relaţiile cu toţi ceilalţi oameni, ele sunt contracarate de legea levitică care spune clar: „copiii popoarelor de alt neam care locuiesc aici… sunt proprietatea voastră… ei vor fi robii voştri pe vecie… dar pe fraţii voştri izraeliți să nu-i înrobiţi cu străşnicie“ (Leviticul, 25 45). În Deuteronomul (22, 25-27), în caz de viol, cel care violează este pedepsit cu moartea, nu victima violului; în Leviticul (19, 20-22), dacă un bărbat violează o sclavă, victima nevinovată, sclava, este pedepsită cu biciuirea, iar bărbatului „i se iartă păcatul“ (22).

Numerii, a patra carte din Tora/Vechiul Testament a fost scrisă ultima şi conţine şi cea mai puternică expresie a crezului politic levitic. Aici leviţii s-au debarasat de privilegiul de a înjunghia pe altarul lui Iehova pe primul copil al fiecărei femei din trib, care nu le era de prea mare folos, după cum se vede din profeţi şi din toate poveştile despre răscoale ca aceea a lui Core.

Ei pun în gura lui Iehova decizia de a accepta clasa leviţilor în loc de sacrificiul primului născut, ca substitut: şi pentru că erau 273 mai mulţi primi-născuți decât leviţi în momentul acela, excesul de primi-născuţi au fost răscumpărat cu bani de la moartea pe altar şi anume cu 100 de oboli de fiecare, bani pe care i-a luat Moise (Numeri, 3, 40-49).

Leviţii au continuat să stăpânească în mod absolut prin teroare, chiar dacă nu mai înjunghiau pe altar fiecare prim-născut al fiecărei femei; aveau putere să otrăvească femeile acuzate de soţi geloşi (5, 12-31), într-o ceremonie de tipul celor practicate de vracii triburilor primitive din Africa.

O mare parte din populaţia Canaanului îl venerau pe Baal, în timp ce iudeii îl venerau pe Iehova, ceea ce micşora influenţa leviţilor. Aceştia au instaurat ura religioasă, instigând la masacrul şi genocidul tuturor celor care nu li se închinau lor şi zeului lor, Iehova. Astfel, conducătorii celor care nu se închinau lui Iehova au fost spânzuraţi (Numerii, 25, 4); şi credincioşii lui Baal au fost masacraţi (25, 5).

La ura religioasă s-a adăugat imediat şi ura de rasă: madianiţii trebuie masacraţi pentru că sunt din alt trib: Fineas levitul a înjunghiat femeia madianită (cu multă plăcere relatează scribii: „în organele genitale“) pentru simplul fapt că era madianită. Imediat după acest act plăcut lui Iehova, mânia acestuia a încetat – dar nu înainte de a porunci neamului ales să masacreze populaţia madianită (Numerii, 26, 7-8,17).

Ultima faptă pământească a lui Moise a fost să dirijeze masacrarea madianiţilor, pe care i-au ucis şi jefuit şi ale căror soţii şi copii i-au luat sclavi (31, 7-14). Când s-au întors încărcaţi de pradă, Moise i-a certat pentru că au cruțat femeile şi copiii şi a ordonat să fie ucişi dintre prizonieri toţi copiii de sex masculin şi toate femeile care nu mai sunt virgine, permițând să fie lăsate în viaţă fetiţele şi fetele virgine care să satisfacă poftele sexuale ale soldaţilor (31;17-18).

Astfel se încheie scrierea „legii“ de către o sectă puţin numeroasă de leviţi cu câteva mii de adepţi fanatici care a domnit în Babilon în ghetourile construite de ei sub oblăduirea tolerantului guvern babilonian.

O sectă mică, dar a cărei activitate are urmări de proporţii universale; căci această sectă ațâță instinctele de agresiune şi jaf şi promite răsplată materială, promovând, astfel, ceea ce este mai universal în oameni şi mai uşor de a ațâța – în timp ce imboldul bunătăţii, generozităţii, toleranţei, este mult mai greu de inspirat şi mult mai puţin prezent în marile mase de oameni.

Spre deosebire de teologii care-şi zic creştini de după Conciliul din Trent, erudiţii iudei nu pretind că Tora este de autoritate divină. Dr. Joseph Kastein zice că este „opera unui compilator anonim“, care a produs „un fel de istorie pragmatică“, pusă în slujba unei lupte politice de a impune tirania unei secte, a leviţilor, prin ura religioasă, ura de rasă şi şovinism fanatic. Ultimii care s-au pronunţat împotriva acestei politici au fost profeţii Isaia şi Ieremia, care au predicat în epoca în care leviţii compilau primele cărţi din Vechiul Testament.

Şi în textele lor leviţii au introdus interpolări care să le aducă „pe linie“. Falsificarea textelor este mai evidentă în cazul lui Isaia, unde interpolările (15 capitole) au fost făcute de cineva care a trăit în Babilon în „captivitate“ – câtă vreme Isaia a trăit cu 200 de ani înainte de acea captivitate.

Dar scribul care a falsificat textul lui Isaia a omis să şteargă o propoziție care nu este deloc pe linie: „Am să te fac lumina pentru celelalte naţiuni“ (Isaia, 42; 6-7), text care deviază în mod evident de la tonul pe care îl regăsim în pasajele tipic levitice: „Şi copiii lor o să fie sfărâmaţi în faţa lor şi casele lor vor fi jefuite şi soțiile lor violate… toţi cei găsiți acolo vor fi ucişi“ (13; 15-16 etc.).

Cartea lui Ieremia începe cu interpolările leviţilor: „Te-am înălţat deasupra celorlalte naţiuni şi deasupra regatelor, ca să le smulgi din rădăcini şi să le dărâmi şi să le devastezi şi să le distrugi“ (1; 10). Dar şi în textul corupt de leviţi şi scribi mai răzbate, încă, protestul lui Ieremia împotriva leviţilor, împotriva incantaţiilor rituale („Nu vă încredeţi în minciuni, spunând: templul domnului, templul domnului, templul domnului…“), împotriva sacrificiilor şi masacrelor („Şi nu mai vărsaţi sânge nevinovat aici“), împotriva practicilor la care obliga „legea“ („Şi nu mai asupri pe cel de alt neam şi văduva şi orfanul“), împotriva absolvirii de orice crimă prin sacrificarea victimelor pe altarul lui Iehova („Voi aţi furat, aţi asasinat, aţi comis adulter, aţi jurat strâmb, … Şi, apoi, aţi venit aici… Şi-aţi spus, suntem absolviţi, căci am comis toate aceste abominaţii [de sacrificii de sânge] (7; 6-10)… căci eu nu le-am cerut strămoşilor voștri jertfe să ardă pe altar şi sacrificii“ (7; 22).

Douglas Reed consideră, citând textele biblice, că încă pe timpul lui Ieremia iudeii ardeau copiii pe altare. Ieremia spune: „Şi au ridicat altare în Tofet… să-şi ardă fiii şi fiicele, în foc; ceea ce eu [Dumnezeu] nu le-am poruncit şi nici nu mi-a stat gândul acesta în cuget“ (7; 31).

Ieremia acuză aceste practici pline de ticăloşie şi cruzime şi prezice că iudeii vor avea de pătimit din cauza lor. Leviţii au folosit protestul lui Ieremia pervertindu-l total şi invocând un viitor ameninţător pentru iudei tocmai pentru că nu comit destule crime de felul celor pe care le condamna Ieremia. Interpelând leviţii, Ieremia zice: „Cum pretindeţi voi: noi suntem înţelepţi şi noi deţinem legea Domnului? Căci pana mincinoasă a scribilor a făurit minciuni“ (8; 8), într-un pasaj a cărui supravieţuire s-ar putea datora aroganţei şi cinismului leviţilor atotputernici şi batjocoritori.

După toate indiciile, Ieremia a fost ucis prin lapidare de către cei pe care-i critica. În timp ce alte religii propovăduiau iubire şi toleranţă, în timp ce Buddha, prințul Sidhatta Gautama, căuta să inducă binele şi iubirea, ca un protest împotriva brahmanismului crud şi a hinduismului a cărui împărțire tiranică în caste seamănă aşa de bine cu „legea“ iudaică, religia leviţilor i-a dus pe iudei înapoi la o religie a urii şi a distrugerii, la o religie tribală a masacrelor, a jafului şi a vărsării de sânge, cu care s-au întors iudeii din Babilon în 538 î.Hr.

5. Căderea Babilonului

Acest eveniment pare o anticipare a evenimentelor care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum, la începutul epocii postbelice, ca şi atunci, în 538 î. Hr., guvernele erau manipulate de aceleaşi forţe supuse „legii iudaice“. Scena de teatru este identică: pe de o parte, un potentat care i-a oprimat pe iudei: „Regele Belsatar“, ţarul Rusiei, Hitler; de partea cealaltă, ceilalți potentați, „eliberatorii“: Regele Cirus al Persiei, Balfour, președintele Truman. Între cei doi, profetul lui Iehova, Daniel în Babilon, dr. Chaim Weizmann în secolul XX.

Deznodământul: Iehova îi distruge pe „păgâni“ şi iudeilor li se „restituie“ totul. Scriptura zice ca Belsatar a fost ucis în aceeași noapte în care Daniil i-a prezis răzbunarea lui Iehova. Iudeii care l-au asasinat pe ţarul Rusiei, pe soţia şi copii lui mici, au scris pe peretele camerei în care i-au masacrat două versuri despre Regele Belsatar cu sângele victimelor lor, deşi nici Regele Belsatar şi nici profetul Daniil n-au existat vreodată.

Ceea ce există, însă, este sângeroasa „răzbunare“ iudaică; ofiţerii nazişti au fost spânzuraţi de sărbătoarea pocăinţei iudaice. Enciclopedia Iudaică (The Jewish Encyclopaedia) arată că n-a existat nici un Rege Belsatar vreodată în Babilon şi că Nabucodonosor n-a avut nici un fiu numit Belsatar; la fel, nici Daniil n-a existat şi Enciclopedia conchide simplu că „persoana care a compilat cartea profetului Daniil n-a avut date corecte pe care să se bazeze“. Acest inexistent profet Daniil este favoritul sioniştilor fervenţi de azi, căci el contracarează profeţii izraeliți anteriori cu „iubirea lor faţă de omenire“ şi aduce legea mozaică pe făgaşul vărsării de sânge.

Probabil că în războiul dintre persani şi babilonieni trupele se luptau pentru altceva, dar Vechiul Testament(şi istoria aşa cum e ea rescrisă astăzi) vorbeşte, aşa cum s-a întâmplat și în cele două războaie mondiale ale acestui secol, doar de răzbunarea lui Iehova și de triumful iudaic.

Deși Iehova i-a făcut pe iudei captivi în Babilon ca să-i pedepsească pentru neascultare, tot Regele Belsatar și babilonienii sunt de vină și au trebuit să fie masacrați. La fel Regele Cirus, alt instrument al lui Iehova, va fi distrus la rândul său. Acest rege, care a fondat un imperiu ce-a cuprins tot vestul Asiei, era foarte tolerant și permitea toate libertățile supușilor săi, inclusiv cea religioasă și culturală.

Legenda robiei iudeilor în Babilonia este cel puțin 60 la sută mincinoasă. Cartea care povestește căderea Babilonului a fost scrisă cu secole mai în urmă şi atribuită unuia „Daniil“, despre care povestea zice că ocupa un loc de frunte la curtea regelui (Nabucodonosor), ale cărui vise le ştia interpreta (Daniil, 5).

„Belsatar, fiul lui Nabucodonosor“, i-a insultat după moartea tatălui său pe leviți, folosind vasele de aur luate din Ierusalim la un banchet, ocazie cu care o mâna a scris „Mane, Tekel, Phares“ pe perete, cuvinte interpretate de Daniil drept o profeție că Mezii și Persii își vor împărți posesiunile Babiloniei. Drept urmare, regele l-a umplut pe Daniil de avere și onoruri făcându-l al treilea potentat al imperiului și a fost, apoi, asasinat în aceeași noapte, după care Regele Darius al mezilor a ocupat, zice povestea, regatul și l-a confirmat pe Daniil ca al treilea potentat în noul regim.

Regele Cirus este singurul care a existat cu adevărat în tot basmul ăsta; și faptul că a dus câteva mii de iudei înapoi la Ierusalim – de bună voie sau cu forţa – este singurul fapt real din basmul profetului Daniil.

Aici a avut botezul focului instrumentul politic de bază a leviţilor şi anume captarea potentaţilor, întâi infestând și, apoi, dirijând guvernele popoarelor. Sub călcâiul acestui supra-guvern, care a ajuns mondial în zilele noastre, guvernele statelor naționale și popoarele lor sunt manipulate să lupte în orice fel de război și să comită absolut orice fel de acte, în slujba scopurilor ascunse ale sectei dominante.

Regele Cirus a fost primul care s-a lăsat manipulat de leviți; fără sprijinul lui, aceștia n-ar fi putut face nimic. Istoricul iudeu Eduard Meyer zice: „Iudaismul s-a născut în numele regelui Persiei și în virtutea autorității imperiului său și, astfel, imperiul alchemenizilor are o importanță mai mare decât orice în istorie aproape, până în secolul nostru“.

Primele cinci cărți din Vechiul Testament încă nu erau complet scrise când a cucerit Cirus Babilonul și iudeii nu știau încă de obligația lor de a practica ura de rasă, deși știau, deja, că sunt obligați să practice ura religioasă. În acel moment a început „controversa Sionului“, în momentul în care, în 458 î. Hr., leviții au terminat de scris cele cinci cărți ale „legii“ și le-au aplicat tribului iudaic sub patronajul Regelui Cirus.

Atunci au pus ei bazele duşmăniei pe care iudeii trebuie s-o poarte întregii omeniri.

6. Oamenii au plâns

În 538 î.Hr., samaritenii i-au primit cu multă prietenie pe iudeii reîntorși la Ierusalim și s-au oferit să-i ajute la reconstruirea templului lui Iehova, distrus de babilonieni cu 58 de ani înainte, dar aceștia, instigați de leviți, i-au refuzat în mod insultător și reconstrucția templului a fost amânată cu 18 ani.

Atunci a început dușmănia nejustificată a iudeilor contra samaritenilor, care-a durat 25 de secole și mai durează și azi, când mai există doar câteva zeci de samariteni în viață. „Legea“ aceasta a urii și vărsării de sânge nu era cunoscută nici unui popor din Asia Mica și nici iudeilor în totalitatea lor; leviții erau tocmai în curs de a o scrie în Babilon când iudeii au început persecutarea samaritenilor. Samaritenii, dintr-un trib israelit autentic, care se închinau și ei lui Iehova, nu erau sub stăpânirea leviților și aceștia se temeau că, tolerându-i, vor scăpa frâiele din mâini.

Orice legătură cu adevărații izraeliți, cu samaritenii, a fost interzisă. Ierusalimul era o ruină, iudeii reîntorși acolo numărau cel mult 40.000, cam 10 la sută dintre toţi cei care s-au împrăştiat de bună voie prin lume, în căutare de locuri favorabile pentru comerț. Reîntoarcerea la Ierusalim a fost un triumf politic al sionismului, dar o reîntoarcere nefericită pentru popor, exact ca în 1903, 1929, 1953, când, în marea lor majoritate, iudeii n-au dorit să se „reîntoarcă“ în „pământul făgăduinței“. Nici conducătorii lor cei mai mari nu doreau să trăiască în Ierusalim; ca și azi, când preferă să stea la New York, ei au preferat să stea în Babilon.

S-a întâmplat și atunci, cum s-a întâmplat în 1946, cu „statul Israel“: doar o mână de suprazeloși erau dispuși să se ducă acolo și nefericiții care erau prea săraci ca să-și permită libertatea, au fost obligați să-i urmeze. Cei bogați, care au preferat să rămână în Babilon conduși de propriul lor prinț, exilarhul, au fost supuși la contribuție bănească pentru Ierusalim – exact ca „evreii“ bogați din America astăzi. Profesorul Wellhausen arată clar că „națiunea nu s-a reîntors din exilul babilonian, doar o sectă religioasa s-a reîntors“.

„Evreii“ erau definitiv împrăștiați prin lume. Dar „reîntoarcerea la Ierusalim“” avea valoare politică, deoarece demonstra validitatea „legii“, care prevede pentru iudei destinul de a distruge, masacra, înrobi, jefui și domina celelalte popoare.

Poporul de rând a văzut cum leviții au construit – cu ajutorul guvernului babilonian – ghetoul și sinagoga, unde erau strâns uniți ca un stat în stat în mâna leviților, care le citeau „legea“, pentru că Iehova nu era voie să fie adorat decât în templul lui din Ierusalim.

Dr. Joseph Kastein, erudit sionist, descrie unitatea iudaică ca „acel regim sever și inexorabil impus de obligația de a asculta orbește regulamentul ritualului“, care era și este în mâna nucleului politic. Cum poate o sectă stăpânitoare să impună această ascultare orbească unor oameni împrăștiați prin toată lumea?

Prin terorism și spaima de acte teroriste. Una dintre armele lor este frica de blestem și excomunicare; o probă din blestem o putem citi în Deuteronomul, iar frica de blestem este la fel de mare în ghetouri ca și a africanilor cărora le e teamă de blestemul vraciului, sau a negrilor americani cărora le e frică de voodoo. A te despărți de comunitate era o faptă care atrăgea pedeapsa severă.

Talmudul-Tora este unica lege căreia i se supun habotnicii. Acea lege învestește clasa preoților leviți cu puteri justițiare depline. Litera „legii“ cere adesea pedeapsa cu moartea, iar în comunitățile iudaice ea a fost de multe ori aplicată.

Iudeii reîntorși din Babilon, săraci fiind, au început să trăiască în bună vecinătate și să se căsătorească cu localnicii, neștiind că n-au voie. Legendele Israelului vorbeau despre Solomon cu sutele lui de soții din toate neamurile și despre soția madianită a lui Moise. Dar scribii și leviții care rămăseseră în Babilon rescriau legendele izraeliţilor și-l făceau pe Moise conducătorul oștirii care avea să masacreze pe madianiții a căror unică crimă era că existau.

Astfel, timp de vreo 80 de ani, iudeii s-au comportat normal. Până la vremea lui Iezechiel, descendent din familia marelui preot și arhitectul „legii mozaice“, când s-au terminat de scris cele cinci cărți ale legii; Iezechiel a fost patronul fundării politicii de intoleranță, ură de rasă, masacrare și distrugere în numele lui Dumnezeu.

Cartea lui Iezechiel este cea mai importantă carte din Vechiul Testament, căci din ea au izvorât primele cinci cărți și un cititor atent găsește sursa urii și setei de sânge care caracterizează interpolările levitice. Astfel, cititorul care, dezgustat de blestemele din Deuteronomul 28, are îndoieli cu privire la natura unui Dumnezeu care poate promulga astfel de orori, găsește răspunsul în Iezechiel, 20, 25-26: „De aceea le-am dat legi care nu erau bune și judecata care să nu-i lase să trăiască. Și am spurcat darurile lor, când mi-au sacrificat primii născuți, ca să le iert păcatele; căci ei trebuie să știe că eu sunt Domnul Dumnezeul lor“.

Deci, zic leviții prin gura lui Iezechiel, indiferent dacă „legea“ pare bună sau rea, indiferent cât de crude, primitive, josnice și sângeroase sunt actele pe care le impune „legea“, Iehova le cere și ele trebuie executate.

Dumnezeul lui Ieremia zice: „Nu v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele“; Dumnezeul lui Iezechiel zice: „Ba da, v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele și o veți face, indiferent de ce părere aveți, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“. „Căci voi domni peste voi cu mână de fier, cu brațul tare, cu furie deplină, pe viața mea, zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 20, 33; 20, 2).

Iezechiel a fost martor ocular la transmutarea iudeilor în Babilon, astfel că există o parte veridică în scrierea lui. Partea mitică reflectă obsesiile demoniace ale acestui fondator al „legii“ iudaismului literal.

Unele părți din Iezechiel, observă Douglas Reed, n-ar putea fi publicate dacă n-ar fi parte din Biblie, atâta sunt de ultragioase. „Domnul“ îi poruncește lui Iezechiel să mănânce excrement de om (Iezechiel, 4, 12); la protestele lui că el a mâncat toată viața kosher, după cum prescrie „legea“, îi dă voie să mănânce balegă de vită (4, 15). [Probabil de aici s-a inspirat, plagiind textul, Matatias Carp – sau, mai degrabă, Ilya Ehrenburg – când a scris în Cartea neagră că jidanii din lagărele din Transnistria mâncau fecale (d-l Coja scrie neacademic, dar frust, realist, deci științific: „mâncau căcat“) ca să supraviețuiască: se conformau îndemnului lui Iehova – n.n., V.I.Z.].

Apoi „Domnul“ îi arată lui Iezechiel cum iudeii îşi vor mânca proprii copii şi copiii îşi vor mânca părinţii; o treime dintre ei vor fi ucişi prin foamete şi ciumă; o treime vor fi ucişi de sabie; şi treimea care a rămas va fi împrăştiată în cele patru vânturi, fugind urmăriţi de frica de măcelărire (5, 10-12); şi toate astea pentru că nu au aplicat „legea“ întocmai.

Capitol după capitol, verset după verset, cartea lui Iezechiel e plină de cele mai sângeroase, mai abominabile şi mai revoltătoare masacre pe care „Domnul“ le dezlănțuie împotriva „copiilor lui Israel“ (care nu mai aveau de mult nimic de-a face cu iudeii şi cu clasa lor conducătoare de leviţi, dar al căror nume este în mod impropriu folosit de 2.500 de ani până în prezent, chiar şi în numele statului Israel) (Iezechiel, 5, 6, 7, 8). În 8, 3-11, un scrib („unul încins cu călimara scribului“) primeşte ordinul lui „Iehova să însemne cu un T fruntea celor care vociferează şi se lamentează cu voce tare de păcate“; şi astfel toţi leviţii şi cei care strigă cu glas tare litaniile prescrise au fost însemnaţi; şi toţi ceilalţi au fost masacrați, cu mic cu mare.

De atunci, poporul a învăţat că este bine să te aliniezi şi să strigi cu voce tare textul prescris – aşa cum generaţiile care au trăit sub comunism au învăţat prima regulă a supravieţuirii: să te aliniezi şi să scandezi lozincile oficiale. Dar dacă iudeii aplică „legea“ întocmai, îi zice Domnul lui Iezechiel, atunci el va întoarce acele nenorociri împotriva celorlalte popoare. Iehova îi spune lui Iezechiel: „Şi cheamă toate păsările şi toate animalele şi spune-le: veniţi, veniţi degrabă, adunaţi-vă de peste tot la victimele mele, pe care le ucid pentru voi, un mare masacru în munții Israelului; veniți să mâncaţi carne şi să beţi sânge.

Veţi mânca carnea celor puternici, veţi bea sângele principilor acestui pământ,… veţi mânca carne grasă pe săturate şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta de sângele victimelor pe care eu le voi ucide pentru voi… zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 39, 17-19).

[Asemenea versete macabre l-au inspirat, în mod evident, inclusiv pe Wieslaw Kielar când, după  trei decenii de la evenimente, şi-a confecţionat mizeria sa ANUS MUNDI (Wydawnitwo Literackie, Krakow, 1972), tipărită în româneşte, în aprilie 1984, sub titlul CINCI ANI LA AUSCHWITZ – n.n., V.I.Z.].

În timp ce scribii din şcoala fondată de Iezechiel în Babilon consemnau în scris „legea“ de mai sus, iudeii întorşi în Ierusalim trăiau normal ca toţi oamenii, căsătorindu-se cu cine le plăcea, rugându-se la cine li se părea potrivit, pentru ploaie, pentru recoltă bună, pentru turme prospere, uneori lui Iehova. Dar în 458 î.Hr. „legea“ era gata şi regele Persiei era gata să-i ajute pe leviţi s-o aplice.

Atunci au reuşit leviţii să realizeze miracolul pe care se bazează puterea lor de atunci încoace: „lobby-ul“ lor a determinat un potentat de alt neam să-și pună armata și bugetul țării la dispoziția leviților, care să-și realizeze propriile lor scopuri politice cu aceste mijloace. Cărțile lui Ezra și Neemia povestesc cum emisarii leviților din Babilon au trimis pe un mare preot, Ezra, cu 1.500 de acoliți, cu soldați persani și cu aur persan, de la Babilon la Ierusalim, în numele regelui Artaxerxes – exact ca dr. Chaim Weizmann în 1917, care a sosit în Palestina cu armata britanică și cu aurul britanic; sau în 1947, susținut de guvernul și aurul american.

Din punct de vedere legal Ezra era un trimis al regelui Persiei; după cum din punct de vedere legal, dr. Chaim Weizmann, un hazar născut în Rusia, era un emisar al guvernului britanic. Nu se știe cum l-au forţat leviții pe Artaxerxes să devină marioneta lor. Curioșii n-au decât să observe marionetele contemporane care ocupă pozițiile cele mai înalte în guvernele marilor puteri.

Ezra a adus cu sine din Babilon legea urii de rasă. N-a permis nimănui să facă parte din partidul lui care n-a dovedit puritate rasială, adică descendența din așa-zisul trib al lui Levi. Când a sosit la Ierusalim, zice dr. Kastein, „a văzut cu oroare și cu groază“ că iudeii aveau legături de rudenie cu alte populații, că „tolerau căsătoriile mixte și aveau relații pașnice cu populațiile învecinate bazate pe legături de familie“.

Dr. Kastein, care cu multe secole mai târziu, a observat cu aceeași oroare și groază cum o parte din iudeii zilelor noastre au relații normale de bună vecinătate cu cei în mijlocul cărora trăiesc și prosperă, explică cum că iudeii din vremea aceea „își respectau tradiția așa cum o înțelegeau ei la vremea aceea“ și nu călcau în picioare cu bună știință nici o lege cunoscută de ei. Ezra a adus din Babilon „noua lege“, care a înlocuit tradiția mozaică de până atunci.

Ca reprezentant al Regelui Persiei, i-a convocat pe iudei și le-a făcut cunoscut că nu se admit căsătorii mixte și a instituit o comisie de „mai mari“ care au început să dizolve căsătoriile mixte, să despartă familiile și să distrugă relațiile de bună vecinătate.

De acum încolo „străinii“ nu mai erau tolerați. Dr. Kastein admite că „măsura lui Ezra era, fără îndoială, reacționară; conferă rangul și demnitatea de lege unui decret care la vremea aceea încă nu fusese inclus în Tora“, pe care leviții din Babilon încă nu o terminaseră de scris. Dr. Kastein scria aceste cuvinte pe vremea când Hitler declara la Berlin că nu se admit căsătoriile mixte.

Decretul lui Hitler a fost declarat „infam“ de către sioniști și toate puterile Vestului s-au aliat ca să-l distrugă pe autorul lui. Dar legea identică promulgată de leviți cu 24 de secole înainte sioniștii n-o declară infamă și toate puterile occidentale o respectă și o susțin.

Atât în 458 î.Hr., cât și în 1917, popoarele vecine trupelor leviților au fost alarmate de acest val de ură și au atacat Ierusalimul care-i amenința cu distrugerea (vezi mai sus, Iezechiel) și i-au dărâmat zidul. Ezra însă, ca orice sionist din secolul nostru, se întorsese din Ierusalim și era din nou în locuința lui din diaspora, în Babilon; și cei din Ierusalim au început, iarăși, să aibă relații bune cu localnicii.

După 13 ani, în 445 î.Hr., Neemia, ataşat tronului Persiei (așa cum astăzi „consilierul izraelian“ este tot timpul alături de primul ministru britanic sau președintele american), a venit din nou din Babilon la Ierusalim, cu armata persană și cu bani din tezaurul Persiei și a reconstruit zidurile Ierusalimului, care, astfel, a devenit primul ghetou adevărat. Ca să-și populeze ghetoul, Neemia a ordonat ca 10 la sută dintre iudei să se mute în Ierusalim. Au fost respinși „cu oroare“ (zice dr. Kastein) cei care n-au putut dovedi „puritatea rasei“ lor, descendența pură din tribul lui Iuda, Veniamin sau Levi.

Decretul lui Hitler cu bunica ariană, care a scandalizat așa de rău lumea, era mult mai îngăduitor. În 444 î.Hr. Neemia l-a făcut pe Ezra să încorporeze în Tora interzicerea căsătoriilor mixte, ceea ce îi exclude, deci, pe David și Solomon din „neamul ales“; în Leviticul s-a introdus o nouă clauză, care-i pune în gura lui Iehova cuvintele „V-am separat total de toți străinii“ (13; 30). Capii clanurilor și familiilor au fost convocați și li s-a pus în vedere că nu mai este permisă căsătoria cu o femeie de alt neam sub pedeapsa cu moartea (Ezra, 2, 13-27). „Străinii“ nu mai aveau voie nici să intre în oraș.

Cele două cărți ale lui Ezra (Ezra şi Neemia) sunt scrise de martori oculari, Neemia fiind chiar potentatul executor. „Și toți au plâns, când au auzit textele legii“, zice Neemia (Ezra, 2, 8-9). Plângând au intrat în ghetoul spiritual care-i ține strâns în clește de atunci încoace pe toți cei ce-și zic „iudei“, împinși cu forța armelor de sionistul fanatic Neemia cu ajutorul armatei persane.

După 12 ani Neemia s-a întors la Babilon și imediat regimul opresiv pe care-l instaurase a început să se dezintegreze și din nou au apărut căsătorii mixte și relații de bună vecinătate. Din nou „le-a dizolvat cu forța“ și a impus pedepse grele pentru ele. A cercetat atent dosarele de cadre și registrele nașterilor și a expulzat chiar și dintre membrii familiilor marelui preot Aaron dacă vedea că au sânge mixt.

Apoi a epurat fără milă din comunitate pe toți cei care nu erau strict pe linie și-a cerut întregului popor să se lege din nou cu „contractul cel nou“ (legea leviților din Deuteronomul fusese „cea de-a doua lege“ mozaică). Fiecare bărbat din Ierusalim a trebuit să iscălească „contractul“ individual, sub ordinul leviților și forțat de soldații persani. Apoi, zice dr. Kastein, Neemia s-a întors la el acasă în Babilon, după ce „și-a îndeplinit misiunea de a-i izola“ pe iudei și le-a prescris și organizat viața în cele mai mici amănunte sub cel mai strict control.

Trecuseră 400 de ani de la despărțirea izraeliților de iudei și 300 de ani de la cucerirea Israelului de către asirieni. În acest interval casta leviților a reușit să pervertească tradiția mozaică, să consemneze în scris o lege a urii rasiale și religioase și să-i încătușeze pe iudei în lanțurile acestei legi într-o mică provincie a imperiului persan numită Iudeea.

De atunci încoace, timp de peste 24 de secole, un grup de oameni, al căror sânge și a căror rasă s-au schimbat total, dar care au fost permanent încătușați spiritual în izolarea și în ura dictată de „legea“ lor, au parcurs istoria demonstrând paradoxul că deși lanțurile le-au fost făurite de leviți, forța unei armate străine i-a înlănțuit; de atunci până în prezent, banii și armatele celorlalte națiuni le-a menținut „legea“ și i-a ținut subjugați ei.

Perfidia levitică devenise perfectă. Din Dumnezeul Celor Zece Porunci –  „Să nu furi, să nu ucizi“ etc. – n-a mai rămas nimic; Dumnezeul lui Iezechiel al cărui contract l-au semnat iudeii cu soldații persani în coastă la Ierusalim se lăuda cu faptul că credincioșii lui îi vor jertfi pe primul născut pe altar, ca semn că tot ce-i al lor aparține tribului.

Această încarnare a celui mai primitiv spirit tribal, zice rabinul Solomon Goldman, sionist de frunte, este un „Dumnezeu absorbit în naționalismul Israelului. El devine ethosul național… el creează lumea în limba ebraică. El este un Dumnezeul Național“. Și alt sionist de frunte zice: „Noi am crescut cu Dumnezeu… Avem un Dumnezeu național… Noi credem că Dumnezeu e iudeu și că nu există Dumnezeu englez sau american“ (Maurice Samuel) (s.n., V.I.Z.).

„Nu este Dumnezeu cel care i-a plămădit pe acești oameni și le-a spus care le e menirea. Ci acest popor l-a plămădit pe Dumnezeu și și-au ales această menire“ (dr. Kastein).

Aceste afirmații sunt făcute pe șleau și ușor de pus pe hârtie în acest secol, fie la New York sau Chicago, Londra sau Berlin. Dar la început, precum a spus Neemia: „Întregul popor a plâns când a auzit cuvântul Legii“ și, din acea zi, mulți au avut motiv să plângă din cauza ei [6].

Astfel de exemple se pot găsi cu miile în crezul sionist.

7. Traducerea legii

În următoarele patru secole cel mai important eveniment a fost traducerea Vechiului Testament în greacă, permițând, astfel, celorlalte națiuni să citească parte din legea care a decretat înrobirea și distrugerea lor și supremația iudeilor. De aceea este uimitor că s-a făcut această traducere de către 72 învățați iudei la Alexandria între 275 și 150 î.Hr. Dr. Kastein zice că efortul de a explica Vechiul Testament pe înțelesul grecilor a cauzat schimonosiri și întorsături de cuvinte, schimbări de sens, adeseori înlocuirea ideilor și termenilor pur locali și naționali prin unii de ordin general“.

Nu este prea clar cum distorsiunile și schimonosirile pot clarifica un text; dar în Enciclopedia Iudaică se spune clar că Talmudul prevede că cel care dezvăluie Toraunui goyi merită să fie ucis. De aceea Talmudul a instituit o Tora orală care conține secretele lui Iehova pe care, astfel, nu le poate vedea ochi de goyi.

Deci traducerea Torei în greacă în Alexandria antică nu s-a făcut pentru ochii goyilor, ci pentru iudei, care-și pierduseră limba în Babilon și acum vorbeau aramaica. „Ebraica“ a rămas de atunci încoace un mister sacerdotal, „una din legăturile secrete spirituale“, zice dr. Kastein, „care-i țin pe iudeii din diaspora strâns înlănțuiți“.

Dar cea mai mare comunitate de iudei pe vremea aceea era la Alexandria, unde toți vorbeau grecește şi majoritatea iudeilor nu înțelegeau „ebraica“: de aceea au avut nevoie de Vechiul Testamentgrecesc. Mai ales că rabinii n-aveau de unde să ghicească că peste secole o nouă religie o să declare Vechiul Testament parte din propriile scripturi și toți îl vor putea citi, căci dac-ar fi știut nu l-ar mai fi tradus.

Dar, totuşi, rabinii s-au gândit că alți cunoscători de greacă îl vor citi și, de aceea, au introdus schimonosirile, întorsăturile de cuvinte, distorsiunile de care vorbește dr. Kastein, ca, de ex., Deuteronomul, 32, 21: „Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu, mânia mi-au aprins-o prin idolii lor; le voi întărâta și eu gelozia prin cei ce nu-s popor, printr-un popor nerod îi voi obijdui“ [7]; în originalul „ebraic“ nu e alocuțiunea „un popor nerod“, ci, așa cum se poate citi în Enciclopedia Iudaică, „vile and vicious Gentiles“ [8]: „niște neamuri josnice și ticăloase“.

Versiunea tradusă în greacă a fost o nouă revizuire a „legii“, o nouă versiune a Torei, care, după ce a fost impusă de Ezra și Neemia, a mai fost o ultimă dată rescrisă, de data aceasta „definitiv“.

Tot atunci, adică la 400 de ani după evenimentele narate, s-au compilat celelalte cărți ale Vechiului Testament și s-a recompilat cartea lui Daniil. La așa distanță nu-i de mirare că regii Babilonului s-au trezit cam amestecați și reinventați în acea carte. Dr. Kastein este destul de veridic în explicația sa: „Editorii care au compilat cărțile lui Joshua, Judecătorii, Samuil, Regii în forma finală au adunat fiecare fragment [de legendă] și le-au interpretat în mod creator… căci compilatorii se preocupau mai mult de subiect decât de exactitate filologică, şi au înșirat poveștile oricum, așa cum s-au priceput“ (de aceea vedem, de exemplu, același text identic atribuit la doi profeți diferiți, Isaia, 2, 2-4, şi Micah, 4, 1-4 şi numeroase repetiții în toate cărţile).

Deci, ceea ce contează în Vechiul Testament e subiectul, nu adevărul. După moartea lui Hristos, Sfântul Ieronim a tradus Vechiul şi Noul Testament în latină și, în secolul al XVI-lea, Conciliul din Trent a alăturat Vechiul Testament Scripturii creștine și toate bisericile reformate din lume l-au adoptat fără să „protesteze“.

După cum arată dr. Kastein și am văzut și noi, Vechiul Testament grecesc nu este prea fidel originalului ebraico-aramaic; în afară de asta, ființa iudaismului rezidă în Tora orală și în ramificațiile Talmudului, care cresc din Tora; astfel că goyimii nu vor afla niciodată adevărul despre „legea“ iudaică.

Dar esența ei a fost consemnată și oricât ar fi fost de întoarse și schimonosite cuvintele, divinitatea tribală setoasă de sânge, crezul barbar și legea distrugerii și înrobirii tuturor celorlalte popoare sunt clar pronunțate în Vechiul Testament. Despre acest Vechi Testament vorbesc cu venerație pioasă potentații lumii vestice după două milenii, supuși zeloși ai politicii sectei sângeroase a leviților militanţi, de parcă ar fi cea mai bună parte a religiei creștine – deși este o lege a masacrului, jafului și înrobirii propriilor lor națiuni la bunul plac al stăpânilor pe care acești potentați îi slujesc.

8. Legea şi Idumeea

Imperiul persan, apoi cel grec, apoi cel roman, au stăpânit Iudeea în timp ce cei 72 de „înțelepţi ai Sionului“ traduceau Vechiul Testament în greacă. Tot atunci a avut loc convertirea cu forța a poporului din Idumeea la „iudaism“ (cuvânt folosit pentru prima dată de istoricul iudean Flavius Josephus.

În lipsă de alt termen, de acum încolo cartea lui Douglas Reed îl va folosi pentru a descrie „legea“ leviților propagandiști ai urii religioase și de rasă). S-ar părea că deși „legea“ îi separa pe iudei, ei căutau să convertească prozeliţi, căci Hristos, care venise pentru  „îndreptarea Legii“ schimonosite de leviți – și formulase cele mai dure și mai numeroase diatribe tocmai contra fariseilor – le reproșa fariseilor îndeosebi prozelitismul: «Individual conversion, on the other hand, was at this period frequent, and apparently was encouraged even by the rabbis, for Jesus himself, according to Saint Matew, told the scribes and pharisees, rebukingly, that they „compass sea and land to make one proselyte“» [9] –

«Convertirile individuale erau, pe de altă parte, frecvente în acel timp și, aparent, încurajate chiar de către rabini, pentru că Iisus însuși, conform Sfântului Matei, le răspunsese scribilor și fariseilor, reproșându-le că ei „înconjoară marea și uscatul ca să facă un prozelit“». [Versetul din Sfânta Evanghelie după Matei – în ediția Mitropolitului Bartolomeu Anania – este acesta: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi“ (Matei, 23, 15).

Într-o ediţie românească a Noului Testament, tipărită de organizaţia evanghelică Gideon International, cuvântul „cărturari“ este redat, după părerea mea, întrutotul exact prin sintagma „învăţători ai Legii“ – spre deosebire de cuvântul „cărturari“, prea general și, deci, ambiguu, preferat în traducerile actuale ale Bibliei făcute sub girul Bisericii Ortodoxe Române.

Sintagma este repetată – în aceeaşi combinaţie, „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“ – în versetele 2, 13-15, 23, 25, 27 şi 29, din acest capitol 23. Mai mult, titlul capitolului 23 este intitulat „Iisus îi mustră pe învăţătorii Legii şi pe Farisei“, iar, spre deosebire de actualele variante românești ale Bibliei, înaintea versetului 13 a fost introdus subtitlul „Nelegiuirile învățătorilor Legii și ale Fariseilor“, grafiate chiar așa, cu aldine. Evident, repetiţia are rolul de a fixa mai bine şi a accentua în mintea creştinilor valoarea şi dimensiunea majoră a acuzelor aduse de Iisus contra respectivilor „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“, mai ales că sintagma „învăţători ai Legii“ scoate în evidență rolul nociv al „învăţătorilor Legii“, adică al propagandiștilor politico-religioși, al leviților, rol care este identic cu al comisarilor politici ateiști din vremea regimului stalinist și cu al gardienilor poliției „corectitudinii politice“ de acum, reprezentați de noii farisei de tipul noilor politruci Andrei Oișteanu, Ovidiu Pecican, Vladimir Tismăneanu, Andrei Marga, Ion Cristoiu și toți ceilalți jidani și jidăniți care se erijează în noii diriguitori ai culturii și spiritualității românești.

Dar aceste versete, având autoritatea morală şi istorică dată de „litera“ Noului Testament, fireşte că au devenit notorii în cultura teologilor apologeţi în primele secole ale Creştinismului, versetul cu prozelitismul fiind citat ca un loc comun: «S-a apreciat că, prin dezvoltarea ei, mişcarea creştină i-a răpit iudaismului dinamismul lui interior, şi în special zelul prozelitic ce marcase gîndirea mozaică în diaspora elenistică şi chiar în Palestina, unde se spune că evreii „înconjurau marea şi uscatul ca să facă un ucenic“» [10] – n.n., V.I.Z].

Probabil că micul trib al lui Iuda nu mai avea decât prea puțini membri și trebuia consolidat, uitându-se, astfel, de strictețea purității rasiale.  Trebuie să fim recunoscători Enciclopediei Iudaice, întrutcât recunoaște că „tribul lui Iuda și-a reîmprospătat forțele mereu absorbind străini din exterior“, astfel că orice descendență din sânge pur al tribului lui Iuda a dispărut cu secole înainte de Hristos. Prin asta contrazice flagrant ideologia politicii rasiale a iudaismului bimilenar sau trimilenar sau chiar cvadrimilenar – căci așa se lăuda șef-rabinul S.S. Wise, cum că el „e iudeu de 4.000 de ani“; la fel umblă zvonul că s-ar fi lăudat și mitomanul Simon Wiesenthal când, trecând frontiera în Elveția, la întrebarea grănicerului cine este, ar fi răspuns: „Sunt iudeu de 2.000 de ani!“  Trotsky, în schimb, când i s-a spus că e jidan, a replicat furios: „Eu nu sunt iudeu, eu sunt internaţionalist!“

Sanchi!, ei erau jidani sadea, erau doar jidani-așchenazi-hazari doar de 12 secole. La fel contrazice Enciclopedia Iudaică și politica rasistă îmbălsămată teocratic a statului Israel, care pretinde că statul Israel este țara numai a iudeilor. Care iudei?! Cărora le dă el diplomă de iudei?! Dar „marele epurator“ Ben Gurion afirmase, și el, dându-și cu stângu-n-dreptul, că este „jidan cel care declară că este jidan“! Marele filosof jidan Jean-Paul Sartre a făcut-o și mai de oaie (şi de capră, cum îi persifla Celsus): a afirmat că „este iudeu cel despre care se afirmă că este iudeu“!!! Ce-i cu jidomania asta?! Vorba lui Coja: „Azi e bine să te dai evreu!“

Totuși, legea urii de rasă a rămas tot timpul în vigoare, astfel că deși nu mai aveau picătură de sânge iudaic în vine, iudeii erau strict separați de restul omenirii. Dar cazul poporului idumeean este o problemă grea pentru sioniștii fervenți, căci nu e posibil nicicum să fie considerați iudaici pur sânge, fiind ei descendenţi din Esau din Edom, fratele lui Iacob numit Israel (Facerea).

Deci, la origine, tradiția recunoștea înrudirea dintre izraeliți și edomiți: chiar Iehova zice către Moise în Deuteronomul: „Când vei trece pe la frații tăi, copiii lui Edom…, nu te lega de ei, căci pământul lor n-o să ți-l dau ție“. Dar, după 200 de ani, când s-a scris cartea Numerii, Ezra și Neemia și armata persană impuseseră, deja, iudaismul urii de rasă și edomiții (idumeenii) erau de-acum „ceilalți“, ca și arabii din Palestina azi.

În Numerii, spre deosebire de Deuteronomul, Iehova nu-i mai spune lui Moise despre „frații tăi, edomiții“, ci îi promite că o să-i masacreze și pe aceștia ca pe toți ceilalți (la fel cu Moabiții, care fuseseră frați în Deuteronomul, ca, apoi, să fie și ei destinați masacrului în Numerii). Deja pe la 400 î.Hr. cei din Idumeea și toate celelalte populații se temeau de iudaici și pe bună dreptate: Ion Hyrcanus, rege și mare preot iudaic din dinastia Hasmoneilor, a năvălit asupra idumeenilor și i-a obligat să se circumcidă și să se supună legii mozaice.

Dar convertindu-i cu forța i-a lăsat în viață, mare păcat la care a fost împins de secta saduceilor, o sectă mai blândă, care era pentru convertire cu forța, în timp ce fariseii reprezentau vechiul regim despotic al leviților, regim care cere masacrul general și genocidul total. De aceea fariseii, 150 de ani mai târziu, au considerat că distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD era pedeapsa pentru că Ion Hyrcanus nu i-a masacrat pe toți cei din Idumeea, așa cum cere „legea“.

Dintre idumeeni s-a ridicat Antipater, pe care Cesar l-a făcut procurator al Iudeii, după ce s-a stins dinastia Hasmoneilor, în ciuda fariseilor, care-i ceruseră lui Pompei să restaureze vechea dictatură levitică sacerdotală. Fiul lui Antipater a fost făcut rege al Iudeii de către Marcus Antonius.

Confuzia și disensiunile erau așa de mari încât romanii au preluat frâiele Iudeii și-au guvernat-o direct. Deși fariseii erau de vină, căci ei au fost cei care l-au chemat pe Pompei, ei au dat vina pe „sclavul idumeean Irod“. Dacă Ion Hyrcanus ar fi „ascultat legea“ și i-ar fi masacrat pe toți idumeenii acum 150 de ani, ziceau ei, căderea Iudeii nu s-ar fi întâmplat.

Așa zice și dr. Joseph Kastein după două milenii, cu aceeași înverșunată sete de sânge și amărăciune. Un alt sionist din secolul 20, scriind pe timpul lui Hitler, zice că dacă Ion Hyrcanus i-ar fi masacrat pe toți idumeenii, hitlerismul n-ar fi existat.

Dar, în mod paradoxal, nenorocirea Iudeii și distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD au dus la triumful fariseilor. 

9. Ascensiunea fariseilor

Cel mai numeros partid politic în mica provincie romană Iudeea era al fariseilor, care conţinea secta dominantă, clerul levitic. Fariseii au preluat stindardul ideii levitice sub cea mai fanatică formă, aşa cum şi-a găsit expresia în Iezechiel, Ezra şi Neemia.

Enciclopedia Iudaică scrie că „au depus jurământ să păstreze cea mai strictă puritate levitică“. Parte din cler s-a revoltat la continua rescriere a „legii“ după bunul plac şi interesul politic de moment iniţiată de şcoala scribilor lui Iezechiel şi Ezra, zicând că legea nu mai trebuie schimbată. La aceasta fariseii au replicat că ei sunt păstrătorii „legii“ şi ce zic ei e lege, fiindcă ei au tradiţia secretă orală dată de Iehova lui Moise, care nu s-a scris niciodată. De aici respectul mistic pentru „înțelepții Sionului“ şi frica de ei de care nu scapă nici un iudeu.

Totuşi, au existat şi alte opinii şi un astfel de partid moderat îl constituiau saduceii, care nu vroiau conflict cu puterea imperială romană. Aceste două partide erau la poli opuşi şi aşa au rămas până în ziua de azi: iudeii moderaţi şi cei habotnici. Dar atunci, ca şi de atunci încoace, partidul moderat a pierdut şi fanaticii habotnici au câştigat şi masele s-au aliniat cu aceştia din urmă; la fel în secolul XX, când comunităţile iudaice din Germania, Anglia şi America s-au opus extremismului sionist (ca şi saduceii), acest extremism sionist din Rusia (ca şi fariseii) a reuşit ca, în răstimp de 50 de ani, să devină singurul purtător de cuvânt al „evreilor“ în faţa guvernelor din întreaga lume şi le-a pus pumnul în gura tuturor celorlalţi iudei din toată lumea [şi, adaug eu, jidani-aşchenazi, care, aşa cum au arătat Henri Ford şi Kevin MacDonald, sunt vorbitori de idiş şi sunt, deci, în covârşitoarea lor majoritate, proveniţi din hazarii din Rusia şi Polonia – n.n., V.I.Z.]. Fariseii sunt a doua întrupare a sectei politice nefaste: prima au fost leviţii din Babilon; a doua, fariseii din Iudeea; a treia, talmudicii din Spania; apoi rabinii din Rusia; şi în timpul nostru, sioniştii.

„Fariseu“ înseamnă „unul care se separă“ de tot ce nu este destul de pur pentru ca să fie în contact cu Dumnezeu. Ei formau o asociaţie care admitea numai membri bine verificaţi, fiind astfel primii specialiști în conspiraţia secretă ca ştiinţă politică. Ştiinţa şi experienţa lor conspiratoare au dat roade în cele mai distrugătoare revoluţii din Europa din ultimele două secole, toate organizate şi conduse de iudei.

Metoda fariseilor de a controla strâns pe conspiratori prin teama şi suspiciunea unora faţă de ceilalţi face ca acţiunile lor să fie invincibile; aceasta este metoda informatorilor şi spionilor care îi spionează pe propriii membri pe care se bazează arhitectura partidelor comuniste şi prezența comisarului politic în armata comunistă este o moştenire de la farisei, exprimată prin textul biblic „veţi pune o gardă în jurul gărzii mele“ din originalul iudaic citat în Enciclopedia Iudaică. Revoluţiile comuniste din secolul al XIX-lea nu pot fi înţelese fără un studiu al metodei talmudice folosite de organizatorii lor, moştenită de la farisei.

Sub dominaţia fariseilor a apărut pentru prima dată ideea mesianică a unui conducător care va veni să instaureze rasa superioară ca stăpână asupra restului lumii. Enciclopedia Iudaică zice că ideea fariseilor era o „recunoaştere universală“ a imperiului lui Dumnezeu în viitor. Excluşi din lumea viitoare vor fi toţi ne-iudeii (rabinul Laible). Sub dominaţia fariseilor, masele iudaice credeau într-un imperiu lumesc în care Mesia le va da supremaţie asupra tuturor şi le va da toate bogăţiile lumii. Aşa promiseseră leviţii acoliţilor lor.

Fariseii promiteau la fel, dar nu fixau nici o dată precisă. Dar masele iudaice care purtaseră jugul levitic (acum fariseic) timp de 400 de ani au început să ceară să se stabilească o dată pentru dezrobirea şi prosperitatea pe care le-o va da Mesia, când s-a născut Hristos.

10. Galileanul

Expectativa mesianică era puternică şi scribii introduseseră, treptat, în scripturi profeţii despre venirea lui Mesia. În comentariile rabinice (Targamuri) e scris: „Cât este de frumos regele Mesia care se va naşte din casa lui Iuda. Îşi va încinge şalele şi va lupta cu duşmanii şi va ucide mulţi regi“.

Asta aşteptau iudaicii de la Mesia, învăţaţi de farisei şi de generaţii de leviţi mai înainte. Un mesia umil care să le spună să-şi ierte şi să-şi iubească duşmanii ar fi fost „disprețuit şi respins“, cum a zis Isaia, ale cărui cuvinte au prins înţeles după moartea lui Hristos. Şi, totuşi, mulţi l-au urmat şi aclamat pe Hristos când predica umilinţă şi iubire, căci cuvintele lui au alungat negurile pe care secole de politică rasială şi sectară le îngrămădiseră deasupra legii de comportare morală. În cuvintele lui învăţătura originală mai veche a ieşit din nou la lumină.

De aceea, fariseii au văzut imediat în el duşmanul lor de moarte. Era urmat de mulţi iudei, căci, deşi aceştia aşteptau un mesia care să-i elibereze de trupele romane şi să-i facă bogaţi, mulţi simţeau că adevărata lor captivitate era cea fariseică, a spiritului, nu cea romană. Dar masele largi s-au aliniat la porunca fariseilor de a-l denunţa pe Hristos ca un blasfemator şi fals mesia.

Creştinii zic că Hristos era evreu, dar sioniştii neagă aceasta atunci când nu sunt obligaţi s-o admită în public din motive politice în faţa „goyimilor“. Rabinul Stephen S. Wise, organizator sionist de frunte între 1910-1950, a spus la Carnegie Hall de Crăciunul 1925: Jesus was a Jew, not a Christian; (Christianity was born with the death of Jesus) – „Iisus a fost jidan, nu creştin“ (Creştinismul s-a născut după moartea lui Hristos).

Pentru aceste cuvinte a fost excomunicat de către Societatea Rabinilor Ortodocşi din Statele Unite, dar a avut mare succes la publicul ne-evreu; la care el a comentat: „Nici nu ştiu ce m-a durut mai mult, acceptarea şi iubirea frăţească a creştinilor, sau diatriba violentă a rabinilor“ [11]. „Hristos era evreu“ este argumentul cu care se astupă gura celora care obiectează la masacrarea palestinienilor de către sionişti, de exemplu; deşi acest argument n-are nici o aplicare, are mare putere de convingere pentru mulţime şi este des folosit de către clerul şi politicienii neiudei care caută să intre în graţiile sioniştilor.

Prescurtarea englezească „Jew“ (iudeu?!) este recentă şi nu corespunde nici unui termen din aramaică, greacă sau latină pentru Judahite (iudeu, iudaitate – engl.; jidan, jidănitate, în româneşte) sau Judean(cineva din Iudeea), folosit în timpul lui Hristos. De fapt, termenul englez de Jew nici nu este definit (astfel încât dicţionarele de obicei extrem de scrupuloase în privinţa altor cuvinte trebuie să se rezume la absurdităţi flagrante precum a person of Hebrew race, „persoană de rasă ebraică“); iar statul sionist nu are nici el o definiţie legală a termenului (ceea ce nu e de mirare, pentru că Tora, care este Legea, stipulează descendenţă iudaică pură, dar nu e de crezut că cineva de pe lume mai are aşa ceva.

Dacă afirmaţia „Hristos era iudeu“ are noimă, înseamnă că o are în contextul vremii cu pricina. Această afirmaţie înseamnă unul, mai multe sau chiar toate următoarele trei lucruri: Iisus era din tribul lui Iuda, sau că locuia în Iudeea, sau că practica religia iudaică. Deci rasă, reşedinţă, religie.

Noul Testament arată genealogia Fecioarei Maria şi a lui Iosif, deşi acesta nu-i era tată, din casa lui David şi din tribul lui Iuda, dar rabinii zic că acestea sunt interpolări false menite să alinieze Noul Testament cu profeţiile din Vechiul Testament. Hristos s-a născut la Bethleem (Vitlaim) în Iudeea, din nou o interpolare falsă, zic specialiștii iudei; Enciclopedia Iudaică zice că s-a născut la Nazaret, în Galileea.

Toata lumea este de acord că era Galilean – o provincie total separată de Iudeea, o altă „ţară“ în imperiul roman. Căsătoriile între galileeni şi iudei erau interzise şi Simon Macabeul îi obligase mai înainte pe toţi iudeii din Galileea să imigreze în Iudeea. Deci galileenii erau diferiţi rasial şi politic de iudei. Dar între ei, iudeii habotnici şi sionişti neagă cel mai tare credinţa iudaică a lui Hristos.

E greu de stabilit ce anume constituia credinţa „iudaică“ pe vremea lui Hristos. Unii din Iudeea se închinau lui Iehova; apoi erau sectele, fariseii, saduceii, esenienii, între care aveau loc controverse violente şi care rivalizau pentru supremaţie asupra maselor; şi acestea nu erau doar secte, ci şi partide politice; cel mai puternic era al fariseilor.

Dacă, aşa cum cred guvernele occidentale azi, sioniştii reprezintă „iudeii“ (jidanii), cum pe vremea lui Hristos sioniştii erau fariseii cu pretenţia lor de a deţine religia revelată numai lor prin tradiţie orală, fariseii reprezentau „iudeii“; şi împotriva lor a predicat Hristos. Le-a făcut unele reproşuri şi saduceilor şi scribilor, dar fariseii erau duşmanii lui Dumnezeu şi-a omenirii, în viziunea lui Hristos.

Ceea ce a atacat Hristos la farisei este exact ceea ce constituie esenţa iudaismului („jidănismului“) aşa cum este ea prezentată de sionişti în zilele noastre.

Deşi nu se poate stabili exact rasa, religia, sau naţionalitatea lui Hristos, cuvintele şi faptele lui au importanţă supremă. Fără şcolarizarea formală a timpului său, fiul tâmplarului cunoştea textele; mai mult, fără acces la şcoală şi la dezbaterile secrete ale clanului fariseic, cunoştea, spre uimirea fariseilor, „legea“ levitică şi „tradiţia“ fariseică în toată hidoşenia lor profundă. Orice cititor atent al Vechiului Testament care citeşte, apoi, „Predica de pe Munte“ a lui Hristos parcă iese la lumină dintr-un tunel întunecat, parcă vede soarele răsărind din cea mai neagră noapte.

„Legea“ se umflase într-o masă imensă de regulamente complicate a căror aplicare era istovitoare şi înăbuşitoare, augmentată de munţi de interpretări şi comentarii rabinice, peste care se adăuga mreaja ţesută de înţelepţii, bătrânii comunităţii, în care era prins fiecare gest al vieţii zilnice, dezvoltată de generaţii de jurişti care au depus tone de sudoare şi efort pentru a preciza, de exemplu, că nu este voie să fie consumat Sâmbăta, de Sabat, un ou a cărui cea mai mare parte a ieşit din găină înainte ca cea de-a doua stea să fie vizibilă pe cer (!).

Deja „legea“, cu toate comentariile ei, ocupa o clădire întreagă şi unei comisii de jurişti i-ar trebui ani de zile de studiu ca să-şi dea seama despre ce este vorba în ea. În câteva cuvinte, tânărul Galilean nedus la şcoală a explicat exact şi definitiv esenţa „legii“ şi a dezgropat de sub munţii de compilaţii acumulate de secole poruncile lui Dumnezeu, îndeosebi pe cele două pe care Iisus le-a considerat cele mai importante: „Să-l iubeşti sincer pe Dumnezeu“ şi „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi“ (Matei, 22, 37, 39). Cu aceasta a condamnat erezia fundamentală pe care leviţii şi fariseii au băgat-o în „lege“ de-a lungul secolelor.

Leviticul conţine porunca „Nu-i persecuta pe cei din jurul tău“ (25; 17), dar leviţii au anihilat această poruncă introducând regula ca cei care nu sunt desemnaţi de ei ca atare nu sunt „cei din jurul tău“, în speţă, nici un om în afară de secta iudaică nu e „om“. Hristos a arătat că „toţi oamenii“ înseamnă, contrar „legii“ iudaice, „toţi oamenii“.

Al doilea motiv pentru care fariseii i-au jurat moarte lui Hristos a fost pentru că a refuzat să conducă o revoluţie împotriva trupelor imperiului roman care să le permită iudeilor să ucidă, să jefuiască şi să instaureze un imperiu al lor în Asia Mică, aşa cum se aşteptau ei că va face mesia.

Dacă ar fi acceptat acest rol, ar fi avut mult mai mulţi adepţi în popor şi fariseii l-ar fi sprijinit. Dar el a spus: „Imperiul meu nu e pământesc; imperiul cerului e în voi; nu acumulaţi bogăţii lumeşti“.

Aceste puţine cuvinte simple erau un atac direct la adresa celor mai puternici potentaţi ai vremii, care-şi consolidaseră supremaţia de-a lungul secolelor. Sutele de pagini ale Vechiului Testament sunt dezgolite şi combătute în puţine cuvinte în „Predica de pe Munte“, unde iubirea, mila, buna vecinătate, dreptatea, acţiunea constructivă, viaţa sunt oferite ca alternativa la imboldul la ură, răzbunare, răutate, separatism, discriminare, destructivism, moarte din Vechiul Testament.

Deuteronomul promite averi şi putere celor care urmează întocmai mii de regulamente, dintre care unele promulgă crima şi masacrarea nevinovaţilor; „Predica de pe Munte“ nu promite nimica, doar arată ce este comportarea morală, care este o satisfacţie în sine. Galileanul n-a îndemnat niciodată la servilism; doar la modestie (umilință) interioară şi a fost totdeauna consecvent atacând fariseii.

Enciclopedia Iudaică zice că „numai în ceea ce priveşte separarea de gloata impură şi nespălată era Hristos mult diferit de farisei“. Asta e aşa dacă prin gloata impură şi nespălată fariseii înţeleg toţi oamenii în afară de ei şi cei aserviţi lor; şi fariseii aşa au înţeles şi de la început au plănuit uciderea lui Hristos. Întâi l-au atacat pentru că sta la masă cu hangii şi păcătoşii (cum nu e voie după „lege“). Dar cu toate generaţiile lor de studii juridice, Hristos le era mult superior în dezbateri. Le-a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“.

L-au acuzat că discipolii lui au cules spice de grâu Sâmbăta şi de sute de multe alte încălcări ale ritualurilor – niciodată pe articole de credinţă religioasă. Hristos le-a răspuns direct la ţintă, arătând perfidia învăţăturilor lor, care înlocuiau doctrina cu ritualul şi cuvântul lui Dumnezeu cu porunca lor.

A arătat că miile de regulamente de pregătit mâncarea kosher n-au nici o valoare religioasă, căci nu ce intră în gura omului determină religia lui, ci ce iese din gura lui arată ce-i în inima lui: „Not that which goeth into the mouth defileth a man, but that which cometh out of the mouth, this defileth a man“ [12] – „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“. [Evident, aici D. Reed redă esențializat versetele lui Iisus: „Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și iese afară?

Dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea sunt cele ce-l spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om; dar a mânca fără să-și fi spălat mâinile, asta nu-l spurcă pe om“ (Matei, 15, 17-20) – n.n., V.I.Z.].

Cu aceasta a atacat unul dintre cele mai preţioase prerogative ale fariseilor şi anume cel de a deţine monopolul alimentaţiei maselor prin miile de regulamente cu privire la ce au voie să mănânce, cum şi de unde-şi pot procura iudeii mâncarea.

Atât de puternic şi vechi este privilegiul monopolului regulamentului alimentaţiei, atât de fundamental tradiţiei levitice, încât Iezechiel, când i s-a poruncit să mănânce excrement de om n-a obiectat arătând repulsie naturală, ci a obiectat arătând că el toată viaţa a mâncat kosher şi nu crede că excrementul de om e kosher; şi atunci i s-a permis să mănânce excrement de vită; până şi discipolii lui Hristos n-au putut înţelege cum e posibil să nu fie mâncatul kosher cel mai important lucru în religie şi au cerut explicaţii (Marcu, 7; 15-23).

Văzându-şi atacat acest monopol, fariseii au început să uneltească uciderea lui. În acest scop au înscenat provocarea cu tributul dat cezarului şi provocarea cu definiţia omului, întrebându-l „cine este aproapele meu?“, bazându-se pe educaţia de secole a maselor că numai iudeii sunt „oameni“. Succesul primei înscenări le-ar fi permis să ceară moartea lui ca răsculat împotriva imperiului roman; succesul celei de-a doua le-ar fi permis să ceară moartea lui ca păcătuind împotriva „legii“ lor. Aceasta este metoda folosită şi azi pentru distrugerea unui adversar politic cinstit şi periculos: înscenarea unei dezbateri p

ublice unde se ridică o întrebare minuţios pregătită dinainte în secret, la care cu greu se poate răspunde pe nepregătite. Amândouă înscenările au fost magistral demascate de Hristos, într-o aşa manieră încât pentru oamenii muritori înţelepciunea lui divină rămâne un exemplu de-a lungul veacurilor, întâi cu răspunsul „Daţi cezarului ce e al cezarului“ şi, apoi, cu parabola samariteanului milostiv, în care samariteanul (care, conform doctrinei levitico-fariseice seculare, este până în ziua de azi cea mai spurcată fiinţă în ochii „legii“, de care un iudeu drept-credincios nu se poate apropia fără a fi poluat – motiv pentru care Hristos l-a ales anume pentru parabola sa) a fost singurul care a arătat milă şi iubire de aproapele în timp ce preotul şi levitul nu, întrebându-şi, la sfârşit, interlocutorul care dintre cei trei este „aproapele“, cel care are milă şi ajută, sau ceilalţi doi.

Un iudaist moderat, C. G. Montefiore, îi reproşează lui Hristos că, vorbind despre iertarea duşmanilor, i-a atacat, totuşi, pe farisei şi nu le-a arătat iubire. Dar ceea ce Hristos le-a reproşat fariseilor a fost faptul că au pervertit religia divină într-o doctrină diabolică şi un regulament gigantic şi absurd care distruge sufletul şi bunătatea omului; şi iubindu-i şi iubindu-le opera ar fi însemnat să promoveze răul pe care-l fac.

Pe cruce Hristos s-a rugat pentru ucigaşii lui: „Father, forgive them; for they know not what they do“ [13] – „Părinte, Iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“ (Luca, 23, 34). Ca încununare a agitaţiei fariseilor, s-a întrunit Sanhedrinul (marii preoţi, scribii şi înțelepții) sub Caiafa şi singurul iudeu dintre discipoli, Iuda Iscariotul, i-a condus pe emisarii Sanhedrinului la locul unde ştia că era Hristos şi l-a identificat sărutându-l, pentru 30 de arginţi. Iuda Iscariotul a fost canonizat drept sfânt ortodox în Rusia sovietică după revoluţia bolşevică şi în Germania după căderea lui Hitler – demonstrând că secta fariseilor ieşise triumfătoare în ambele cazuri, cu triumful bolşevismului în Rusia şi cu înfrângerea Germaniei în 1944 şi demonstrând puterea acestei secte azi.

Evanghelia după Matei arată că Iuda s-a spânzurat apoi. Istoricul sionist dr. Joseph Kastein are multă simpatie pentru Iuda, care, zice el, era un om bun deziluzionat de Hristos şi care „a rupt în secret“ cu Hristos. Cuvintele „a rupt în secret“ descriu trădarea lui Iuda în stil sionist. Fariseii l-au judecat pe Hristos într-un „tribunal al poporului“ de tip revoluţionar-sovietic, unde un informator identifica victima şi, apoi, gloata pune gheara pe victimă şi o târăşte în faţa unui tribunal care n-are nici o autoritate juridică, unde este condamnat la moarte pe baza unor mărturii mincinoase inventate ad-hoc.

Din acest moment „înțelepții“ au procedat precum „consilierii“ din epoca noastră şi au născocit actul de acuzare care să ceară pedeapsa cu moartea atât sub „legea“ iudaică, cât şi sub legea statului roman; în primul caz, pentru blasfemia de a se pretinde Mesia; în cel de-al doilea, pentru a se pretinde „regele iudeilor“.

Guvernatorul Pilat a încercat în fel şi chip să evite nedreptatea pe care i-o cereau „înțelepţii“ iudeilor, pretinzându-i să-l ucidă pe Hristos. El seamănă cu politicienii englezi şi americani din secolul acesta: în cele din urmă teama lui de secta atotputernică a fost mai mare. Soţia lui l-a sfătuit să nu se atingă de Hristos.

Ca un politician tipic, Pilat a încercat să se eschiveze trimiţându-l lui Irod Antipas, guvernatorul Galileei, ca Galilean; Irod i l-a trimis înapoi. A încercat, apoi, să-i reducă sentinţa la biciuire la sânge; fariseii insistau cerând moartea şi ameninţau cu denunţul: „Nu-i eşti prieten lui Cesar dacă nu-l ucizi“. Aşa a cedat Pilat, exact ca guvernatorii britanici şi reprezentanţii Națiunilor Unite când li se cer infamii sub ameninţarea că se vor duce campanii publicitare împotriva lor la Londra sau New York. În mod evident Pilat îşi cunoştea guvernul, aşa cum şi-l cunosc politicienii secolului nostru şi ştia că va fi înlocuit sau demis din funcţie dacă refuză să se lase manipulat.

Asemănarea dintre Pilat şi guvernatorii britanici ai Palestinei dintre cele două războaie este izbitoare; unul dintre ei a menţionat-o, când, dând telefon unui rabin sionist influent din New York, i-a zis secretarei: „Spune-i marelui preot Caiafa că Pilat din Pont doreşte să vorbească cu el“.

Pilat a mai făcut o ultimă încercare de a se eschiva spunându-le „înţelepților“: „Judecați-L voi după legea voastră!“, dar aceştia, versaţi fiind, i-au răspuns: „Noi n-avem dreptul să executăm oameni“. Atunci Pilat a încercat să-L salveze pe Hristos apelând la popor şi oferindu-se să-L amnistieze, dar poporul a cerut ca în locul lui Hristos să fie amnistiat Baraba, un bandit şi ucigaş notoriu. Probabil Pilat nu spera prea multe de la popor, căci în decursul istoriei încă nu s-a văzut vreodată dreptate sau milă la gloata căreia i se zice „poporul“ şi Pilat, ca administrator cu experienţă, ştia că „poporul“ sau gloata sunt, totdeauna, instrumentele unor secte influente: [«„Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă.

Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis: „Pe care dintre cei doi vreţi voi să-l eliberez?“ Iar ei au răspuns: „Pe Baraba!“ „Dar ce să fac eu cu Iisus căruia i se spune Hristos?“ Toţi au răspuns: „Să fie răstignit!“ Pilat a zis din nou: „Dar ce rău a făcut?“ Ei, însă, mai tare strigau, zicând: „Să fie răstignit!“ Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii, zicând: „Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia. De acum, pe voi vă priveşte!“ Iar tot poporul, răspunzând, a zis: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“» (Matei, 27, 20-25). Trebuie să reținem că, până acum, „sângele“ – adică pedeapsa divină – nu a căzut asupra jidanilor pentru deicid. Cred  că a venit timpul ca propunerea premierului Malaieziei de a se organiza o cruciadă contra Israelului să fie pusă în practică, evident, în forma indicată de Ahmadinejad: „Israelul trebuie distrus!“ În caz contrar, ne așteaptă pe noi distrugerea, conform doctrinei levitice – n.n., V.I.Z.].

În zilele noastre secta are aceeaşi putere de a convinge masele. Imperiul roman a ascultat de porunca fariseilor, după cum imperiul persan ascultase de porunca leviţilor cu 500 de ani în urmă. În capitolul despre Hristos din istoria sa a iudaismului, dr. Kastein zice că Hristos a fost „un mesia ratat“ şi încheie în mod caracteristic cu vorbele: „Viaţa şi moartea lui sunt treaba noastră (a sioniştilor)“.

[Între timp, fariseul rabin-șef Moses Rosen, comentând uciderea lui Hristos şi faptul că, din această cauză, jidanii sunt acuzaţi şi pedepsiţi pentru deicid, dădea acelaşi răspuns: „Dar ce vă băgaţi voi, pentru că e de-al nostru!“ (cf. În lumina Torei, pag. ) – n.n., V.I.Z.].

11. Renaște fariseismul

 Enciclopedia Iudaică arată cum, la câteva decenii după moartea lui Hristos, fariseii, ajutați de ultimul rege al Iudeii, Agrippa I, care i-a eliminat pe saducei, au rămas atotputernici și fără rivali, exact ca leviții după despărțirea dintre triburile israelite și cel iudaic. Ca și atunci, a urmat o catastrofă, din care fariseii au renăscut, ca și leviții.

În cei câțiva ani de putere fariseică absolută în Iudeea ei au rescris din nou „legea“; această recompilare, arată dr. Kastein, reglementează viața iudeilor pe veci de veci în toate amănuntele. Zice Kastein: „Întreaga istorie a iudaismului a fost rescrisă din punctul de vedere al fariseilor… fariseismul a dat forma definitivă caracterului iudaismului și vieții și gândirii iudaice pe veci de veci… caracteristica principală este «separatismul»“.

Hristos le-a reproșat că au substituit ordinele lor comenzilor divine; Hristos a fost ucis și fariseii au intensificat caracterul tribal și de ură rasială al „legii“ și au promulgat pe veci crezul masacrării, înrobirii, distrugerii și supremației lor asupra celorlalte națiuni, chiar în ajunul dizolvării lor.

Cuvintele dr-ului Kastein sunt revelatoare. El arată, mai întâi, că după ce Neemia a impus „noul contract“ asupra tribului lui Iuda, Tora a fost „ultima dată rescrisă“ și că, ulterior, „nici un cuvânt“ nu mai putea fi schimbat. Mai mult, la vremea când fariseii, totuși, au „rescris“ din nou Tora, exista, deja, o traducere în greacă, astfel încât orice schimbare au făcut fariseii ar fi trebuit s-o facă în originalul iudaic.

Deci nu Toraau rescris-o fariseii în această rescriere a legii de care vorbește dr. Kastein aici, ci Talmudul, aceea imensă continuare a Torei începută în ultimii ani ai Iudeii, dar consemnată în codice mult mai târziu.

În 70 AD, circa 35 de ani după moartea lui Hristos, era mare dezordine în Iudeea; popoarele învecinate, în special galileenii, se răsculau împotriva imperiului roman; fariseii, care invitaseră trupele romane în Iudeea, nu făceau nimica; după multe campanii romanii au demolat Ierusalimul și au desființat provincia Iudeea.

Timp de 19 secole după aceea n-au existat absolut nici un fel de iudei în Ierusalim; singurii care au trăit în Ierusalim în mod permanent din antichitate până azi sunt samaritenii, dintre care au supraviețuit, într-un mic număr, tuturor persecuțiilor la care au fost supuși.

Dr. Kastein zice că cei 70 de ani dinainte de distrugerea Ierusalimului sunt „anii eroici“, probabil gândindu-se la triumful fariseilor asupra tuturor altor tendințe care rivalizau să domine asupra sufletului iudeilor. În nici un caz nu se poate spune că iudeii ar fi rezistat „eroic“ împotriva imperiului roman, căci toate luptele care au avut loc au fost duse de către galileeni, pe care dr. Kastein îi disprețuiește.

12. Lumină și întuneric

Două grupuri de călători au părăsit Ierusalimul în ultimele sale zile: discipolii care aduceau omenirii creștinismul; și fariseii care, analizând situația politico-militară și prevăzându-și sfârșitul, își mutau sediul într-un nou loc de unde să continue să dirijeze diaspora, așa cum, în trecut, leviții o dirijaseră din Babilon.

Criza civilizației noastre rezultă din antagonismul mesajului celor două cete care au părăsit atunci Ierusalimul, căci sunt ireconciliabile și victoria unuia este dispariția celuilalt. S-ar părea că mesajul distrugerii va triumfa în zilele noastre. Întreaga istorie a Occidentului demonstrează acest antagonism.

Când „legea“ era în ascendență, au avut loc înrobiri de alte popoare, s-au ars eretici, s-au ucis apostații, s-au făurit politici primitive de dominație rasială; secolul 20 pare cel mai mult dominat de „lege“. Când opresiunea „legii“ a slăbit puțin, s-a făcut dreptate, s-a stabilit principiul dreptului la judecata deschisă și dreaptă, s-a respins supremația rasială și s-au acceptat toți oamenii ca fii ai lui Dumnezeu: era în ascendență învățătura lui Hristos.

După distrugerea Ierusalimului, fariseii, liberi și nestânjeniți în noua lor capitală, și-au identificat dușmanii în secta creștinilor, care credeau că Hristos a fost Mesia. Creștinii, însă, nu-și cunoșteau dușmanii, după cum nu-i cunosc nici azi, căci ei iubeau pe toată lumea. Dar tocmai refuzul de a urî și persecuta era păcatul cel mai mare al creștinilor în ochii fariseilor, căci „legea“ promovează ura. Deci creștinismul trebuie neapărat distrus ca să triumfe „legea“, au decretat „înțelepții Sionului“.

Dar au fost printre ei și unii care au protestat, de exemplu, Gamaliel, care a zis, când îi biciuiau pe Sfinții Petru și Ioan pentru că au propovăduit creștinismul: „Aveți grijă ce faceți; dacă fapta lor e faptă de om, va dispare în curând; dar dacă e fapta lui Dumnezeu, nu o puteți distruge“. Majoritatea fariseilor, însă, se simțeau destul de puternici ca să distrugă creștinismul, chiar dacă vor munci secole de-a-rândul în acest sens.

Fariseii și-au stabilit comitetul central la Jamnia, în Palestina. Acolo au intrat într-o lume nouă, altfel de cum fusese lumea „legii“ de până atunci, unde toată vărsarea de sânge și tot jaful și masacrul aveau loc între triburi care pricepeau aceste noțiuni și nu aveau idei mult diferite. Dar de acum „legii“ i se opuneau noțiuni total diferite, care nu atacau oameni care pot fi ușor uciși și înlocuiți, ci atacau chiar „legea“.

Munca fariseilor era mai grea: Ierusalimul nu mai era; tribul lui Iuda era atomizat, rasa iudaică se dizolva; ceea ce le rămăsese era un „popor iudeu“ compus din cea mai pestriță amestecătură de rase și sânge, împrăștiați prin lume și care trebuiau ținuți strâns în cleștele „întoarcerii“ în „țara făgăduinței“ a „neamului ales“; și această mulțime împrăștiată trebuia înregimentată și convinsă să distrugă toate națiunile printre care locuia.

„Legea“ nu mai putea fi rescrisă după ce era deja cunoscută și altora și după ce Hristos demascase interpolările și distorsiunile pe care scribii le făceau tot timpul în „lege“; deși fusese ucis, nu fusese combătut, iar urmașii lui erau tot mai numeroși. Dar „legea“ trebuia, totuși, adaptată la fiecare necesitate politico-militară curentă, astfel ca fiecare gest să fie o împlinire a poruncii lui Iehova.

Fariseii din Jamnia au invocat din nou tradiția secretă orală pe care o primiseră ei de la Iehova prin Moise și au început din nou să rescrie poruncile lui Iehova ca să le poată aplica în distrugerea creștinismului. Astfel s-a născut Talmudul, care nu este decât o dezvoltare anticreștină a Torei. În decursul veacurilor, Talmudul a devenit „pavăza legii“, și-a apărut în mod semnificativ atunci când Ierusalimul și Iudeea nu mai existau și exista, în schimb, o religie care zicea că Dumnezeu îi accepta pe toți oamenii.

Sarcina fariseilor ar putea părea imposibilă, căci oamenii în mod natural sunt gregari și diaspora iudeană – și, trebuie, de acum, să precizăm mereu, devenită tot mai mult jidănească – împrăștiată prin lume în mod natural s-a simțit atrasă de ceilalți oameni. Dar fariseii au reușit, după cum arată două exemple ilustrative contemporane; unul este cazul băiețașului din Polonia, care a fost învățat să scuipe mecanic, fără să se gândească, pe o troiță de la marginea drumului și să repete cuvintele „Blestemat fii tu cu religia ta nouă!“; și altul este cazul spitalului pentru leproși al fraților moravi din Ierusalim, care de secole îngrijise leproșii din Ierusalim având pe frontispiciu firma „Misiunea lui Iisus“, drept care prima mișcare a guvernului sionist când a preluat Ierusalimul a fost să distrugă cuvântul „Iisus“ de pe frontispiciu. Asta ilustrează direct dispozițiile Talmudului: intrăm, de-acum, în faza talmudică a sionismului.

Unul dintre farisei, însă, care, pornind din Ierusalim înainte de cădere, să extermine creștinii din Damasc, dar s-a convertit pe drum (Sfântul Paul), a spus că „cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să-l auziți voi întâi [iudeii], dar cum ați fost surzi, îl propovăduim acum celorlalți“; iudaismul fiind cea mai sălbatică religie tribală, reacția împotriva iudaismului a fost mai vie chiar în interiorul tribului căruia-i aparținea.

Călătoria discipolilor din Iudeea spre Occident a dat naștere civilizației vestice, care este floarea înflorită pe tulpina creștinismului. Cea mai mare realizare a ei este legea raporturilor echitabile dintre oameni, legea că un om nu poate fi ucis ori persecutat fără acuză, proces și condamnare publică (lege amenințată cu dispariția în practicile secolului 20). Dar umbra întunecată care a ieșit din Ierusalim odată cu lumina creștinismului, Talmudul, de asemenea, s-a îndreptat spre Vest și aici, în Vest, are loc acum lupta dintre cele două forțe de al cărei rezultat depinde supraviețuirea civilizației. Dar și masele semite ale arabilor au fost implicate în această luptă.

La 500 de ani după Hristos, în căutarea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, s-a născut religia musulmană a lui Mahomed, despre care zice dr. Kastein că era „un beduin semianalfabet“, care se considera urmaș al profeților Moise și Iisus, profet al lui Allah dumnezeul tuturor oamenilor, nu numai al unui trib din Asia Mică. Religia musulmană nu dictează ura pentru alte religii; dar Coranulrecunoaște principiul distrugător al Talmudului, despre care zice că „de câte ori aprind ei focul, Dumnezeu îl va stinge.

Ei promovează dezordinea pe pământ; dar lui Dumnezeu nu-i plac cei care fac dezordine“. În timp ce Talmudul îi învață pe adepții săi să profere insultele cele mai grosolane pentru religia creștină, pentru Iisus Hristos pe care Talmudul îl numește „bastard“ și pentru Fecioara Maria, Islamul nu insultă alte religii. Până în secolul trecut încă le mai era permis istoricilor să facă comparații și comentarii despre crezul tribal al lui Iehova, dar în secolul nostru s-a pus pumnul în gură tuturor.

Creștinismul și islamul s-au răspândit cuprinzând mase mari de oameni, în timp ce Talmudul își îngrădea adepții în cercuri strânse. În zilele noastre secta talmudică a reușit să creeze antagonism între creștinism și islam; și iată cum două religii atotcuprinzătoare și binevoitoare luptă între ele ca să instaureze un al treilea „neam ales“, o altă „rasă superioară“, ca stăpâni de sclavi peste omenirea înrobită.

13. Îngrădirea legii

Faza a treia a Sionului, cea talmudică, a durat 17 secole, de la 70 AD până prin 1800, interval în care iudeii s-au răspândit prin Occident și „înțelepții Sionului“ și-au mutat din loc în loc cartierul general de unde țin iudănimea subjugată și aliniată [și, precizez, jidănimea de la anul 740, de când hazarii s-au convertit la iudaism – n.n., V.I.Z.]. În aceste 17 secole inamicul care trebuie distrus conform „legii“ nu mai erau amaleciții sau edomiții sau amoriții, ci Creștinismul.

Din punctul de vedere al Talmudului, aceste 17 secole au fost la fel ca și cei 50 de ani de „robie“ babiloniană: adică un „exil“, o „captivitate“, o „robie“ impusă de Iehova asupra „neamului ales“ pentru că n-a urmat legea întocmai, dar care se va termina cu distrugerea, înrobirea și masacrarea popoarelor printre care i-a pedepsit Iehova să fie exilați și instaurarea „neamului ales“ ca stăpânii acestor popoare sclave care au făurit civilizaţia occidentală.

Un sionist literal ca dr. Kastein, de exemplu, nu are nici un alt eveniment de consemnat în decursul acestor secole decât cum a suferit „neamul ales“ „persecuții“: Iehova i-a împrăștiat să trăiască printre alte popoare; acest fapt în sine, existența acestor alte popoare, este „persecuția“ suferită şi pentru care popoarele care i-au găzduit trebuie pedepsite, masacrate, distruse. Singura realizare a acestor 17 secole, zice dr. Kastein, este că iudeii le-au parcurs strict separați de toți ceilalți oameni, grație înțelepților Sionului şi Talmudului.

În acest răstimp popoarele creştinate aboleau sclavia, eliberau iobagii, reduceau privilegiile şi inegalitățile şi instituiau demnitatea omului printr-un proces de emancipare care prin 1800 înlăturase castele.

De fapt este o realizare uimitoare neegalată de nimeni faptul că înțelepții Sionului au reușit să țină în frâu timp de 17 secole, într-o așa de strictă servitute, populația de iudei împrăștiați. Sub îndrumarea talmudiștilor, iudeii au participat la început la emancipare; dar, în timp ce atacau conceptul de națiune la alții, ei îşi rezervau dreptul să practice politica unei rase superioare în modul cel mai arogant şi brutal; practicând cea mai acerbă discriminare, iudeii [considerați în general, deci şi jidanii-așchenazi] se plângeau tot timpul de discriminarea celor care, în realitate, NU discriminau împotriva lor!

După un secol şi jumătate de politică sionistă pe față, se vede de ce: iudeii nu vor să renunțe la discriminare în sine, căci discriminarea este „legea“ lor: dar înțelepții Sionului au văzut că este mai uşor să pui stăpânire pe popoare şi națiuni dacă le distrugi structura socială şi administrativă, dacă distrugi guvernul legitim al acestor popoare; în opera de distrugere a guvernului legitim, „emanciparea“ este o lozincă temporară utilă şi strigătul „Jos discriminarea!“ la fel. Astfel au deschis calea revoluției permanente, care, distrugând orice guvern legitim, îl înlocuieşte cu forța revoluționară care constă din discipolii Talmudului, controlați de înțelepții Sionului [întâmplător, Leon Troțki, teoreticianul „revoluției permanente“, era jidan și sionist fervent – n.n., V.I.Z.]. Aşa va lua sfârşit „robia“ iudeilor în Occident.

Evenimentele din secolul nostru au dezvăluit acest plan talmudic la care au lucrat înțelepții din anul 70 AD încoace. Masele cred că emanciparea e sfârşitul iobăgiei; secta puternică secretă a sioniştilor ştie că e un mijloc de a duce masele într-o servitute mai crudă şi mai brutală. Există un singur pericol; să nu prindă iudeii gustul emancipării şi să se emancipeze de Talmud şi, astfel, să-i lase pe înțelepții Sionului fără trupele care să preia puterea după ce-au distrus guvernele naționale. Pericolul acesta a fost mare în faza a patra, între 1800 şi 1900, când iudeii aproape că s-au lăsat asimilaţi de națiunile gazde. Dar iudeii [citeşte „jidanii“ căci, deja, ei, așchenazii, formau cvasitotalitatea „iudeilor“, veritabilii iudei descendenți ai iudeilor biblici nu mai existau, fiind înlocuiți de hazarii care adoptaseră cultul iudaic], într-un mare număr, s-au arătat dispuşi să trăiască ca toți ceilalți oameni.

De aceea dr. Kastein, istoricul sionist, consideră secolul 19 ca cel mai crunt secol din toată istoria iudănimii, căci iudeii erau cât pe-aci să facă pace cu restul omenirii, dar, se felicită el, din fericire, nu s-a întâmplat aşa, căci, oftează el uşurat, slavă Domnului, „ideologia sionistă“ a reuşit să-i împiedice pe iudei de la a fraterniza cu ceilalți oameni.

Astfel a început faza a cincea, prin 1900, când iudeii [jidanii, aşchenazii deveniţi dominanţi], despre care noi credem că au fost, în fine, „emancipați“, sunt strict segregați şi ținuți departe de restul omenirii în „legea“ Talmudului; iudeii [jidanii, aşchenazii] care au încercat să scape şi să se lase asimilați au fost recaptați prin apelul naționalismului pentru o țară îndepărtată în care ei nu locuiesc – statul Israel.

Folosind influența pe care au câștigat-o asupra guvernelor prin „emancipare“, secta conducătoare a realizat „întoarcerea“ din nou în „țara făgăduinței“, restabilind „legea“ din 458 î.Hr., cu misiunea ei distrugătoare şi şovin imperialistă. O febră şovină a fost injectată în toți iudeii [jidanii] din lume şi toate suferințele Vestului din acest secol au izvorât din vechea ambiție a Sionului reînviată din forma ei antică ca să devină dogma politică a Occidentului.

Acum, când a apărut această carte a lui Douglas Reed, faza a cincea a durat deja 55 de ani şi rezultatele ei sunt cutremurătoare. „Legea mozaică“ a fost impusă peste viața popoarelor occidentale şi controlează viața acelor popoare, care nu mai au voie să-şi respecte legile lor. Politica şi operațiile militare a două războaie mondiale au fost inversate ca să promoveze ambiția Sionului şi viețile şi averile goyimilor din Vest au fost jertfite ca să suporte sionismul.

Șaptezeci de ani de permanentă vărsare de sânge în Palestina nu sunt decât preludiul masacrelor care vor fi acolo, la porunca Sionului ca să se împlinească „legea“ care cere oceane de sânge să inunde Asia Mică. În această ultimă fază vede dr. Kastein „epoca de aur“, când „istoria şi-a reluat cursul“ după întreruperea din timpul celor 17 secole de civilizaţie creştină; sionismul, pretinde el, „este posesorul misiunii universale“ şi îşi va recăpăta supremația legitimă instaurat ca stăpân absolut peste omenire, de care poziție a fost în mod samavolnic şi criminal privat în 70 AD.

Să examinam acum faza a treia a sionismului, când scribii din academia iudaică din Jamnia au început să ţeasă mreaja Talmudului de care nimeni nu poate scăpa, căci pedeapsa este teribilă pentru un iudeu care se dezice de Talmud; cu această mreajă i-au ţinut timp de 17 secole pe iudei departe de restul omenirii şi i-au instruit pentru misiunea lor de a distruge civilizaţia creştină occidentală în zilele noastre.

 14. Guvernul mobil

Zice dr. Kastein: „Un grup de profesori, erudiţi şi învăţători s-au dus la Jamnia luând pe umerii lor destinul poporului lor de care au fost răspunzători de-a lungul secolelor… Au stabilit la Jamnia nucleul central al administrării poporului iudaic… Ei învăţaseră, deja, cum să-şi schimbe atitudinea din timpul captivităţii babiloniene… Şi au urmat un curs similar acum“. Sanhedrinul a fost restabilit la Jamnia sub alt nume şi o academie de scribi a început să rescrie „legea“ ca să se adreseze noului duşman, creştinismul.

Rescrierea „legii“ mozaice este o activitate permanentă, căci la noi evenimente se răspunde permanent cu noi directive talmudice. Scopul Talmudului este de a „face viaţa iudeilor complet diferită de cea a goyimilor“, precizeză dr. Kastein.

Orice lege votată majoritar în Sanhedrin era aplicată; „Opoziția era pasibilă de excomunicarea din comunitate“. Înainte ca creştinismul să devină religia oficială la Roma, Sanhedrinul de la Jamnia a difuzat în secret permisiunea ca iudeii să-şi renege pe faţă crezul şi să pretindă că adoptă religiile păgâne recunoscute oficial, dacă circumstanţele o cer.

După cam un secol, centrul talmudic a fost mutat de la Jamnia la Usha în Galileea. „Iudaismul s-a delimitat şi a devenit tot mai exclusiv“, scrie dr. Kastein. Acum a fost elaborat blestemul special al Talmudului împotriva iudeilor creştini. În 320 AD împăratul Constantin a devenit creştin, a interzis căsătoriile între creştini şi iudei şi a interzis iudeilor să ţină pe creştini sclavi. Astfel aplica el talmudiştilor propria lor „lege“ talmudică.

Dar ceea ce talmudiştii făceau altora ei au denunţat ca „persecuţie“ când li se aplica lor şi ca să scape de „persecuţie“ şi-au mutat centrul înapoi la Babilonia, unde au regăsit colonia iudaică ce refuzase să se întoarcă la Ierusalim cu opt secole înainte. Guvernul talmudic s-a stabilit la Sura, cu academii talmudice la Pumbedita. Acolo s-a terminat scrierea Talmudului. Un exilarh (prinţ al captivităţii din casa lui David) domnea la Sura de formă; „preşedintele academiei“ (în realitate marele preot şi prim-ministru) avea puterea „nu numai peste iudeii din Babilonia, ci peste toţi iudeii… din întreaga lume, care recunoşteau academia din Babilonia ca centrul autorităţii iudaismului şi se considerau legaţi de legile ei“; astfel explică dr. Kastein cum iudeii de pretutindeni sunt un stat în stat şi nu recunosc legile statului în care locuiesc.

Nucleul „legii“ a rămas cel stabilit de Iezechiel, Ezra și Neemia, dar Talmudul a înlocuit Tora și puterea era exercitată de gaonimi, președinții academiilor de la Sura și Pumbedita, cărora li se supunea exilarhul și care au înlocuit Sanhedrinul. Orice problemă era rezolvată prin deciziile gaonatului babilonian, luate în numele lui Iehova.

Aceste decizii reglementau absolut fiecare gest, eveniment, mișcare a fiecărui iudeu indiferent cât de departe de Babilonia trăia, cu un despotism sever și absolut. Timp de 600 de ani guvernul talmudic a rămas în Orient, la Jamnia, Usha și Sura, unde popoarele învecinate îi cunoșteau caracterul și erau mai capabile să se apere de acest sălbatec și sângeros crez tribal; câtă vreme puteri militare străine mai mari nu le mutilau puterea de supraviețuire, popoarele orientale în mijlocul cărora se afla acest crez au putut găsi un compromis care să le permită să supraviețuiască, chiar să trăiască într-un fel de bună vecinătate în viața zilnică.

Dar caracterul europeanului occidental (în special al celor din Nord) este de a spune adevărul, de a-și declara intențiile pe față, de a folosi cuvintele pentru exprimarea gândurilor fără ascunzișuri și creștinismul a dezvoltat și mai mult aceste trăsături native. Forța care a apărut printre europeni odată cu Talmudul este exact opusă, orientală, subtilă, secretă, conspiratoare, expertă în folosirea cuvintelor pentru a ascunde adevăratele intenții. În aceasta constă marea putere a Talmudului în confruntarea cu Occidentul.

Talmudul a ajuns în Europa datorită islamului. Arabii i-au alungat pe romani din Palestina; palestinienii care locuiseră acolo cu vreo 2.000 de ani înainte de pătrunderea primelor triburi ebraice (habiru) în Palestina și-au recâștigat propria patrie și au stăpânit-o timp de nouă secole, până în 1517, când au invadat-o turcii.

Iată cum tratau cuceritorii islamici pe cei învinși: califul a ordonat trupelor sale în anul 637 AD „să nu comiteți trădare, necinste, exces sau mutilare, să nu ucideți nici copii, nici oameni bătrâni; să nu tăiați pomi fructiferi, nici palmieri, să nu ucideți oi sau vite sau cămile și să nu molestați pe cei pe care-i vedeți că se roagă în camerele lor“.

Iată ce poruncește Iehova iudeilor în Deuteronomul, 20, 16: „Of the cities of these people, which the Lord thy God doth give thee for an inheritance, thou shalt save alive nothing that breatheth“ [14] – „Dar în cetățile acestor neamuri pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți le dă să le moștenești pământul, să nu lași în viață nimic din tot ce suflă, ci de istov să-i dai pieirii…“.

Din Palestina islamul s-a întins în Africa de Nord și, apoi, în Spania, cărând cu sine umbra sionismului talmudic pe care iudeii ajunși sub jurisdicția islamului l-au adus în Europa. Cucerirea Spaniei de către Arabi a fost „susținută cu trupe și cu bani“ de către iudei, explică dr. Kastein, cărora li se dădea, apoi, să administreze orașele spaniole cucerite.

Centrul talmudic s-a mutat în Spania, care, recunoaște dr. Kastein, „în mod oportun a înlocuit Babilonia, care a încetat să funcționeze ca centru al iudaismului. Tot ce s-a putut realiza în Babilonia se realizase: se făuriseră lanțurile cu care individul se putea încătușa ca să evite să fie asimilat de mediul său înconjurător și anume se făurise Talmudul“.

Așa zice dr. Kastein; dar individul de obicei nu se încătușează de bună voie. Stat-în-statul iudăimii a continuat să fie dirijat din Spania, prin gaonatul și academia stabilite la Cordoba și, uneori, printr-un exilarh de formă.

Ca babilonienii și persanii mai demult, maurii au protejat guvernul talmudic. Spaniolii autohtoni, însă, vedeau robia sub mauri din ce în ce mai mult ca o robie sub iudei; maurii au invadat, dar iudeii guvernau. După 800 de ani, când acest chin a luat sfârșit prin recucerirea Spaniei în 1492, spaniolii i-au expulzat atât pe mauri, cât și pe iudei, care și-au mutat centrul guvernului talmudic în Polonia.

Am ajuns acum la un mare mister vechi de numai patru secole: de ce tocmai în Polonia? Până la acea dată n-a existat nici o infuzie semnificativă de iudei în Polonia. Iudeii au intrat în Spania aduși de maurii din Africa de Nord și când au fost expulzați s-au mutat în Italia, Egipt, Palestina, insulele grecești și Turcia. Apoi s-au mai așezat și în Franța, Germania, Olanda, Anglia.

Nu există nici o indicație că iudeii expulzați din Spania s-au dus în Polonia și nici o indicație că iudeii din orice parte a lumii ar fi intrat în Polonia la orice dată anterioară. Totuși, dr. Kastein scrie că în 1500 centrul talmudic s-a stabilit în Polonia, unde, spune el, „a apărut o populație iudaică de milioane“.

Cum apare o populație de milioane așa, dintr-o dată? Dr. Kastein, știind bine dar nefiind dispus să arate cum, zice „în mod aparent prin imigrație din Franța, Germania, Boemia, mai degrabă decât în alt mod“, fără să explice ce alt mod ar mai fi putut exista și o lasă încurcată într-un fel ciudat pentru un istoric așa de pedant și meticulos ca el.

Ceea ce nu vrea dr. Kastein să recunoască este că centrul talmudic a fost mutat acolo unde exista o populație foarte mare care nu era cunoscută lumii că fiind iudei pentru ca nu erau iudei cu adevărat. Nu aveau sânge iudaic – cum nu mai avea aproape nimeni la ora aceea nici măcar printre iudeii din Spania – și strămoșii lor nu puseseră piciorul în vecii vecilor vreodată pe pământul Iudeii sau pe nici un alt pământ decât cel tătărăsc, căci acești „iudei care respectau legea“ din Polonia sunt hazarii, un trib turco-mongol convertit la iudaism în secolul 7 AD.

Este singurul caz de absorbție masivă a unui popor străin de către „iudaici“; cei din Idumeea fuseseră izraeliți adevărați, deci erau cel puțin înrudiți cu iudaicii. Nu putem ghici care motive i-au îndemnat pe înțelepții Sionului să efectueze această convertire și absorbție a hazarilor turco-mongoli ca „iudaici“; dar fără ea n-ar mai exista o problemă iudaică și iudeii ar fi fost de mult asimilați de restul oamenilor.

Apariția hazarilor ca „iudei“ este de importanță mortală pentru civilizația occidentală. Moartea a venit totdeauna din Asia în Europa. După ce guvernul talmudic s-a mutat în Polonia, acești asiatici mongoli au început să pătrundă în Occident sub formă de „iudei“, „iudei din răsăritul Europei“, căci nicicum nu puteau pretinde că vin din Palestina. Din acest moment dogma „reîntoarcerii în patria palestiniană“, în „țara făgăduinței, Canaan“ a început să fie propovăduită în numele acestor mongoli care neam de neamul lor nu văzuseră Palestina și Canaanul și acuza de „antisemitism“ se face de către unii care n-au avut neam de neamul lor nici o picătură de sânge semit în vine.

Și de acum încolo ofensiva împotriva creștinismului se duce cu alte metode asiatice. [Acești „iudei din răsăritul Europei“, aciuați „cu milioanele“ în Polonia – devenită „un ocean al jidănimii“, cum evalua Bogdan Petriceicu Hasdeu –, dar răspândiți în toată Europa sunt numiți în Germania Das Jüden, termen transformat rapid, din cauza similitudinii grafice şi fonetice, cum am arătat în primul capitol al lucrării HOLOCAUSTUL – GOGORIŢA DIABOLICĂ, în denominația jidan/jidani – n.n., V.I.Z.].

Din nou s-a format un stat-în-stat în Polonia, care, ca și alte țări, s-a arătat binevoitoare și primitoare, ceea ce, însă, nici de data aceasta n-a îmblânzit furia urii talmudice pentru țara gazdă. Dr. Kastein arată cum acționa stat-în-stat-ul talmudic în Polonia între 1500 și 1700. „Evreii“ (hazarii) aveau constituție proprie și, mărturiseşte el, „guvern autonom“, care „administra un sistem autonom de fier și o disciplină religioasă de fier, care a dus în mod natural la formarea unei oligarhii administrative și la dezvoltarea unui misticism de formă extremă“ (ceea ce explică și cum au fost creați revoluționarii comuniști și sioniști ai secolului XX).

[Trebuie să amintesc și caracterizarea pe care Lenin o făcea, în exact aceiași termeni, Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia, care avea „o disciplină de fier“ și că partidul bolșevic avea această disciplină fiindcă se baza pe organizarea de fier BUND-ului, adică a Partidului Social-Democrat al Jidanilor din Rusia! – n.n., V.I.Z.].

Acest guvern talmudic autonom se numea „Cahalul“ și avea puteri depline. Punea impozite în ghetourile și comunitățile iudaice, plătind din ele o sumă fixă guvernului polon. Decreta legi care reglementau fiecare acțiune și tranzacție între oameni și avea puterea de a judeca și executa. De formă, nu avea voie să aplice pedeapsa cu moartea, dar profesorul Salo Baron arată: „În Polonia, unde tribunalul iudaic nu are voie să aplice pedeapsa cu moartea, se indica linşarea oamenilor ca o metodă extra-legală preventivă de către autorităţile rabinice, ca, de exemplu, Solomon Luria“.

La aceasta „metodă extra-legală preventivă“ face aluzie şi dr. Kastein când invocă atât de des „disciplina de fier“, „disciplina neiertătoare“, „disciplina rigidă până la a fi mortală“. „Astfel“, scrie dr. Kastein, „era constituţia statului iudaic în ţară străină, înconjurat de legi străine lui, cu o structură parte aleasă de el chiar, parte din afară… Îşi avea legea proprie iudaică, clerul propriu, şcoli proprii, instituţii sociale proprii, avea reprezentanţi în guvernul polon… avea toate elementele unui stat“. Realizare la care, continuă el, „a contribuit în mare măsură guvernul polon“. Așa „sufereau“ jidanii „persecuții“ în Polonia.

Apoi, în 1772, Polonia a fost sfâşiată şi stat-în-stat-ul iudaic s-a trezit divizat de frontiere naţionale, cea mai mare parte ajungând să fie în Rusia. Adică, ironia Istoriei, jidanii fugiseră pe capete din Rusia, ca să ajungă tot la mâna Ţarului! Pentru prima dată în 2.500 de ani de istorie, acum 200 de ani centrul guvernului jidănesc a dispărut fără urmă; s-a dat la fund. Până acum a fost vizibil, mergând înapoi în istorie, în Polonia, Spania, Babilonia, Galileea, Iudeea, Babilon şi Iudeea. Dr. Kastein consemnează misterios: „N-a mai fost centru“, dar adevărul îi scapă, involuntar, mai încolo, unde anunţă triumfător că, în secolul 19, „a luat fiinţă internaţionala iudaică“.

Motivul pentru care centrul talmudic s-a ascuns vederii este clar: după 1772 au început conspiraţiile şi revoluţiile comuniste şi sioniste, care au dominat ultimele două secole, iar centrul talmudic este un centru conspirativ, care nu poate lucra decât pe ascuns. Acest lucru a devenit clar când, în 1917, revoluţia comunistă a instaurat în Rusia un guvern aproape pur iudaic [jidănesc]. În Occident nu e voie să se pomenească acest adevăr, aşa de mare este puterea Talmudului aici. Dacă centrul talmudic ar fi rămas la suprafață, masele ar fi putut vedea clar că guvernul talmudic al jidanilor  care striga „emancipare“ organiza, în același timp, o revoluție care anihila emanciparea și instaura robia.

Dr. Kastein scrie: „Rușii se întrebau de ce, oare, iudeii nu se amestecau cu restul populației, și au ajuns la concluzia ca cahalurile lor secrete dețin rezerve importante și că exista un cahal mondial“. Apoi dr. Kastein confirmă bănuiala rușilor prin aluzia lui la guvernul internațional iudaic din secolul 19. Douglas Reed crede că astăzi guvernul talmudic internațional nu este așezat în nici o țară anume și că, deși centrul puterii este în mod evident în Statele Unite, Cahalul are forma unui directorat ai căror directori sunt distribuiți în diverse țări, dar care lucrează coordonat la unison peste capetele guvernelor naționale. Rușii, care erau mai bine informați decât oricine altcineva la vremea dispariției centrului talmudic, știau adevărul.

Nu mai este un mister pentru cei care caută adevărul cum a obținut acest directorat talmudic puterea deplină asupra guvernelor țărilor occidentale; există destule documente și informația este publică. Dar este un mister cum de atâtea secole iudeii au continuat să rămână subjugați și înregimentați.

Cum a putut o sectă să țină o populație împrăștiată pe tot globul în lanțurile unui tribalism primitiv timp de 25 de secole?! În capitolele ulterioare ale CONTROVERSEI SIONULUI [15] se dezvăluie metodele folosite între anii 70 și 1.700 AD; dar aceste metode sunt așa de străine gândirii occidentale încât numai cine a trăit în comunități jidăneşti răsăritene înainte de 1940 sau într-o țară comunistă pricepe cum operează teroarea și frica.

*

Oricum, capitolele-rezumat expuse până acum din CONTROVERSA SIONULUI sunt suficiente pentru a înțelege ideologia iudaică născocită de leviți și preluată, prin talmudism, de sioniști – ideologie eminamente anticreștină, antiumană şi – ţinând cont de agresiunile axiologice, economice, politice şi spirituale pe care şi le permit jidanii în România, dar nu şi le permit în nici o altă ţară – preponderent antiromâneşti.

Firește, falsurile comise de leviți și demascate de către Douglas Reed în urmă cu o jumătate de secol nu reprezintă o descoperire originală a lui, ci, dimpotrivă, el a realizat o analiză și sinteză bazat pe documentarea riguroasă și onestă făcută asupra temei. Astfel, încă în zorii Creştinismului, Celsus își exprimase deriziunea față de importanța acordată textelor și cultului iudaic: «Ceea ce îi ofensa pe păgîni în privinţa creştinismului era în mare măsură ceea ce moştenise acesta de la iudaism.

Celsus şi alţi critici păgîni îi ridiculizau pe cei care susţineau că Dumnezeu s-a arătat tocmai „într-un colţ neînsemnat din Iudeea“; iar împăratul Iulian critica aspru concepţia iudaică şi creştină despre Dumnezeu, considerînd-o „în mod esenţial concepţia despre divinitate a unor oameni primitivi şi necivilizaţi“, deşi îi mustra pe „galileeni“ pentru renunţarea la iudaism. Nu numai criticii păgîni ai creştinismului, ci şi păgînii recent convertiţi la creştinism voiau să ştie cît anume din tradiţia iudaică erau obligaţi să păstreze» [16].

Celsus a scris un mare pamflet contra creștinismului – „calul de bătaie“ fiind jidanii, pamflet pe care Origen l-a combătut într-o și mai extinsă exegeză, considerată una dintre cele mai elaborate ale apologeților creștini, Celsus scriind în a doua jumătate a secolului al II-lea după Hristos.

Totuși, faptul că i s-a dat o asemenea importanță relevă că Celsus spunea multe lucruri pertinente, care aveau o mare putere de persuasiune și, deci, exista riscul să fie crezut de multă lume; merita, așadar, combătut cu acribie polemică.

„Celsus crede că între diferitele popoare ale lumii există o anumită înrudire cînd e vorba de una și aceeași învățătură. Mai mult, el face chiar o enumerare a tuturor celor care aveau la început aceeași doctrină. În schimb, nu pricep de ce Celsus îi defaimă numai pe evrei, și nu pune alături de ei și alt popor pentru motivul că, îndurînd aceleași suferințe, au aceleași tradiții și în multe privințe și învățături asemănătoare. (…) Egiptenii, care disprețuiau pe evrei în scrierilor lor, ar fi ei, oare, vrednici de crezare, pe cînd evreii, care defaimă și ei pe egipteni, cînd amintesc de nenumăratele pedepse pe care le-au suferit în Egipt, și care văd în acest lucru pricina pentru care egiptenii au fost pedepsiți de Dumnezeu, să fie acuzați că ar minți?

Și nu numai despre egipteni s-ar putea spune același lucru. Se știe că și asirienii s-au supărat pe evrei, lucru pe care-l istorisesc chiar arhivele asiriene. Desigur, însă, că și scriitorii evrei – ca să nu fim învinuiți spunînd acest lucru numai despre prooroci – au descris în scrierilor lor pe asirieni ca pe vrășmași.

Iată cît de mult se contrazice aici Celsus: socotind pe celelalte popoare înțelepte, pe evrei îi osîndește ca fiind cu totul lipsiți de cultură. Să-l ascultăm numai cum grăiește: «Învățătura păgînă are o mare vechime; cu toate acestea ea e menținută și pe mai departe de popoarele cele mai înțelepte, de orașe, de înțelepți». Desigur, însă, că despre evrei el n-a vrut să afirme că ar fi «un popor foarte înțelept», întrucît această însușire se potrivește numai la «egipteni, la asirieni, la indieni, la perși, la odrizi, la cei din Samotrace și Eleuzis»“ [17].

Preeminența acestor popoare pe care o etala Celsus devine sâcâitoare pentru filo-iudeul Origen, apologet al Creştinismului, care se origina – credea el, în mod greşit – „din iudaism“: „Mă miră – recunoaște el – că Celsus a putut pune la un loc și pe «odrizi, pe cei din Samotrace şi din Eleuzis, precum şi pe hiperboreeni, socotindu-le printre popoarele cele mai vechi şi mai înţelepte», în schimb n-a socotit de cuviinţă să numere pe evrei nici printre popoarele înţelepte, nici între cele vechi.

În Egipt, în Fenicia şi în Elada circulă o serie de cărţi care se dovedesc a fi dintre cele mai vechi, dar socot că-i de prisos să le enumăr. Toată lumea poate citi cele două cărţi ale lui Iosif Flaviu despre Antichităţile iudeilor, în care se pomeneşte un şir cunoscut de scriitori care vorbesc despre vechile instituţii evreieşti. [În paranteză fie spus, Flavius Josephus este caracterizat de jidani ca fiind primul trădător iudeu! – n.n., V.I.Z]. Se mai aminteşte şi de tratatul cu titlul Cuvînt către greci al lui Taţian cel Tînăr, un compilator foarte învăţat al istoriilor antice despre evrei şi despre Moise.

Se vede că Celsus şi-a scris lucrarea fără să aibă grijă ce anume este sau nu adevărat, ci a făcut-o doar cu răutate, numai ca să atace originea creştinismului, care se ştie că e legată de iudaism. El zice că şi «galactofagii lui Homer, druizii din Galia şi geţii (de la Dunăre) sunt popoare vechi şi de înţelepciune foarte înaltă, profesînd învăţături înrudite cu ale evreilor», deşi nu ştiu dacă de la ei ne-ar fi rămas ori nu scrieri deosebite. Numai cînd e vorba de evrei Celsus le tăgăduieşte atît vechimea, cît şi înţelepciunea.

Şi iarăşi, vorbind despre «Catalogul filosofilor antici care au fost apreciaţi de contemporanii lor, iar, prin scrierile lor, şi de urmaşii lor», Celsus exclude pe Moise din rîndul lor, cu toate că de la Linos, pe care-l pune în frunte, nu s-a păstrat nici o lege şi nici o învăţătură care să fi ajutat la înaintarea şi îmbunarea oamenilor; în schimb, legile lui Moise au fost transmise unui întreg popor, care astăzi e răspîndit în toată lumea.

Spune, dar, dacă nu-i răutate făţişă să scoţi pe Moise din lista celor înţelepţi, cîtă vreme «Linos, Musseos, Orfeu, Ferekide, Zoroastru al perşilor şi Pitagora au scris despre aceste probleme, iar învăţăturile lor sunt transmise în cărţi care s-au conservat pînă astăzi»“ [18].

În treacăt fie spus – deşi este o mărturie pe cât de veche, este, totuşi, pe atât de ignorată de istoricii noştri de factură rolleriană –, trebuie remarcată extraordinara menţionare de către Celsus a odrizilor, care erau un popor trac din răsăritul Peninsulei Balcanice, a hiperboreenilor, care erau tracii din nordul Dunării până la Marea Baltică, şi, în mod expres, a „geţilor de la Dunăre“, adică a străromânilor!

Deşi formula apologetică a lui Origen referitoare la iudei, „popor care astăzi e răspîndit în toată lumea“, acoperea, pe vremea sa, o realitate derizorie, fiindcă sintagma „toată lumea“ reprezenta, pe atunci, doar lumea de pe ţărmurile Mediteranei şi câteva zeci de kilometri mai spre interiorul continentelor limitrofe Mării Mediterane, acum, din păcate, expresia acoperă o realitate terifiantă: jidanii sunt răspândiţi, efectiv, pe tot globul – de aceea și vor globalizare, mondialism, în primul rând sub aspect financiar-bancar, fiindcă așa pot prelua mai ușor frâiele conducerii globale!

Deja România a fost înfeudată sub aspect financiar-bancar prin cele peste 50 de bănci străine înființate în România, cât și prin împovărătoarele împrumuturi impuse prin căi mișelești, de către F.M.I. și Banca Mondială – instituții bancare care sunt conduse „de perciunați“, cum spusese, cu ironie amară, Mădălin Voicu, stârnind prin această sinecdocă furia jidănească a lui Aurel Vainer [19].

Dacă nu suntem atenţi, vor ajunge să conducă toată lumea, aşa cum îşi doresc încă din vremurile biblice. De aceea, ca măsură de supravieţuire, „goyimii“ trebuie să conştientizeze pericolul, să se solidarizeze şi să aplice, „în ceasul al unsprezecilea“, aceeași metodă preconizată şi aplicată de trei milenii de către jidanii înşişi contra goyimilor: exterminarea. De trei milenii, goyimii – şi îndeosebi românii, în ultimele două secole – au dovedit răbdare, înțelegere, îngăduință și i-au suportat pe jidani: au dovedit, adică, toleranță!

Am ajuns, vorba lui Nicolae Iorga, „un popor criminal de tolerant“. Criminali cu noi înşine, fiindcă am răbdat prea multe mizerii din partea alogenilor, îndeosebi a jidanilor. Într-adevăr, iată ce declara Nicolae Iorga, în 11 februarie 1910, în Parlamentul Români: „Evreii, cei mai mulți dintre dînșii, sunt la noi de cînd cu turburările care au sfîșiat Polonia. Cea mai mare parte din Evreii Moldovei au venit pe vremea lui Mihai Sturza. Că erau și înainte evrei, bine, erau. Aici era un paradis pentru națiunile prigonite. Doar ei o recunosc în foaia lor de la 1850: că «Românii sunt foarte toleranți; nicio națiune n-a fost mai tolerantă decît Românii».

Va să zică, într-o țară ridicol și criminal de tolerantă, au fost evreii în toate timpurile, fiindcă vecinii ceilalți n-au fost toleranți deloc. Aceasta, fără îndoială, nu îndreptățește pe d-l Brociner, pe unul din mulții Brocineri pe care țara noastră îi adăpostește și-i ridică în onoruri, nu-l îndreptățește să scoată o carte în care să pretindă că Evreii sunt tot atît de vechi ca și noi, pe motiv că Domnii noștri de odinioară împrumutaseră bani de la Evrei și că Evreii veniau aici ca să se înțeleagă cu Domnul în ceea ce privește plata acestor bani.

Căci acesta a fost rostul lor odinioară: indivizi care împrumută bani boierilor și țăranilor, și care veniau în țară ca să culeagă camăta, sau să-și ia înapoi capitalul. Și, iată, sunt două interesante dovezi istorice, pe care le adaug în treacăt pentru ca să nu rămîie măcar aici fără răspuns anumite pretenții.

În 1568 era Domn în Țara Românească Petru Șchiopul, cel d-intîiu care a făcut cu privire la Evrei lucrul pe care au fost siliți mai mulți miniștri români din timpurile din nouă să-l facă tot așa, adică să-i trimită peste graniță. La 1568, Petru Șchiopul ia următoarea hotărîre:

«Evreii vin în ţară de împrumută sătenilor cu dobînzi mari, ce nu pot plăti. Contra datornicilor cer sprijinul Cîrmuirii. Săracii sunt siliţi a împrumuta de la ei. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară. Evreii se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori pentru că iau prin camătă sîngele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări sub cuvînt de bani».

«Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară».

Asta în 1568, prin urmare cu 300 şi ceva de ani înaintea quasimonarhiei moldoveneşti a familiei Fischer.

Apoi, bine, domnilor acesta era antisemit? Şi în Moldova a fost tot aşa:

«Alungarea Evreilor din ţara noastră nu e din bun plac, ci pentru că desnădăjduiesc pe negustorii noştri, care-şi pierd vremea aşteptînd la hotar pe cumpărătorii de vite, pe cînd Evreii, trecînd pe alături şi aducînd postavuri leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite din lăuntrul ţării… Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui».

Aceasta, d-lor, face parte din moştenirea de înţelepciune a lui Petru Şchiopul. Și, dacă legea d-voastră de încurajare a industriei naționale, împotriva căreia țipă articole din Cronica Israelită și Revista Israelită, dacă legea aceasta va fi votată, și dacă, mai ales, se vor găsi oameni care să cuteze a o aplica celor mari și tari, atunci veți fi urmat, după trecerea a mai bine de 300 de ani, această învățătură a Domnului de odinioară:

«Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui», zice Petru Şchiopul, Domn în Moldova; iar Petru Şchiopul, Domn în Muntenia, zice: «Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară».

Vedeţi, d-lor, două mari învăţături de la un om care nu a fost antisemit“ (s.n., V.I.Z.) [20].

Lovitura de stat din decembrie 1989 a fost dată deliberat pentru a ruina România, ca să fie nevoită să se împrumute cu dobânzi mari la „perciunații“ de la F.M.I., descendenţii jidanilor de pe vremea lui Petru Şchiopul. De aceea, a venit vremea să încetăm să mai fim toleranți, ci, dimpotrivă, să devenim intoleranți, fiindcă România a fost transformată într-o casă de toleranță. Am ajuns să zicem ca Heinrich von Treitschke: „Die Juden sind unser Unglück!“ [21] – „Jidanii sunt nenorocirea noastră!“ A ajuns funia la par! E cazul ca această funie să fie desfășurată și de ea să fie atârnați toți jidanii! Altfel ne vor aplica și nouă metodele aplicate, încă din 1948, palestinienilor: exterminarea și epurarea etnică!

Să revenim băşcăliile contra jidaniilor făcute de Celsus. Ironia lui Celsus devine iritantă pentru Origen: «Iudeii, acești paznici de oi și capre, zice mai departe Celsus, au dat ascultare cuvintelor lui Moise și, lăsîndu-se convinși de forța unor iluzii, au ajuns să creadă că există un singur Dumnezeu».

Să ne arate, dar, Celsus, cum crede el că a fost posibil ca niște păstori de oi și de capre «să părăsească fără un temei rațional închinarea la zei» și să ne explice de ce la elini și la alte popoare s-a păstrat și mai departe închinarea la mai mulți zei?“ [22]. Și mai departe: „Apoi zice Celsus: «Acești paznici de capre și de oi au crezut într-un singur Dumnezeu, pe care-L numesc Cel preaînalt, sau Adonai, sau Uranios, sau Savaot, sau orice alte nume pe care l-au ales din lume, dar despre El nu știu nimic mai mult decît numele». Și, apoi, adaugă: «N-are nici o importanță faptul că Dumnezeu e numit Cel preaînalt sau Zeus, cum îi zic elinii, sau simplu Zeul, cum îi spun indienii, sau Oarecarele, cum îi spun egiptenii». La aceasta trebuie să răspundem că problema se leagă de originea adîncă și misterioasă a numelor“ [23].

Dar, dincolo de ridiculizarea făcută de un polemist şi pamfletar redutabil ca Celsus sau de alţii, mai important era faptul că se demascase, încă din vremea lui Celsus, falsificarea textelor „sacre“ biblice începută de leviți şi continuată de jidani. «Teologii creştini erau atît de siguri de modul lor de abordare a Scripturilor, încît îi acuzau pe evrei nu numai de faptul că le înţelegeau şi le interpretau greşit, dar şi de faptul că falsificau textele Scripturii.

Atunci cînd conştientizau diferenţele dintre textul ebraic al Vechiului Testament și Septuaginta, insistau asupra lor pentru a-și susține acuzațiile la adresa evreilor care „au înlăturat multe pasaje din traducerile celor șaptezeci de înțelepți“. O importanță deosebită a avut-o traducerea din Septuaginta a cuvîntului „fecioară“ (partenos – παρθένος), care apare în Isaia, 7, 14, și care a fost adoptată de Noul Testament și canonizată de primii creștini. În tradiția iudaică este posibil să fi existat două versiuni ale versetului din Psalmul 21 (…).

Iustin Martirul i-a acuzat pe evrei de mutilarea pasajului „Domnul împărățește de pe lemn[ul crucii]“, pentru a omite referința evidentă la răstignirea lui Hristos. Potrivit tradiției exegetice creștine, au existat și alte cazuri de omiteri și mutilări în cadrul tradiției de interpretare iudaice» [24]. Un alt exemplu de falsificare este proorocirea făcută de patriarhul Iacob cu privire la fiul său Iuda: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cîrmuitor din coapsele sale, pînă ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune toate popoarele“ (Facerea, 49, 10).

Origen îi acordă acestei proorociri o mare importanță, motiv pentru care îi face o exegeză laborioasă: „În legătură cu această proorocire, care s-a făcut, într-adevăr, cu multă vreme înainte de Moise, dar pe care un necredincios ar putea crede că ar fi făcut-o Moise însuși, ar trebui să ne mirăm cum a fost cu putință ca Moise să precizeze dinainte că, întrucît la iudei se aflau 12 seminții, regii care se vor alege vor fi din seminția lui Iuda și că vor cîrmui poporul. Acesta e și motivul pentru care acest popor se numește «iudeu», după numele seminției conducătoare.

În al doilea rînd, faptele de care va trebui să ne mirăm, cînd citim cu atenție această proorocire, e felul în care, vorbind despre cîrmuitorii și conducătorii poporului care se vor lua din seminția lui Iuda, a precizat data pînă cînd o vor guverna ei, spunînd că nu va lipsi căpetenie «din Iuda» și cîrmuitor «din coapsele lui, pînă ce va veni Împăciuitorul și Acesta va fi așteptarea neamurilor».

Și, într-adevăr, știm că a venit Cel care fusese rînduit să fie Hristosul lui Dumnezeu, «Cîrmuitorul» făgăduințelor lui Dumnezeu“ [25]. Din păcate, se pare că Origen a rămas mirat tot timpul, pînă acum. Oricum, jidanii au rămas dezamăgiți de această proorocire, au fost chiar revoltați și, pînă la final, au devenit represivi și ucigași: L-au răstignit pe Hristos, fiindcă nu era din neamul lui Iuda și adeverirea proorocirii le-a stricat șusta.

Venirea lui Hristos le-a îngreunat ascensiunea spre hegemonia lumii prin uciderea goyimilor, acapararea averilor lor și luarea în robie a tinerelor fete, căci Hristos propovăduia dragostea pentru aproapele, nu nimicirea lui, cum indicau preoții leviți. Numai că, referitor la proorocirea aceasta, analizată minuțios și aproape cu evlavie de Origen, Sfîntul Iustin Martirul avea să declare că iudeii falsificaseră versetele citate aici, din Septuaginta [26].

În concluzie la acest capitol, putem afirma că bomboana pe coliva jidanilor rezidă în faptul că nu a existat „poporul evreu“. Deoarece nu corespunde realității, nu reflectă nici o entitate etnică existentă, vreodată, în istorie, deci este neștiințific, este un fals lingvistic, cuvântul „evreu“ trebuie scos din uz.

Ca atare, recomand tuturor românilor care vorbesc și scriu pe această temă să elimine din limbaj termenul „evreu“ și să-l utilizeze pe cel corect, iudeu – ca reflectare a terminologiei latine, Judaeus, transformat în Jew (în limba engleză), în juif (în limba franceză) și Das Jüden (în limba germană)  – sau, și mai corect, pe cel de jidan, utilizat de limba română, care este o limbă protolatină și, deci, constituie forma cea mai corectă, științifică, istorică, fără să fie deloc „peiorativă“, cum țipă fariseii jidani din România!

Deoarece, în lume, pe de o parte, descendenții iudeilor biblici au ajuns într-un număr insignifiant, iar sub aspectul matricei genetice nici nu mai au sângele iudeilor biblici și nici din punct de vedere politic nu mai contează nici în Israel și nici în alte state, și, pe de altă parte, întrucât actualmente jidanii au cucerit, practic, atât Israelul, cât și conducerea S.U.A., se poate vorbi exclusiv de jidani – deveniți inamicul public numărul 1 al întregii Omeniri. Într-adevăr, am ajuns în situația „care pe care: ori jidanii, ori Omenirea!“

Referitor la propaganda criminală jidănească de tipul „ei (jidanii) sau noi (goyimii)“, sunt elocvente câteva citate cu opiniile unor rabini, date de Kevin MacDonald: «De exemplu, rabinul Itzak Ginzburg de la Mormântul lui Iosif, din Nablus/Shechem, după ce câţiva studenţi ai lui au fost trimişi la închisoare, fiind bănuiţi de uciderea unei adolescente arabe, spune: „Sângele ebraic nu este la fel cu sângele unui necredincios“.

Rabinul Ido Elba: „După Tora, suntem într-o situaţie de pikuah nefesh (salvarea unei vieţi) în timp de război, iar într-o asemenea situaţie poţi ucide orice păgân“. Rabinul Israel Ariel scrie, în 1982, că „Beirutul este o parte a pământului lui Israel. [Aceasta este o referire la graniţele Israelului aşa cum ar fi fost „stabilite prin legământul“ dintre Dumnezeu şi Abraham, în Facerea, 15, 18-20 şi Iosua, 1, 3-4 – n.n., V.I.Z.] …Conducătorii noştri ar fi trebuit să intre în Liban şi în Beirut fără ezitare şi să-i fi ucis pe toţi, până la unul. Nici măcar o amintire nu ar fi trebuit să rămână» (sic) [27]. Dar asemenea afirmaţii talmudiste, „tribale“ – cum le numea Roger Garaudy – şi patologice, în esenţă, ca ale rabinilor de mai sus, se fac şi acum. Astfel, o membră a Knesset-ului, Ayelet Shaked, perorează cu inconştienţă:

«O cunoscută parlamentară din Israel, membră a partidului extremist „Căminul evreiesc“, i-a numit pe toţi membrii poporului palestinian ca fiind „terorişti“, informează presa arabă, turcă şi iraniană, informaţia fiind preluată şi de unele cotidiane occidentale. Mai mult, aceasta a spus pe pagina ei de Facebook că, în opinia ei, toate mamele palestiniene nasc „pui de şerpi“ şi ar trebui omorâte în timpul atacurilor asupra Fâşiei Gaza, un teritoriu controlat de militanţii islamişti Hamas. 

„Ele trebuie să moară şi casele lor ar trebui demolate ca să nu mai poată adăposti terorişti“, a declarat Ayelet Shaked, adăugând că „ei (palestinienii) toţi sunt duşmanii noştri, iar sângele lor trebuie să fie pe mâinile noastre, lucru valabil şi pentru mamele teroriştilor morţi“. „Ele ar trebui să-şi urmeze fiii. Nimic nu ar fi mai corect“, a mai spus parlamentara». Remarcile radicale sunt, efectiv, un apel la genocid şi la curăţarea etnică a teritoriilor ocupate, fapt remarcat şi condamnat şi de premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan [28].

De altfel, asta au tot făcut din 1948 încoace. Vedeţi harta anexată.

În acest sens al disjuncției categorice „Israel versus Omenire“, elocvent este interviul cu istoricul izraelian olandez (?!) Martin van Creveld, din 3 ianuarie 2003: „Posedăm câteva sute de focoase și de rachete nucleare și am putea să le lansăm către orice țintă, în orice direcție, poate chiar și în direcția Romei.

Majoritatea capitalelor europene constituie ținte pentru flota noastră aeriană… Forțele noastre armate… nu sunt a treia cea mai puternică din lume, dar mai curând a doua sau a treia. Avem capacitatea de a trage omenirea în jos odată cu noi. Și vă asigur că asta se va întâmpla, înainte ca Israelul să se prăbușească“ [29].

Se aude, domnule preşedinte Vladimir Putin?! Se aude, domnule preşedinte Barack Obama?! De-aia S.U.A. pompează Israelului zeci de miliarde de dolari anual, pentru ca „Israelul să tragă Omenirea în jos“?! Adică s-o distrugă?!

În susținerea afirmaţiilor lui Martin van Creveld vine şi opinia lui Israel Shahak şi a lui Norton Mezvinsky: „Nu este iraţional să presupunem că mişcarea Gush Emunim, dacă ar deţine puterea şi controlul, ar folosi armele nucleare în război, în încercarea de a-şi atinge scopurile“ [30].

Precizez că mişcarea Gush Emunim este cea mai extremistă din Israel, de un nivel patologic, iar soldaţii care fac parte din acest curent/sectă comit cele mai abominabile crime contra palestinienilor, aşa cum propovăduiau preoţii leviţi şi cum repetă aceste precepte rabinii lor sionişti de azi: «Rabinul Shlomo Aviner, unul dintre cei mai prolifici ideologi ai grupării Gush Emunim, afirmă că poruncile divine către poporul evreu „transcend noțiunile omenești de drepturi naționale“.

 

El explică faptul că, în timp de Dumnezeu le cere celorlalte națiuni să asculte de coduri abstracte de justiție și dreptate, asemenea legi nu se aplică și evreilor. (…) Aceste grupuri fundmentaliste și ultranaționaliste nu sunt doar niște grupuscule marginale, relicve ale culturii ebraice tradiționale. Ele se bucură de un respect deosebit din partea publicului israelian și a multor evrei din diaspora.

Au o mare influență asupra guvernului izraelian, în special asupra guvernelor dominate de partidul Likud. (…) Membrii gruprii Gush Emunim alcătuiesc un procentaj semnificativ în trupele de elită ale armatei israeliene și, după cum era de așteptat, conform ipotezei etnocentrismului lor extrem, aceștia sunt mult mai dispuși să-i trateze pe palestinieni într-un mod brutal și sălbatic decât mulți alți soldați israelieni. (…) Pacea în Orientul Apropiat pare improbabilă fără capitularea sau expulzarea completă a palestinienilor» [31].

 

Citind asemenea îndemnuri patologice la crimă rasială, la crime contra întregii Omeniri – nemaiîntâlnite nici în textele atribuite naziştilor de către jidanii holocaustişti! –, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Mahmoud Ahmadinejad, când spune că „existenţa Israelului este o ruşine pentru omenire“ şi că „Israelul trebuie şters de pe hartă“, citându-l pe Imam-ul Ruhollah Khomeini [32]. (Vedeţi ilustrația anexată).

Argumente suplimentare privind acțiunile antiromânești comise de jidani înainte și imediat după Al Doilea Război Mondial găsiți în sinteza intitulată „Patru milioane de români exterminați și deportați de jidanii comuniști“ [33].

Nenumărate dovezi ale crimelor politice şi economice comise de jidani după retrovoluția din decembrie 1989 – regizată și realizată, în principal, tot de ei cu concursul cozilor de topor – sunt expuse, printre alții, de Cornel Dan Nicolae în trilogia sa, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIȘTI CU ROMÂNII, existentă, încă, inclusiv la Librăria Eminescu, din Bucureşti [34].

NOTE

[1] Douglas Reed, The Controversy of Zion, Bridger House Publisher, Inc., PO Box, 599, Hayden ID, 83835, 2012; vezi şi http://www.alterinfo.net/La-controverse-de-Sion-l-un-des-ouvrages-les-plus-controverses-jamais-ecrits_a29612.html.

[2] Ilariu Dobridor, DECĂDEREA DOGMELOR. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999.

[3] Douglas Reed, op. cit., pag. 6.

[4] Ibidem, pag. 11.

[5] Eodem loco.

[6] Douglas Reed, op. cit., pag. 48.

[7] BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod (ediția Bartolomeu Valeriu Anania), București, 2001, pag. 239; sau, în ediţia coordonată de Cristian Bădiliţă şi ceilalţi: „Ei m-au făcut gelos pentru [unul care] nu-i dumnezeu, m-au mâniat cu idolii lor; și Eu îi voi face pe ei geloși pe unul care nu este nici măcar neam, pe un neam fără minte îi voi mânia“, în SEPTUAGINTA, Editura Polirom, vol. 1, 2004, pag. 609. De remarcat că și în SEPTUAGINTA se menține formula edulcorată, „cu menajamente“ față de ortodocși, din edițiile girate de Biserica Ortodoxă Română.

[8] Douglas Reed, The Controversy of Zion, pag. 50.

[9] Douglas Reed, op. cit., pag. 52.

[10] Jaroslav Pelikan, TRADIŢIA CREŞTINĂ. O istorie a dezvoltării doctrinei. Polirom, 2004, vol. 1, p. 44.

[11]  Douglas Reed, op. cit., pag. 60, nota de subsol.

[12] D. Reed, op. cit., pag. 64.

[13] Idem, pag. 66.

[14] Idem, pag. 82.

[15] Textul-rezumat al traducerii cărții lui Douglas Reed, CONTROVERSA SIONULUI, poate fi găsit pe internet, fiind publicat pe câteva site-uri încă accesibile, precum: http://cristiandobrete.blogspot.ro/2012/08/v-behaviorurldefaultvmlo.html; http://www.miscarea.net/controversa-sionului-douglas-reed.htm; https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/07/douglas-reed-controversa-sionului-prima-parte/; https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/08/douglas-reed-controversa-sionului-a-doua-parte/; etc.

[16] Jaroslav Pelikan, op. cit., pag. 38.

[17] Origen, SCRIERI ALESE. Partea a patra. Contra lui Celsus. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984, pag. 41.

[18] Origen, op. cit., pag. 42-43.

[19] Cf. Aurel Vainer, Comunicat de presă referitor la declaraţia antisemită a deputatului Mădălin Voicu, pe http://www.aurelvainer.ro/public_html/index.php/activitate-parlamentara/59-comunicate-ale-biroului-parlamentar8/449-9-decembrie-2014-comunicat-de-presa-referitor-la-declaratia-antisemita-a-deputatului-madalin-voicu.

[20] Nicolae Iorga, PROBLEMA EVREIASCĂ LA CAMERĂ. O INTERPELARE. Vălenii de Munte, Tipografia «Neamul Românesc», 1910, pag. 23-24.

[21] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Heinrich_von_Treitschke.

[22] Origen, op. cit., pag. 47.

[23] Idem, pag. 48.

[24] Jaroslav Pelikan, op. cit., pag. 43.

[25] Origen, op. cit., pag. 77.

[26] Sfântul Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în APOLOGEȚI DE LIMBĂ GREACĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980,  pag. 233-234.

[27] Kevin MacDonald, INFLUENȚA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. 27.

[28] Cf. http://www.apologeticum.ro/2014/07/gandire-de-talmudista-parlamentar-israelian-mamele-palestiniene-ar-trebui-ucise/; http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.605255; http://dissidentvoice.org/2014/07/israeli-mp-mothers-of-all-palestinians-must-be-killed/; http://occupiedlove.blogspot.ro/2006_11_01_archive.html; http://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/israeli-lawmakers-call-genocide-palestinians-gets-thousands-facebook-likes; http://targetingcops.blogspot.ro/2014_07_01_archive.html; http://siam165.tripod.com/id26.html; https://www.youtube.com/watch?v=85NbdgyneVw; https://www.youtube.com/watch?v=rgRo8JVHq3I; https://www.veooz.com/photos/CHKXWYs.html.

[29] Kevin MacDonald, op. cit., pag. 78-79; cf. şi http://www.de.indymedia.org./2003/01/39170.shtml.

[30] Ibidem, pag. 123.

[31] Ibidem, pag. 28-29.

[32]Cf. http://web.archive.org/web/20070927213903/http://www.iribnews.ir/Full_en.asp?news_id=200247!

Cf. și http://www.globalresearch.ca/crimes-against-humanity-israels-own-words-we-must-expel-arabs-we-struck-civilians-they-deserved-it/5394936.

[33] https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/01/02/patru-milioane-de-romani-exterminatideportati-de-jidanii-comunisti/; vezi și: http://www.apologeticum.ro/2014/12/in-romania-jidanii-decid-si-canonizarile-sfintilor-si-decorarea-eroilor-nationali-cine-se-supune-jidanimii-este-un-lepadat-de-hristos-si-un-tradator-de-neam/.

[34] Cornel Dan Nicolae, OFENSIVA IUDAISMULUI ASUPRA ROMÂNIEI; Editura Carpathia, București, 2010; RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIȘTI CU ROMÂNII. Editura Carpathia Rex, București, 2011; POLITICA FILO-SIONISTĂ A ROMÂNIEI. Editura Carpathia Rex, București, 2012.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu