Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 6, 2021

Iulia Gornoskul — Biserica de pe sângele vărsat

Text tradus de Bianca Chirilă

Se dedică Irinei M.

Via VK:

[Octombrie 1939]

El zăcea undeva în inima pădurii, printre rădăcinile brazilor, trecându-și limba umflată de sete peste buzele arse de soare. Pierduse atâta sânge că totul se învârtea în jurul său; era ca și cum cineva i-ar fi aruncat cu cenușă neagră-n ochi. Cu un ușor tremurat, el își prinse strâns rana deschisă din coastă. Înainte durerea arar îl străfulgera, însă de ieri aceasta deveni parte integrată a ființei sale, silindu-l să se obișnuiască cu ea, să meargă mână-n mână până la capăt.

Ionel știa multe despre durere, știa toate nuanțele vâlvătăilor și nu se temea de rânjetul ei respingător. Îi era mult mai frică că s-ar putea să-l prindă soldații așa — neînarmat și neajutorat. Tocmai de accea cu ultimele puteri s-a târât până aici, în adâncul desișului, și a zăcut până la asfințit când uitând de sine, când revenindu-și din delir, când scufunzându-se din nou în nălucirile amurgului — și în acele momente suflul răsunător al pădurii îl chinuia cu mult mai tare decât rănile. Ba i se părea că aude glasurile jandarmilor, și auzea clar cum ramurile copacilor căzuți se frâng sub cizmele lor, ba auzea din depărtări șuierul gloanțelor; ba deschizându-și larg ochii, el a dădu de privirile fixe ale camarazilor săi, care, apărând unul câte unul în semicerc, îl întrebau: „Ce-i cu tine, Ionel? Ridică-te!”. Zburând de la o creangă la alta, un cocoș de munte bătu zgomotos din aripile negre ale sutanei, și atunci Ioanel s-a ridicat în cot și s-a uitat cu sălbaticie la preotul ucis de dimineață în fața ochilor lui.

Însă chiar și după ce și-a revenit, de data asta fiind conștient de ce s-a întâmplat și unde e, tot ce îl înconjura părea că oricum s-a dus la vale. În momentul acela îl speriau chiar și brazii ce-l împresurau cu tăcerea lor cea sumbră. Ionel își tot plimba ochii de la un brad la altul, dar se întorcea mereu la unul singur ce stătea mai departe. Uitându-se la bradul acesta, Ionel îi simțea măreția seculară, simțea că el însuși e parte a copacului — trunchi, crengi, îi simțea fiecare ac — de pe cele mai de jos ramuri până în vârful copacului — și atunci simți cum îl cuprinde o groază de nedescris.
La căderea nopții corpul lui deja începea să se transforme într-un bulgăre lipsit de sânge, însă gândurile îi deveneau din ce în ce mai senine. Coșmarurile s-au terminat încă din timpul zilei și simțea că întunericul îi aduce liniște.
Prin crăpăturile lăsate de vârfurile brazilor în bolta cerului se întrezăreau și scăpărările stelelor pe unde curgea Calea Lactee — din ea Ionel nu văzu decât stropii sclipitori. Lăsându-și capul pe spate, el zbură cu privirea și gândurile în trecut. Noaptea aceea nu era deloc ca asta, ci una sufocantă de iulie. „Uite, îi spune tatăl, asta e Calea Lactee. Un țigan a turnat lapte. — Care țigan? — Cel care a furat laptele și a vrut să fugă cu el în cer. În clipa aceea Dumnezeu l-a blestemat și de atunci el nu-și mai poate găsi locul în lumea asta”.

Cea mai vie și puternică amintire a lui Ionel era din copilărie și avea legătură cu țiganii. Ani de zile a locuit șatra țiganilor la capătul satului ocupându-se cu dogăritul; din când în când se mai întâmpla să mai fure câte ceva; și asta până ce au început vitele să moară în masă. Când sătenii au văzut că în câteva zile au murit vitele din nouă gospodării, toți și-au dat seama a cui mână e asta și dușmănia demult mocnită a propagat rafale de foc mortale. Ionel nu a văzut mult, dar și atât era de ajuns pentru ochii lui de copil: oamenii care arătau ca niște sperietori de ciori spânzurate erau târâți pe străzi cu țestele sparte, iar sătenii încă mai azvârleau cu pietre în ei. După ce i-au alungat pe răufăcători, au dat foc maghernițelor acestora pentru ca spiritul odios să fie omorât odată pentru totdeauna. După aceea s-a restaurat ordinea universală, s-au schimbat în haine albe — și viața și-a reluat cursul de dinainte, însă asta nu avea să dureze mult — cursul vieții lor s-a lovit de războiul mondial.

Și cu jumătate de an înainte de întâmplările astea în curtea lui Ionel a aterizat o țigancă care cerșea urlând după niște pâine. Ținându-se strâns de gărdulețul prispei, Ionel se uita la fața ei sluțită, fără a înțelege cum ar putea să întipărească în memorie hidoșenia omenească. Femeia l-a fixat cu privirea și a pronunțat:

— Un zidar o să iasă din tine, copile. O să frămânți lut roșu: văd că deja ești în el până la cot. Până la cot în lutul roșu!
Și după l-a lovit dureros cu articulațiile degetelor în frunte.

Restul zilei Ionel și-l petrecuse gândindu-se la tot felul de lucruri îngrijorătoare. Seara mama l-a spălat cu apă, i-a făcut cruce pe fruntea pângărită și de parcă i-a luat vraja cu mâna. „Mi-am găsit și eu în cine să cred! Câte baliverne mai scornesc și faraoanele astea doar ca să li se dea acolo o bucată din mămăliga de ieri!”. Oricum, Ionel s-a mai liniștit gândindu-se la viitoarea lui profesie: bunicul său fusese șelar, la fel și taică-su, și frati-su mai mare și el deja știa că aceeași meserie o va avea și el — se va ocupa de șelărie, la fel și fiul său (deși era doar un copil, era complet sigur de lucrul ăsta, că doar toți bărbații au fii).

Multe a avut el ocazia să facă în viață, dar uite că șelar tot nu a ajuns. Păi și atunci ce a făcut el? Licărul tăios al stelelor s-a risipit, ochii i se închideau de somn în pofida sforțărilor lui de a sta treaz. Întorcându-se pe cealaltă parte, el și-a sprijinit mâna de pământ unde cetina îngheța în straturi. Chiar și în starea asta de semiconștiență, mâinile lui încă își aminteau glasul viu al pământului. Tabăra de muncă de la Carmen Sylva, desigur. Cât pământ au mai cărat și acolo! A construit — iată ce a făcut el. Aproape cinci ani, fără a mai lua în calcul și lunile de urmăriri, aresturi și de puține perioade de relaxare el nu a făcut decât să construiască.

Prima tabără de muncă a fost cea de la Colnița. După a avut loc al doilea botez: a fost luat în rândurile „Gardei de Fier” a Legiunii Arhanghelului Mihail. Asta s-a întâmplat în primăvara anului 1933. Noua viață a început să se desfășoare în fața ochilor săi în tonuri verzi ca și culoarea steagului legionar, steag în care păreau că se contopesc toate nuanțele pădurilor, văilor și dealurilor din România.

În acele momente Ionel a început să reconsidere tot ce obișnuia să asculte înainte ca prin vis la predici: ce e aia comuniunea unei iubiri evanghelice, cum să îți întărești spiritul, cum să stârpești fără preget negura din tine și toate instinctele animalice. Unul dintre camarazii săi, student la teologie, i-a spus că asta și semnifică consubstanţialitatea după modelul Sfintei Treimi, doar că la nivel lumesc. Iar lui i-au explicat în cuvinte simple: cum poți crea o unitate spirituală trainică dacă fiecare om e lăsat de capul lui? În niciun fel.
Pentru a deveni una dintre ițele goblenului istoriei, trebuie să fii colorat într-o culoare corespunzătoare.

În tabăra de muncă de la Predeal s-a cunoscut și cu viitoarea lui soție.

În satul său natal el nu ieșea în evidență prin nimic. Niciuna dintre fetele de acolo nu a încercat să desprindă o ață din cămașa lui, ca mai apoi să o lege de un plop descântându-l: „Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici Ionel ci să umble ne’ncetat după mine!”. El avea o față obișnuită, însă era luminată de niște ochii în culoarea chihlimbarului, ca ai râșilor. Iar când privirea lui de râs s-a fixat pe una din fete după slujba de înviere, el deja știa că asta e pentru totdeauna; sau cel puțin până la a Doua Venire. Pe ea o chema Demetra. Numele ăsta trezea amintirea pământului fertil care nu putea fi atins nici de gerurile, nici de secetă: nimic nu putea distruge acele semințe ale onoarei și loialității pe care ea le păstra în adâncurile sale, în iureșul sângelui strămoșesc.
Prima lor zi împreună s-a dovedit a fi cea mai friguroasă zi a lunii noiembrie. Spre dimineață a început să brumeze, învăluind copacii și iarba în flori de argint, – de parcă întreaga lume și-a pus straiele de duminică de dragul lor și a nunții lor modeste. Biserica strălucea acoperită în promoroacă; reflexiile roz ale zorilor de zi se oglindeau pe cupole. Au ajuns acolo la răsărit și au rămas de la utrenie până la cununie. La sfârșitul tainei cununiei, când Ionel a ridicat vălul de pe fața noii mirese, a observat că din cauza gerului buzele ei deveniseră stacojii ca felonul preotului ce i-a cununat.
El și acum îi vedea chipul, o vedea chiar și cu ochii închiși, în obscuritatea asta proiecțiilor mintale care dispăreau precum scânteile focului. Fața ei are trăsături grave, însă privirea-i e luminoasă. Cozile-i sunt împletite strâns, căzând pe umerii cămășii brodate. Lui i-a plăcut atât de mult că ea a îmbrăcat o ie cu broderii pe mâneci… La sfârșitul victoriosului an 1937 el citise în ziarul legionarilor „Lanuri” versurile cuiva despre „prințesa Țara” în veșmânt de nuntă:

Veacul i-a ‘nseilat legende în altițe
Cu zidiri vrăjite şi cu miorițe.

Demetra le-a transcris după într-un carnețel unde deja ardeau în văpăi strofe din Eminescu, Gyr și mulți alți poeți. Acestea erau despre ei, despre toți legionarii. Moartea pașnică a ciobanului din „Miorița” despre care îi prevenise mioara behăind tânguitor. Moartea sacrificială în pereții mânăstirii, chiar în zidăria de cărămidă, pentru ca mânăstirea să poată dura pentru totdeauna. „Pe noi ne-au învățat să murim, a spus atunci Ionel, și în asta constă puterea noastră. Dar ce e brodat pe mânecile cămășii tale, drăguță? Soarta noastră?” Demetra râdea și îl îmbrățișa. Broderiile roșii ca sângele cu împletituri negre, se prelingeau pe brațele ei…

Așa și viața lui — ața roșie se împletea cu cea neagră. El își urma cu credință calea urzită de mâinile Atotputernicului, le îndura pe toate: torturi din secțiile de poliție și din închisoare, pogromurile și bătăile din stradă. Pentru a construi ceva nou, trebuie mai întâi să cureți locul de ce e vechi, iar el a tot construit, a construit fără încetare. Și a muncit din greu. Ardeau cărămida, proiectau drumuri, consolidau împrejmuirile mânăstirilor și locurilor de veci. Construiau de toate din ce avea nevoie poporul: de la școli sătești până la mausolee în cinstea eroilor Primului Război Mondial. Ionel vedea cu ochii lui cum idea lor despre o țară măreață se transformă în realitate lăsând în urmă miros de lut ars și tămâie. Iar în 1938 a căzut lama ghilotinei ce „a tăiat capul hidrei” — trâmbițau dușmanii prin ziare. A urmat retragerea în „subteran”: aresturi, interogatorii, cazne. Temniţe din Miercurea-Ciuc și Dragomirna de unde camarazii lor nu vor mai ieși. Apoi lovitura de grație — Căpitanul a pierit. Dar încă existăm noi, iar noi suntem El. Pentru Ionel lucrul acesta nu mai era cunoaștere, ci ceva pe deplin natural: acum Căpitanul devenise o umbră nevăzută în comunitatea lor, asemenea umbrelor altor camarazi răpuși, asemenea umbrelor războinicilor căzuți în bătăliile de demult. Ei toți, și viii, și morții erau legați prin taina sfintei împărtășanii și prin sânge.

Puteai măsura sângele vărsat cu gălețile, ca agheasmă. Despre cei ca Ionel se spunea că sunt „creștini cu crucea-n sîn și cu dracul de-a spinare”. Oricum el credea că a făcut mult mai puțin rău decât bine, deși știa că omul e zămislit în așa fel, că mereu drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Se întâmpla ca camarazii lui să îl dojenească pentru că prea se deda cruzimii, pe care de altfel el o considera justificată. Dar Doamne, a șoptit Ionel, pănă că și demonii mi i-am siluit și să te slujească.

Și acum avea în față chipul mutilat al celui roșu pe care l-a bătut de i-a scos dinții din gură pentru blasfemie. În timp ce îi bătea cu patul pistolului, repeta un verset din Psaltire: „…Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit”.

Peste câteva zile Ionel a găsit în pădurea de plopi o veveriță pe jumătate moartă. Atunci el i-a turnat într-un săculeț niște lapte și a hrănit-o timp de câteva zile. Cu veveriță ascunsă la piept, el s-a întors din tabără la Demetra pentru a lăsa-o cu ea, însă animăluțul nu voia să stea cu nimeni în afară de Ionel. Primăvara deja i-au dat drumul în pădure. „Tocmai pentru asta te iubesc, i-a spus atunci Demetra, pentru cruzimea de care dai dovadă față de dușmani și pentru mila pe care o arăți oricărei creaturi a lui Dumnezeu”.

Când s-au văzut ei ultima oară? Au trecut deja mai mult de doi ani. Ea l-a sărutat și i-a aranjat sprâncenele încruntate. Iar pleci, Ionel. Te implor, ai grijă de tine și întoarce-te cât mai repede. Altfel o să trebuiască să te caut prin toată lumea. Gura ei se strâmbă din cauza suspinelor înghițite. Începu să fredoneze încetișor versurile străvechi din „Miorița”, punând numele drag ei în locul numelui ciobanului ucis.

Cine-a cunoscut
Cine mi-a văzut
Mândru Ionel,
Tras printr-un inel?

Acum el este tocmai acel Ionel „tras printr-un inel”. Ca mulți alții, el trăia prin această legendă și o să și moară la fel. Rășina de brad — iată uleiul lui la ultima împărtășanie. Tămâia ceții de dimineață îl va împresura; însuși cerul îi va țese un giulgiu din brocart alb de zăpada; vântul de munte va cânta la capul lui. Cât de greu ar fi fost să nu moară în țara lui de baștină!

… Când s-au văzut ei ultima dată? Aceeași întrebare și-a pus-o și Demetra. Ca femeie, ea îl purta mereu cu sine, și în gânduri, și în rugăciuni, și avea mereu senzația pregnantă că prezența lui e aievea. Îi lipsea atât de mult să-l vadă în carne și oase! Ar f vrut să-l vadă măcar în vis, dar în ultimii ani nu l-a visat decât de două ori, și ambele dăți în septembrie 1939. Atunci a avut un vis groaznic: Ionel zace în pat gol până la brâu; fața — de o paloare cadaverică, iar corpul plin de vânătăi. Tremurând de febră, o roagă să-i pună pe el o cămașă.
În următorul moment ea iese repede din dormitor, trece dintr-o cameră în altă și în frenezia ei deschide toate șifonierele și comodele, lăzile și cuferele. Și iată că acum ține cămașa bărbatului între degetele-i încleștate. Însă visul se desface în spirale ca o coardă tăiată, și toate dispar — și dormitorul din casa străină, și Ionel.
Atunci Demetra s-a trezit strângând convulsiv marginea plăpumii. „Pune cămașa pe mine”, — încă se auzea geamătul lui în întunecimea de dinaintea ivirii zorilor. În ziua aceea toate îi scăpau din mână, iar când s-a pus să doarmă era ferm convinsă că trebuie să plece să-și caute soțul. Scufunzându-se în somn, Demetra se încăpățâna să se întoarcă cu gândul în acea casă necunoscută și în cele din urmă a ajuns la ea pe marginile șubrede ale visului. Ținând strâns la piept cămașa lui Ionel, ea parcă aluneca prin camerele cunoscute ei deja. Dulapurile, cuferele erau toate deschise, lățindu-și amenințător boturile negre. Din păcate nu reuși în niciun fel să găsească dormitorul — ba ieșirea din cameră dădea într-un coridor înfundat, ba ajungea din nou în holul de la intrare. Dar după, în mod inexplicabil ceva s-a schimbat; încurcând intrările, Demetra a ajuns în dormitorul acela. Ionel ca și înainte zăcea pe patul acela, ca și înainte vânătăile îi întunecau corpul alb, însă ceva era schimbat — în înfățișarea lui nu mai era nimic familiar, cu excepția acelei arcuiri a buzelor tot mai dispărânde.

Punând cămașa pe soțul său, Demetra s-a aplecat spre el și și-a pus fața pe mâina lui cu unghii rupte. Pâcla somnului începea să pună stăpănire pe ea, îi bătea pe la tâmple, parcă îi presăra cu cenușă în ochii, deși ea știa foarte bine că nu are voie să doarmă, că somnul în vis, mai ales într-o casă străină, e prevestitor de moarte. „Acum totul va fi bine, iubitul meu, — îi șoptea ea lui, — acum totul va fi bine”.

Adormind lângă el, Demetra s-a trezit în patul ei cu sentimentul unei singurătăți sfâșietoare. Pe obrazul ei înflorea o urmă ornamentată lăsată de cămașa lui Ionel lângă care Demetra dormise în noaptea aceea.

În ultima jumătate de lună Ionel, împreună cu alți patru tovarăși, s-a ascuns la un preot din Podul Ursului. „În istorie totul se repetă — spunea preotul, — ne fugăresc acum și ne omoară, dar asta s-a întâmplat deja de nenumărate ori în timpul prigoanei împotriva creștinilor. Știm deja cum se termină totul: cu triumful Bunei Vestiri. La fel ne așteaptă și pe noi triumful. Așa cum Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, așa și Noua Românie va fi câștigată doar prin muncă grea și rugăciuni”.

…Se spune că sufletele oamenilor vin la noi sub forma păsărilor. Oare preotul nu i s-a arătat sub forma acelui cocoș de munte? Oare n-a venit ca să se uite dacă nu cumva mai trăiesc încă… Nu. Atunci aiuream. Dar avea dreptate preotul, — se gândea Ionel, — totul se repetă, iar oamenii sunt aceeași în toate timpurile: persecutați și persecutori, eroi, lași și trădători”. Oare cine i-o fi dat în vileag? Jandarmii au venit după ei la răsăritul zorilor, au spart ușile. Doar Ionel și încă un camarad au reușit să fugă, restul au rămas acolo, lungiți pe podeaua din pământ — exact ca într-o groapă comună.

Pentru a se putea salva de goană, cei doi s-au despărțit. Dealurile de aici erau acoperite în întregime de păduri, iar Ionel dorea din tot sufletul ca măcar unul dintre ei să aibă norocul de a supraviețui. Când zice „unul dintre ei” nu se referă la el însuși, căci el era deja rănit în două locuri: un glonț i-a perforat coasta dreaptă, al doilea a rămas în umăr, spulberându-i clavicula. Însă el a realizat lucrul ăsta mai târziu, după ce se târâse pe povârnișul dealului sfărmându-și genunchii și coatele; acolo el se ascundea în buruiene și, încremenit, ca un animal, el își canaliza toată atenția pe auz. Durerea o simțea doar în răstimpuri, surd, atât de absorbită îi era întreaga ființă de o singură dorință — aceea de a se salva. După ce a ajuns în tufărișul des, a căzut lat cu fața în pământ încercând din răsputeri să-și ascundă horcăitul în iarbă. Simțea cum îi stă inima-n gât, i se părea că o să-și vomite și mațele. Răsuflând, și-a pansat corpul cu cămașa deja îmbibată în sânge și și-a strâns mânecile mai puternic. Prin aburii tot mai deși al durerii și-a aruncat pe umeri jacheta. Și s-a îndreptat țintă spre inima pădurii unde, printre frasini și arțari răsăreau crucile negre ale brazilor. Împiedicându-se de rădăcini, el tot cădea, se târa prinzându-se cu o mână de tulpini, apoi iar se ridica și, împletincindu-se, mergea tot mai departe… Să se adăpostească în mijlocul poienii cu rădăcinile copacilor scoase din pământ, sub ramurile largi și lungi — gândul acesta îl îndemna să meargă mai departe, ca un ultim îndemn.

Și iată că Ionel zăcea printre rădăcini de parcă s-ar fi aflat într-un leagăn creat special pentru el de pământul românesc. Negura i-a învăluit pupilele, transformând chipurile celor dragi lui în pete întunecate — chipurile camarazilor și al Demetrei… Respirând aerul fierbinte, el s-a înecat cu lichidul grețos de cald ce ieșea din corpul său și simțea cum lichidul ăsta cuprinde întreaga pădure și întreaga lume. „Ce-aș mai bea! Aici e atâta apă, pur și simplu un noian de ape, iar eu s-o dau pe gât nu pot…”. După ce și-a deschis cu greu gura deja învinețită, el și-a lipit obrazul de-un trunchi de brad simțind că scoarța e îmbibată — dar cu ce? Cu ale cui lacrimi, cu al cui sânge?

La răsărit Ionel s-a trezit din somn cu un tresărit. Și-a aruncat în jur privirea mirată și s-a ridicat; când s-a ridicat corpul amorțit i-a pârâit din toate încheieturile. Scuturându-se de cetină, el s-a uitat în jos și s-a minunat. Cât de ciudat i s-a întărit sângele pe piept… s-a uitat mai de aproape: ei, na! Dar ăsta nici măcar nu-i sânge, ci broderie roșu de pe cămașa albă. Am visat, — s-a încruntat el frecându-și pieptul, — da, am visat că m-au rănit și că sunt pe moarte. În ajunul sărbătorii — și un așa vis.

Dintr-odată pâcla vibră; de sus cădeau oblic raze aurii, iar în aerul rece țiuia liniștea ca de catedrală. Din obișnuință Ionel și-a ridicat ochii spre cer, dar acesta nu se vedea de după brazii uriași. Ramurile lor se împleteau într-o boltă cu nervuri, trunchiurile egale aminteau de niște coloane, iar colonada asta întunecoasă ducea către cel mai înalt brad, către acel brad. El făcu câțiva pași pe sub bolta de cetină și dintr-odată își dădu seama că ăsta clar nu-i un brad. Din nou își imaginase. Visul ăsta nu mai dispare din fața ochilor lui! Ionel și-a frecat aprig ochii. Ăsta nu-i brad, ci e o scară, e o scară sculptată în granit verde. Și el simți cum din adâncurile ființei sale ieșeau la suprafață fiori reci în șuvoaie negre prin care se prelingea groaza.

Ionel a început să se ducă în sus, deși la început era cuprins de șovăială uitându-se la prima treptă; se ridica din semiobscuritatea codrului unde încă mai mirosea a sânge, se ridica tot mai sus și mai sus, până ce fața îi fu luminată de un roșu soare…

…Undeva prin împrejurimile Roșiori, care e la o sută de kilometri depărtare, în seara de dinainte căzuse o ploaie de octombrie. Aproape de miezul nopții, când ploaie deja se oprise, Demetra a ieșit pe prispă de parcă ceva ar fi împins-o afară din casă. Inima-i tânguia ușor. Coborând la vale în grădină, ea își spunea convinsă că în curând Ionel se va întoarce.
Arțarii deja și-au lepădat porfirul, dar iată că castanii se împotriveau pieirii, în coroanele lor dese și încă verzi se putea auzi freamătul surd al aripilor de păsări. Lăsându-și capul pe spate, ea mergea încet prin penumbră și se uita la cerul cenușiu printre crăpăturile ramurilor. Părea că cerul presăra pe chipul ei sărutări eterice și întreg sufletul ei era străpuns de iubirea cuiva ce părea că vine din alte lumi. Da, cu siguranță, Ionel se va întoarce, sigur se întoarce, își tot repeta ea, zâmbind fericit. Ploaia mocnită îi mângâia fața, părul și umerii înghețați.

Ionel s-a întors doar după patruzeci de zile.

Ei s-au întâlnit la marginea pădurii care i se arătase atât de des Demetrei în vis. Își neteza rochie simplă, puțin surprinsă — nu se gândise să se îmbrace frumos, iar Ionel pășea mândru lângă ea îmbrăcat din cap până-n picioare în alb.

— După aceea vom planta o grădină de jur împrejur, — îi spusese el. — Deocamdată acolo treaba e în toi. Dar după… vei vedea, acolo va fi un loc binecuvântat.

Nevenindu-i să-și creadă ochilor, ea i-a ciupit ușor obrajii. El a luat-o de mână și pe palma ei a lăsat pecetea unui sărut aproape imperceptibil.

— Doar privește cât am apucat deja să facem!

Prin frunziș se învăpăiau sclipiri minunate. Demetra a dat la o parte crengile și a împietrit.

Din pădurice se înălța o biserică neterminată. Însă ea avea ceva magic: se părea că nu e ridicată de pe pământ, ci de pe înaltul cerului. Partea de sus a catedralei — adică cupolele învelite în tăblie roșie, și turnurile din piatră albă, — era deja terminată. Un nimb auriu înconjura partea aceasta; se vedea cum crucea fulgerelor aurii spinteca cerul.

În jos pereții se frângeau asemenea unui copac surpat: acolo catedrala era înconjurată de schele pentru construcții, iar prin ele se vedea cum hăul săpăturii înroșea.

— N-am mai văzut niciodată cum se construiesc catedrale invers, — a șoptit Demetra.

— Catedrala asta e cladită mai mult de morți; ei au și terminat mai repede partea lor. Uite: partea de sus a bisericii este cerească, triumfătoare. Aici suntem noi, toți cei căzuți pentru Legiune, în frunte cu Căpitanul. Iar jos — biserica pământească, luptătoare. Vezi și tu, încă nu e gata. Și încă mai e mult de muncă! Dar suntem obișnuiți cu munca, tu știi…

Ionel s-a uitat la ea și zâmbetul îi radia întreaga față.

— Mai târziu vom merge împreună la slujba de acolo. Acolo e atâta lumină… Dar după o să vezi și tu pentru tine. O să vezi totul cu ochii tăi.

— Dar ce e cu catedrala asta, Ionel?

— Cum, tu chiar nu ți-ai dat seama? Asta e biserica noastră…

— Ionel… — ea s-a întors la el încercând să mențină cu privirea trăsăturile feței lui tot mai dispărânde, — Ionel…

Ea ar fi vrut să mai întrebe ceva și să-i spună cât îl iubește, cât de fericită e că îl vede din nou viu, dar păduricea deja s-a surpat ca sub lovitura brezdei deluroase; Ionel a rămas pe cealaltă parte, iar ea era purtată în tomnaticele zori fără de zare.

— Ionel?! — a strigat ea, deja trezindu-se. Și din depărtările infinite se auzea vocea lui atât de familiară:

— …a noastră biserică, a Arhanghelului Mihail…

#горноскуль #тотенбург #румынскийязык #железнаягвардия #gardadefier