Atrocitățile din Lagărul de Exterminare de la Altheim

Academia Națională de Cercetare Istorică
Incorect Politic
Mai 11, 2020

Lagărul de Exterminare de la Altheim

Fragmente din cartea Românului Ion V. Emilian, tradusă în trei limbi sub titlul “Cavalerii Apocalipsei”.

*

*          *

Incepând cu 20 mai 1945, suntem parcaţi la Altheim, într-o câmpie limitată de două cursuri de apă. Suntem aproximativ 27 000 de combatanți « Waffen SS ». Pe înălţimile din jur şi în turnurile de pază, toate armele sunt îndreptate contra noastră. Santinelele veghează zi şi noapte. Lagărul american de concentrare din Altheim este sub comanda locotenentului Goldenberg.

Viaţa morală a învinşilor este uşor de ghicit. Viaţa lor fizică devine însă rapid insuportabilă. Suntem 27 000 de oameni îngrămădiţi pe iarbă, fără acoperiş, fără pături, în ploaie sau sub soare, o pâine de 3 kilograme pentru treizeci de oameni pe zi, nimic altceva. La început, cei de pe malul celor două ape sunt consideraţi privilegiaţi. Cei mai mulţi dintre noi nu se pot mişca, suntem înghesuţi unul în celălalt. Nu se ştie cum şi cu de unde pâine, se stabileşte imediat trocul concentraționar(103). Cu un ceas pot fi cumpărate două pâini. Acesta este tariful de bază.

Nopţile sunt reci. Ziua plouă. Ceaţa fină şi rece este aproape o permanenţă, întreţinând noroiul şi mizeriile de sub picioarele noastre(104).

Pe zi ce trece, situaţia se înrăutăţeşte. După ce au traversat cu eroism întregul război, soldații și ofițerii îşi smulg decoraţiile de pe piept, capetele de mort de pe şepci, runele şi insignele SS, schimbându-le pe o bucată de pâine, pe orice poate fi mâncat. Medalia ce atestă peste cincizeci de bătălii la baionetă, este schimbată pe o ciocolată americană. Un altul constată că cele zece blindate ruseşti pe care le-a distrus, nu fac decât o pâine, în lagărul american de concentrare şi exterminare, prin foame și mizerie, de la Altheim. « Crucea de Fier » preţuieşte cinci pâini. Cei ce îşi trochează decoraţiile pe o bucată de pâine sunt chiar vitejii din diviziile « Leibstandarte Adolf Hitler », divizia « SS Wiking », divizia « SS Hitlerjugend(105) », care trăiesc cele mai crunte mizerii şi cele mai dificile încercări. Foarte puțini dintre ei au rezistat cu demnitate la ultima încercare.

Nu aş fi crezut că Nemţii se pot comporta astfel. Decepţia mea este totală. Sunt dezgustat de-a dreptul106. I-am apreciat în lungul unei cuceriri dificile, îi dispreţuiesc pentru că nu ştiu să suporte, să învingă înfrângerea. Pentru mine, încă din copilărie, cea mai frumoasă şi mai nobilă imgine de cavaler este aceea a lui Vercingetorix sărind de pe cal şi depunându-şi armele la picioarele lui Cezar. Fără să piardă nimic din demnitatea lui de şef al tuturor triburilor galice, Vercingetorix a salvat astfel de la pieire tribul Arvernilor…

Suntem din ce în ce mai înghesuiţi. In ciuda celor ce mor, populaţia lagărului este în continuă creştere, întrucât noi și noi prizonieri sosesc în fiecare zi. Ne facem nevoile unii pe alţii. Nimic nu a fost prevăzut pentru asta. Nu există niciun loc unde te-ai putea retrage, pentru astfel de nevoi, aşa cum se cade între oamenii civilizați. Victoria « Aliaţilor » este totală. Ea începe cu victoria barbariei contra intimităţii fiecăruia, cu obligativitatea practică a obscenului. Zeci de mii de oameni trăim într-o hazna. Excrementele înmuiate de ploaie acoperă totul. Ne mişcăm pe excrementele noastre, dormim pe ele. Altfel nu se poate. Mulţumim Americii, mândrei şi civilizatei Americi ! Când se întâmplă să fie soare, aerul devine irespirabil. Cei de pe malul apei o duc un pic mai bine. Incerc să mă apropii şi eu, dar toată lumea încearcă acelaşi lucru.

Milionarul Van Huten dispune încă de preţiosul său umor. A găsit o formulă ce îi dă satisfacţie :

Cam ieri, dragă cucoane,

Domneam peste milioane.

Azi, murdar şi nemâncat,

Domnesc doar peste rahat…

Unii mănâncă iarbă murdară, alţii vânează râmele, pe care le înghit crude. Santinele negre împuşcă pisicile și câinii din preajmă, aruncându-i printre noi. Niciunul dintre aceste animale moarte nu a atins pământul. Toate au fost prinse din zbor şi devorate de prizonierii flămânziţi.

Un colonel american şi o ziaristă îndrăznesc să pătrundă în cloaca noastră mizerabilă. Colonelul pare un inconştient demenţial. Deşi cu un foarte perfecţionat aparat de fotografiat la gât, ziarista nu îndrăzneşte să imortalizeze ceea ce vede. Victoria aliată a stupefiat-o de-a dreptul. Iată-i ajunşi în faţa mea. Colonelul pare indignat din cauza decoraţiilor mele pe care le port cu ostentaţie. Niciodată nu m-am dat în vânt după ordine şi medalii. Acum însă, după ce războiul nostru drept a fost pierdut, după ce bandiţii lumii şi-au asumat o victorie de care nu sunt demni, consider că a sosit momentul să le arătăm cine suntem, că venim dintr-o lume cu un trecut de mai multe ori milenar, că nu noi am furat ţara şi pământul Pieilor Roşii, nu noi am închis triburile de băştinaşi americani în rezervaţii pentru maimuţe…

Desigur, acestea nu au nicio legătură cu războiul nostru. Trecutul însă nu trebuie uitat. El ne ajută să înţelegem prezentul și să întrezărim viitorul. Exterminatorii « Pieilor Roşii » din rezervaţiile Americii, fac acelaşi lucru în Europa, imitându-i cu fidelitate pe călăii Gulagului. Urmaşii celor ce au exterminat zece sau douăsprezece milioane de americani adevăraţi, se joacă de-a învingătorii, dau lecţii de morală în stânga şi în dreapta, construiesc democraţia cu napalm şi bombe atomice… A sosit momentul să port cu mândrie « Crucea de Fier » şi celelalte decoraţii române şi germane, să le fac să strălucească în soare, în aşteptarea soarelui dreptăţii care va veni odată… Acesta este modul meu de a-i face să retrăiască pe cei ce au fost uitaţi sau chiar nedreptăţiţi, când s-au atribuit aceste prestigioase medalii. Cei care le-ar fi meritat cel mai mult sunt morţi. Îşi dorm somnul de veci în Crimeia, la Don şi Stalingrad, în stepa calmucă. În onoarea şi în amintirea unora ca Dinu Pack, Mihai Coliopol, căpitanul Eugen Petit, Smarandache, Băcanu şi alţii, mii şi mii, trebuie să port cu mândrie decoraţiile primite. Morţii noştri au murit nu pentru a obţine un certificat de curaj momentan, ci pentru ca ei şi urmaşii lor să trăiască într-o lume liberă. Cine sunt barbarii ce-şi permit să îngroape în mizerie soldaţii care au luptat pentru dreptatea popoarelor lor? Am pierdut războiul nostru prin trădarea de la 23 August. L-am pierdut însă în demnitate şi onoare. Ei însă l-au câştigat pe al lor prin nemernicii şi infamii fără număr. Pacea lor este sclavia întregii omeniri.

Dintr-o palmă, colonelul american îmi trânteşte şapca la pământ.

— Gangster mizerabil… Aruncă decoraţiile tale murdare de pe piept !

Nu fac nicio mişcare. Il privesc drept în ochi. Colonelul fierbe de mânie.

— Trebuie să plecaţi cu o amintire din această vizită, domnule colonel…

Colonelul întinde mâna spre Crucea mea de Fier. Il opresc cu un singur cuvânt, apoi adaug încă două :

— Secătură !… Canalie americană !…

Il scuip în plină figură ceva foarte bine expectorat !

Magirescu mă trage de mână.

Ziarista îl antrenează după ea pe colonelul stupefiat, care îşi şterge figura cu dosul mânecii.

Magirescu, cei doi Van Huten şi alţii vor să mă ascundă sub o altă uniformă, în magma miilor de prizonieri. A mă căuta e ca şi cum ai încerca să găseşti un peşte anumit într-o baltă de un hectar.

Refuz să îmbrac altă uniformă. Toată ziua mă aştept să fiu căutat şi pedepsit. Nimeni nu mă caută. Pedeapsa întârzie, probabil definitiv. Cred că pot mulţumii pentru asta ziaristei necunoscute. Mulţumesc, stimată Doamnă !

In timpul nopţii aud mai multe focuri de carabină. Santinelele americane se amuză :

— Pariez că-l dobor din primul foc…

— Cinci dolari că nu reuşeşti…

Soldatul armează carabina, ţinteşte un prizonier, se aude detonaţia… Dacă i-a plantat glonţul în cap, a câştigat cinci dolari. Dacă nu, i-a pierdut…

Oameni super-civilizați, nu-i așa, Americanii omoară timpul şi oamenii cum le vine pe chelie…

S-a ajuns la şaptesprezece pariuri câştigate, şaptesprezece prizonieri asasinaţi. Alte câteva zeci de prizonieri au fost loviți în gât, piept sau abdomen, fără ca de asta să-i pese cătuşi de puţin drăguţului locotenent Goldenberg…

Iată însă că se pregăteşte un eveniment considerabil. Lagărul este cuprins de o agitaţie neobişnuită. Se aud ordine, fluierături, contra-ordine… Nu văd mare lucru de unde mă găsesc. Mai bine plasat decât mine, Magirescu mi-a povestit despre ce a fost vorba.

Agitaţia nu a fost lipsită de importanţă… Unul dintre marii lor şefi a fost avertizat cu privire la cele ce se petrec aici. Este vorba de generalul Patton, care ne-a vizitat personal. Ancheta a fost rapidă şi s-a soldat cu schimbarea și arestarea imediată a lui Goldenberg, ce a fost închis în postul de gardă cel mai apropiat. Generalul a scos apoi un enorm « Colt » şi a strigat către soldaţii de pază :

— Care nemernic pariază cu mine? Am pregătit cei cinci dolari…

Soldaţii americani sunt cu nasul în pământ, precum copiii la grădiniţă, după vreo boroboaţă… Probabil au făcut pe ei. Au ratat un pariu formidabil. Patton este un adevărat soldat. America nu-i plină exclusiv de lichele şi de neisprăviţi.

Magirescu a spus tot ce trebuia. Patton este un adevărat soldat, un ofițer ce nu suportă maltratarea soldaţilor învinşi, care şi-au făcut datoria faţă de ţara şi poporul lor.

Lagărul de exterminare de la Altheim a fost desfiinţat imediat. Respectele mele, domnule general Patton !

***

Note explicative

103. Trocul concentraționar funcționase și în lagărele germane, în perioada de opulență, de până la jumătatea anului 1944 ca și în perioada « vacilor tot mai slabe », din ultimele luni de război. Cine a organizat și a profitat de acest troc? Răspunsul la această întrebare se găsește în unele din « mărturiile » foștilor prizonieri și deportați, de exemplu în remarcabila Minciună a lui Ulise, a deputatului socialist francez Paul Rassinier. (NT).

104. Condițiile din lagărul american Altheim trebuie comparate cu cele din lagărele de concentrare germane și chiar sovietice, în cadrul cărora prizonierii dispuneau uneori de piscine, cluburi, terenuri sportive, regim alimentar pentru bolnavi, dreptul de a primi pachete de la familii, Crucea Roșie sau alte organizații caritative… Cinismul, cruzimea și barbaria americană depășesc tot ce se știe despre Vorkuta, Canalul Dunăre-Marea Neagră și celelalte lagăre ale Gulagului sovietic, care dispuneau cel puțin de barăci acoperite ! (Cf. Iohann Urwich, Fără pașaport prin URSS; J. Bacque, Morți din diverse motive, Paul Rassinier, Minciuna lui Ulise, etc.). (NT).

105. Cu privire la aceste unități de luptă și altele încă, a se vedea Anexa. (NT).

106. Exterminarea prin înfometarea democrat-populară din închisorile Anei Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a inspirat teologului ortodox și fostului ministru Nichifor Crainic un memorabil « Cântec al Foamei : « In țara turmelor și-a pâinii / Eu zac pe lingură și blid, / Lăsați-mă s-acir cu câinii / Ori să cerșesc pe lângă zid. / O milostivule, Tu care / Din doi ciortani și cinci colaci / Făcuși un munte de mâncare / Să saturi gloate de săraci, / Repetă, bunule minunea / Și ospătează mii de guri, Iar mie-ascultă-mi rugăciunea : / Dă-mi doar un coș cu firimituri». Cf. Nichifor Crainic în « Poeți după gratii », Mânăstirea « Petru Vodă », 2010, ediție de Gheorghe Jijie. (NT).