Aspecte privind emigrarea iudeilor și a germanilor din România

Incorect Politic
Ianuarie 24, 2025

Aspecte privind emigrarea iudeilor și a germanilor din România

Via IonCoja:

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale. Eseu (20)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu 19 Ianuarie 2025
Corvin Lupu

Problematica politicii României din perioada Războiului rece de a permite emigrarea evreilor şi a germanilor în ţările lor de origine a reprezentat un subiect abordat propagandistic, adeseori fals, atât de către jurnalişti şi cercetătorii susţinători prin scris ai regimului politic post-comunist, cât şi de către unii reprezentanţi ai celor două minorităţi naţionale. Politica României faţă de emigrarea fiecăreia din cele două minorităţi a fost parţial asemănătoare, dar a cunoscut şi diferenţieri, atât din punctul de vedere al intereselor care au catalizat decizia permisiunii de emigrare, cât şi din punctul de vedere al perioadei declanşării procesului de emigrare.

Dificultăţile evreilor de a-şi face un cămin al lor în teritoriile de baştină din Palestina au fost mari datorită opoziţiei Marii Britanii, puterea colonială din zonă. Ajunşi o populaţie indezirabilă în întreaga Europă, cunoscând şi dificultăţile mari ale celui de-Al Doilea Război Mondial, un mare număr de evrei au încercat să ajungă în Palestina. Şi acolo erau riscuri mari, pentru că cei pe care îi prindeau englezii că să se așeze erau deportaţi.

În România, în general, suferinţa evreilor din timpul războiului mondial a fost mult mai mică în comparaţie cu cea din întregul rest al Europei ajunsă sub controlul Germaniei. Apoi, în timpul acelui război și imediat după război, toate popoarele au suferit mult, în frunte cu popoarele din Uniunea Sovietică și din Germania. Desigur și poporul român se află printre popoarele care au suferit cel mai mult. Lipsurile şi unele persecuţii îndurate de evrei în România au fost lipsuri pe care le-au îndurat şi românii, cu deosebire comuniştii şi legionarii. Dar evreii bolşevici erau puţini în comparaţie cu masa mare de evrei din România.

Evreii care nu activau în ilegalitate, în Partidul Comunist, erau și ei, în mare parte susţinători ai Uniunii Sovietice, cu care România s-a aflat în război. De aceea, ei au reprezentat un factor de risc pentru securitatea militară a poporului român, implicat într-un război de o încleştare fără precedent. Din această cauză, mulţi evrei au fost deportaţi în Transnistria. Majoritatea celor deportaţi proveneau din Basarabia şi Bucovina, fiind un factor important de risc în spatele Armatei României, aflată în cel mai teribil război al ei din istorie, singura dată când a încercat să lupte contra marii Rusii. Din Vechiul Regat a fost deportat un număr nesemnificativ de evrei, cei consideraţi cetăţeni periculoşi pentru ordinea publică. În acea vreme, comuniştii români şi legionarii români, au fost întemniţaţi. În temniţe, ei au avut un regim mult mai greu decât au avut evreii în Transnistria.

Trebuie avută în vedere și Convenția de la Haga, care, pe timp de război, obliga statele să mute din zona operațiilor militare populațiile aflate în risc datorită adversității față de ele. Or, în România, după 22 iunie 1941, în Moldova, Basarabia și Bucovina, era prezentă armata germană și comandamentul ei, care îi considera pe evrei inamici. De aceea, germanii au și ucis numeroși evrei în Iași, în operațiunea cunoscută sub numele de „Pogromul de la Iași”, pogrom pe care statul german l-a recunoscut și l-a asumat încă din anul 1959 și ulterior a și achitat despăgubiri și pensii de urmași pentru familiile celor uciși. La acele crime au participat sau asistat și unii cetățeni români, din proprie inițiativă, fără să fie organizată de vreo instituție a statului implicarea lor. Cu toate acestea, după anul 1990, conducătorii comunităților evreiești din România și din afara României, continuă să acuze poporul român pentru acele crime. Întrucât majoritatea evreilor din Basarabia și Bucovina susțineau Uniunea Sovietică, în baza Convenției de la Haga, România avea obligația să-i mute pe evrei din zona operațiilor militare. Această mutare a multor evrei în Transnistria era și un imperativ al armatei române, întrucât evreii reprezentau „inamicul dinăuntru”, cum ajunseseră să fie numiți de către conducătorul statului român.

Bărbaţii evrei nu erau încorporaţi, pentru că regimul antonescian nu avea încredere în loialitatea lor faţă de România. În timpul Primului Război Mondial, evreii din armata română au fost în mare parte trădători în favoarea inamicului, iar Antonescu nu a mai riscat să se repete istoria. Bărbații evrei au fost folosiţi la munci sociale în oraşe, în folosul comunităţii. Curăţau zăpada, făceau munci de încărcare-descărcare de mărfuri etc. În acest timp, bărbaţii români mureau pe front, rămâneau infirmi, cădeau prizonieri şi cunoşteau ororile lagărelor din Siberia şi din alte locuri, sau sufereau de boli, având o îngrijire medicală precară.

Autorităţile române au permis fuga evreilor în Palestina, atât pentru numeroşi evrei din România, cât şi pentru evrei aflaţi în tranzit, mai ales evrei polonezi, după atacul germano-sovietic împotriva acestei ţări, supusă pentru a patra oară în istorie împărţirii teritoriale între duşmanii ei istorici.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile dintre evrei şi comuniştii din România erau foarte bune, din două motive principale. În primul rând, evreii din România au reprezentat cea mai mare minoritate evreiască supravieţuitoare din întreaga Europă. Pentru aceasta, evreii erau recunoscători poporului român în ansamblu. Evreii au fost nu numai recunoscători românilor, dar au fost şi foarte mulţumiţi de faptul că au venit la putere conaţionalii lor. Chiar şi etnicii români din conducerea ţării, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, au fost angrenaţi în malaxorul iudeo-bolşevic, de care se vor debarasa abia în etape viitoare de dezvoltare a ţării. Este semnificativ, în acest sens, faptul că rabinul Alexandru Şafran declara că după 23 august 1944 primea solicitări de a-şi da acordul privitor la unele măsuri ale autorităţilor, care erau convinse că România este condusă de evrei. În al doilea rând, comunitatea evreiască din România şi din întreaga Lume, era mulţumită de faptul că noua putere de la Bucureşti era înţesată de evrei. Guvernul, ministerele, Armata, noile structuri informative şi de represiune, Partidul Comunist, atotputernic, erau în mâna evreilor. În perioada regimurilor conduse de regele Carol al II-lea și de Ion Antonescu, cu Mihai I ca rege, comuniștii români și comuniștii evrei au făcut închisoarea împreună și acest lucru a contribuit la bune relații între ei și după război. Abia când conducătorii de etnie română ai țării au înțeles că iudeo-bolșevicii doresc distrugerea elitelor etnice românești și menținerea României „sub papuc”, au început să „se separeu apele”.

Deci, relaţiile româno-evreieşti au continuat să fie foarte bune şi imediat după război. Principalul interes al statului român în promovarea relaţiilor cu evreii a fost legat de nevoia de spargere a embargoului occidental faţă de blocul sovietic. Dorinţa evreilor de a emigra a fost ajutată şi de faptul că şefii serviciului secret din România (numit începând cu anul 1948 Securitate) erau evrei, iar diplomaţia românească era condusă de Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), care era și secretar al C.C. al P.C.R./P.M.R., care era foarte influentă. Astfel, emigrarea a fost catalizată, dar, repetăm că interesele economice ale statului erau primordiale şi ele nu trebuie minimalizate de aspectele colaterale, cum ar fi faptul că unii evrei au oferit şi bani ca să plece, că unii români s-au bucurat că scapă de o populaţie indezirabilă etc.

Dintre aceste interese românești de imediat după război, cel mai important a fost cel legat de repunerea în funcţie a instalaţiilor petroliere din România, parţial distruse de bombardamentele anglo-americane, din anii 1943-1944 şi de cele germane, de după 23 august 1944, iar parţial fuseseră ridicate de sovietici ca şi pradă de război şi puse în funcţiune la Baku. Cu toate că SUA au interzis exportul de instalaţii petroliere de orice fel către blocul sovietic, evreii au pus la dispoziţia guvernului României instalaţii de ultimă generaţie, care au fost aduse, în secret, demontate, în portul Constanţa. Era acesta un semn al recunoştinţei pentru că România îi salvase pe evrei de la deportarea în lagărele germane şi îi ocrotise.

În perioada anilor 1945-1948, Uniunea Sovietică a susţinut şi a permis statelor din zona ei de influenţă să-i ajute pe evrei să emigreze în Palestina, sperând ca prin intermediul evreilor, care-i susţinuseră în toate etapele pe bolşevici, să preia influenţa în acea zonă geopolitică, aflată sub controlul imperiilor coloniale britanic şi francez. Datorită opoziţiei Marii Britanii, între anii 1945 şi 1948, emigraţia în Palestina s-a produs clandestin. În această perioadă, au emigrat în Palestina aprox. 100.000 de evrei. Marea Britanie, puterea colonială din zonă, care se autodeclara susţinătoare a evreilor, căuta evreii emigraţi ilegal în Palestina şi îi deporta în alte colonii. Pe de altă parte, Marea Britanie condamna atunci şi condamnă şi astăzi faptul că autorităţile române au deportat pe unii dintre evreii din Basarabia şi din Bucovina în Transnistria vecină. După anul 1948, emigraţia evreilor din România s-a efectuat pe bază de paşaport individual.

O importantă legătură între comuniştii români şi ilegaliştii evrei a fost ţinută prin intermediul agentei secrete sioniste Mella Iancu, care purta numele conspirativ Nina şi secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne, Avrum Bunaciu (născut Abraham Gutman). La sfârşitul lunii decembrie 1947, pe la Jimbolia, au plecat spre Israel, via Iugoslavia, 15.000 de evrei. Iugoslavia a primit recompense economice din partea comunităților internaționale evreiești, în schimbul acordului de tranzit. Ulterior, au mai fost trimişi în Palestina 3.700 de evrei, pentru consolidarea Partidului Comunist, după o prealabilă intensă instruire în România. România a trimis la Tel Aviv şi o tipografie completă pentru editarea ziarului partidului comunist evreiesc din Palestina.

România a susţinut prin vot constituirea la ONU a statului Israel, care a fost urmată imediat de stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state. Cele două ţări au stabilit, de la începutul existenţei statului Israel, legături trainice, aşezate pe o colaborare corectă, reciproc avantajoasă. La ora respectivă, această poziţie a României a fost deosebit de apreciată de evreimea internaţională. După constituirea statului Israel, în 1948, guvernul acestei ţări a promovat o legislaţie care a abolit reglementările britanice anterioare de restricţionare a imigraţiei evreilor, legislaţie care a culminat în iulie 1950 cu promulgarea Legii întoarcerii, care a deschis porţile absorbţiei de către Israel a tuturor evreilor care doreau acest lucru.

În anul 1949 a fost trimis în România, în misiune de lobby în favoarea emigrării evreilor în noul stat Israel, Zalman Rabinsohn, fratele ministrului de Externe al României, Ana Pauker şi soţia acestuia, Dina Rabinsohn. Ana Pauker a fost vizitată şi de agenţii Mossad Moshe Agami şi Ehud Avriel. În urma vizitei, Ana Pauker a sporit ritmul emigrării evreilor. În pieptul Anei Pauker bătea o inimă evreiască, afirma rabinul şef Moses Rosen, care a cunoscut-o. În timpul cât a fost ea la putere, au plecat din România în Palestina, respectiv în Israel, cei mai mulţi evrei din întreaga istorie a emigraţiei evreieşti. În anul 1950, tot în scopul acordării dreptului evreilor din România de a emigra în Israel, agenţi evrei s-au întâlnit şi au avut convorbiri cu evrei români: ministrul Comerţului, Gogu Rădulescu, cu ministrul adjunct al Comerţului, Carol Abramovici (Abramowitz) şi cu Ana Toma, pe numele real Grossmann, fostă soţie a trei foarte înalţi demnitari comunişti. Cu aceste prilejuri, agenţii sionişti au oferit României instalaţii de forare de ultimă generaţie, cu care a fost extinsă mult exploatarea petrolului românesc, necesar economiei ţării, dar şi achitării datoriei de război. De asemenea, evreii au ajutat guvernul României să înceapă producerea penicilinei, antibioticul care a revoluţionat medicina mondială.

După constituirea statului Israel şi alinierea acestuia la linia politică a SUA, Uniunea Sovietică a încetat orice fel de sprijin pentru acesta, condamnând politica sionistă şi acuzându-i pe evrei de acţiuni subversive şi de spionaj, fapt care s-a întâmplat şi în România, ocupată militar şi pusă sub controlul consilierilor sovietici. Cu toate acestea, în România, procesul de emigrare a evreilor a continuat pe canalele deja existente, din interesele arătate deja. Gheorghe Gheorghiu-Dej și prim-ministrul Petru Groza s-au raliat doar „cu gura” politicii sovietice, cu fapta ajutându-i în continuare pe evrei. În acest parteneriat româno-evreiesc, evreii au încălcat dorinţa americanilor de a boicota zona sovietică de influenţă, la fel şi românii au boicotat linia sovietică antisionistă şi au permis în continuare emigrarea evreilor. Toate celelalte state socialiste s-au raliat politicii Uniunii Sovietice.

Eforturile diplomatice israeliene în România au dat rezultate. În plină epocă sovietică antisionistă, în anul 1949, România a relaxat condițiile de emigrare a evreilor. Ca urmare, în primele șase luni ale anului 1950, au primit vize de emigrare în Israel un număr de 47.000 de evrei, iar ulterior, până la sfârşitul anului 1951, au fost eliberate alte 160.000 de vize! Aceste cifre impresionante au fost atinse cu toate că în 31 martie 1950, într-o şedinţă a Ministerului de Interne, s-a arătat că organele superioare ale Partidului Comunist au recomandat acordarea unui număr de doar 10.000-12.000 de vize. În perioada octombrie 1958-martie 1959, un număr de 130.000 de evrei au depus cereri de emigrare în Israel. O cifră foarte mare, având în vedere că în România, la recensământul din anul 1956 au mai fost înregistraţi doar 146.000 de evrei. Desigur, în toată istoria României, un foarte mare număr de evrei au rămas ascunşi sub nume şi etnii diferite, româneşti sau ale altor minorităţi naţionale.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a sfătuit cu Hruşciov în legătură cu decizia de a le permite plecarea. Era perioada în care conducerea României era mulţumită de faptul că obţinuse retragerea Armatei Roşii din ţară şi nu dorea să-i supere pe sovietici. Gheorghiu-Dej a argumentat cu faptul că Israelul va livra unele mărfuri strict necesare României. Hruşciov, care era el însușii evreu khazar, a fost de acord, dar a menţionat: „mărfuri, da, dar nu bani!”.

Privitor la costurile necesare emigrării evreilor, menționăm că în toamna anului 1949, Legaţia Israelului la Bucureşti achita suma de 57 de dolari pentru fiecare evreu care emigra, menţionând că suma reprezenta costul unui bilet clasa a III-a pentru orice fel de mijloace de transport între România şi Israel. Ana Pauker a arătat diplomaţilor evrei de la Bucureşti că preţul nu este corect, întrucât apar și alte cheltuieli, iar autoritățile israeliene au oferit suma de 120 de dolari pentru fiecare evreu, dar după ce s-au asigurat de promisiunea Anei Pauker că va elibera încă 50.000 de vize. Propunerea ca suma să fie ridicată la 120 de dolari pentru fiecare cetăţean nu a aparţinut părţii române, ci a fost făcută de ambasadorul israelian la Bucureşti, pictorul Reuven Rubin, în urma unui Raport pe care l-a adresat ministrului Imigrării din Israel, Moshe Shapira şi lui Ben Locker, preşedintele Agenţiei Evreieşti, raport care a fost aprobat. Cu toate acestea, pentru fiecare evreu care s-a îmbarcat pe vasul Transilvania, singurul vapor destinat transportului evreilor în Israel, s-a achitat doar suma de 90 de dolari pentru fiecare evreu. Vaporul făcea 3-4 curse lunar, luând la bord între 1.000 şi 2.000 de evrei.

În anii ’40 şi la începutul anilor ’50, oficial, banii încasaţi de statul român de pe urma plecării evreilor erau legaţi doar de cheltuielile de transport. Ulterior, statul român a instituit o taxă de renunțare la cetățenia română, în valoare de 1.000 lei. Alte sume pe care unii evrei este posibil că le-au achitat pentru a emigra, s-au datorat doar corupţiei unora dintre funcţionarii și securiștii care acordau vize. La nivelul opiniei publice s-au făcut aprecieri conform cărora unii evrei ar fi trebuit să ofere bani sau bunuri pentru a obţine viză de Israel. Existenţa corupţiei din acel timp, ca şi din toate celelalte etape istorice, inclusiv din regimul capitalist actual, nu este un motiv de a învinui poporul român şi statul român şi nu poate să constituie un motiv de denigrare şi de minimalizare a meritului important al României de acorda evreilor dreptul la emigrare. Ulterior, sumele încasate de statul român aveau să crească.

Este evident că emigrarea evreilor nu a fost o afacere financiară în sine, ci o operațiune cu bătaie mai lungă, rezultatul foarte bunei colaborări a României cu Israelul, în general cu comunităţile evreieşti din Lume, din alte interese majore, în primul rând economice. În toată perioada Războiului Rece, România a rămas ţara din zona sovietică de influenţă care a avut cele mai bune relaţii cu Israelul şi cu Comunitatea Evreiască din SUA, cea mai influentă de pe Glob. România, aflată în acea perioadă în mare criză de resurse umane, pierdea mult mai mult prin plecarea unor specialişti foarte buni, cum erau evreii pământeni, decât câştiga prin sumele pe care le încasa pentru fiecare evreu. Pentru cei mai mulţi dintre evreii care au emigrat, România a încasat sume modice. Abia mai târziu, România va introduce taxe de emigrare ceva mai consistente, care înglobau și unele cheltuieli ale statului român cu școlarizarea celor care emigrau.

Dreptul evreilor de a emigra a fost apreciat în cele mai influente cercuri din SUA, în general din Occidentul controlat de SUA şi a deschis României uşile viitoarei politici internaţionale, de mare anvergură, pe care a dus-o şi pe care şi-a bazat importanta ei dictatură de dezvoltare. Într-un sfert de secol cât a condus România, cu ocazia fiecăreia dintre cele patru vizite ale lui Nicolae Ceauşescu în SUA, el a avut şi întâlniri cu liderii mondiali ai evreilor. Cu aceste prilejuri, după ce i se transmiteau lui Ceauşescu mulţumirile adresate poporului român pentru salvarea evreilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, liderii evrei mulţumeau şi pentru dreptul de emigrare pe care îl acorda statul român conaţionalilor.

În timpul războiului de 6 zile, din iunie 1967, România a ţinut și partea Israelului, producând o fisură în politica anti-israeliană a Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei. După, războiul arabo-israelian din 1967, România a rămas singura ţară socialistă care şi-a păstrat relaţiile diplomatice cu Israelul. Relaţiile româno-evreieşti erau în acea perioadă atât de bune încât, între anii 1976-1989, Israelul, alături de SUA, China şi Franţa, a ajutat România să-şi realizeze capacitatea tehnică de a produce bomba atomică, fapt încheiat cu succes, la începutul anului 1989, în centrul secret de la Măgurele și în Centrul Atomic de la Pitești. Bombe atomice nu s-au fabricat, pentru că nu s-a ordonat acest lucru. Ceaușescu milita pentru pace și dezarmare și nu vroia să acționeze practic contrar principiilor pe care le promova. Ulterior, după lovitura de stat din decembrie 1989, capacităţile de producere a bombei atomice au fost ridicate şi transportate în străinătate, de noua mare putere care au preluat controlul asupra României.

După ce România a început să promoveze o politică autonomă şi, ulterior, de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, unul dintre obiectivele politice a devenit apropierea ţării faţă de Occident, în primul rând faţă de SUA. Guvernanţii de la Bucureşti au început să creadă că evreii sunt utili statului român ca şi liant între România şi Occident. În SUA şi la Naţiunile Unite au fost trimişi, de regulă, cetăţeni de etnie evreiască în posturile de ambasadori. Unii dintre ei sunt foarte cunoscuţi: Silviu Brucan (Saul Brukner) şi Corneliu Bogdan (Grumberg). Existenţa unui flux de emigrare a evreilor către Israel şi a saşilor şi a şvabilor către Germania, ca şi politica României de independenţă faţă de URSS şi de apropiere faţă de Occident, a facilitat şi obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, clauză care aducea sume care nu erau de neglijat, mai ales în primii ani ai dictaturii de dezvoltare promovată de Nicolae Ceauşescu. La nivelul anului 1989, când România a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, datorită imixtiunii SUA în politica internă a ţării, cuantumul câştigurilor obţinute de guvernul de la Bucureşti din clauza naţiunii celei mai favorizate era de 700 de milioane de dolari.

După anul 1970, de problema emigrării evreilor, care purta numele de cod „Pelegrinii”, se ocupau generalii de Securitate Gheorghe Bolintinu, șeful Departamentului de emigrare și contraspionaj din DGIE și generalul Eugen Luchian, reprezentant al Secției speciale pentru problemele Ministerului de Interne și ale Ministerului Apărării Naționale de pe lângă Comitetul Central al PCR. În operaţiune au fost implicaţi şi alţi ofiţeri ai UM 0920, care au colaborat cu reprezentanţii Mossad şi cu generalul Aron Bordea, şeful Direcţiei de Paşapoarte.

Unii evrei au folosit dreptul de emigrare în Israel, negociat de statul evreu cu România, ca o trambulină pentru a ajunge în SUA, fapt care nu a fost agreat de guvernul de la Tel Aviv. Acesta avea nevoie de forţă de muncă bine calificată şi de cetăţeni loiali pentru a popula teritoriile aride ale Israel-ului.

După anul 1968, când Nicolae Ceauşescu a înfierat în cadrul legal al conducerii superioare a Partidului Comunist abuzurile Securităţii din perioada iudeo-bolşevică, mulţi evrei care au lucrat în Securitate şi în aparatul de partid, ca şi familiile lor, au început să părăsească România. Pentru aceştia erau necesare aprobări de la nivele politice înalte, unele chiar de la Nicolae Ceauşescu. La începutul anilor ’70, au plecat în Israel fiii lui Iosif Chişinevski (Ioșka Roitman), Ghiţă şi Andrei, fiica lui Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), Anca Stamate, întreaga familie a lui Gheorghe Gaston-Marin (Ghiuri Grossmann), Radu Ossman, însurat cu fiica lui Gheorghe Gaston-Marin, fratele lui Petre Lupu (Pressman), Andrei Lupu, fiica fostului şef al Securităţii, generalul Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, zis „Pantiuşa”), cel mai temut coordonator de torţionari din România iudeo-bolşevică şi a activistei evreice Ana Grossman (măritată Toma, ulterior Pintilie, ulterior Pârvulescu), pe nume Ioana Pintilie etc. Un caz aparte l-a constituit emigrarea evreului Lazăr Dererea, înalt funcţionar în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, care a prejudiciat grav economia românească, prin încheierea unor contracte defavorabile, avantajând firma israeliană ”Chemical Phosphate”. Pentru eliberarea lui din închisoare şi emigrarea în Israel, emisarii evrei au oferit suma de 250.000 de dolari.

După părerea noastră, nu a fost nimic nelegal şi nici imoral în faptul de a se acorda drept de plecare în Palestina evreilor, care doreau acest lucru. În condiţiile extrem de dificile în care se găsea România după Al Doilea Război Mondial, în schimbul emigrării evreilor, erau promovate unele interese economice de mare utilitate economică pentru un regim politic realmente preocupat de dezvoltarea continuă a României. Dacă primii 300.000 de evrei au părăsit România achitându-se pentru unii dintre ei doar costul biletului de transport, iar pentru alţii sume infime, suntem de părere că nici sumele achitate mai târziu, în timpul regimului ceauşist, nu erau exagerate şi nici imorale, ele acoperind o parte din cheltuielile anterioare şi pierderile statului român.

Criticii politicii României în privinţa emigraţiei evreilor, ca şi a germanilor, mai târziu, după 1962, pun problema legalităţii şi moralităţii acestei politici a statului socialist ca şi când ar fi avut loc o „livrare” de evrei şi de germani fără voia lor, o sacrificare şi o vânzare a lor ilegală şi imorală, condamnabilă. „Vânzarea” evreilor este prezentată ca fiind o filă din istoria persecuţiei evreilor din România, în timp ce, de fapt, avem de a face cu un drept pe care România l-a acordat evreilor. Această imagine falsă este cu atât mai supărătoare cu cât etnicii români, ca şi alte minorităţi etnice conlocuitoare, nu aveau acest drept de emigrare liberă, de care s-au bucurat evreii. Acest mod de abordare, care nu are nimic în comun cu cercetarea ştiinţifică şi cu analiza politică imparţială, este de întâlnit în diverse lucrări ale unor autori evrei şi pe diverse site-uri, controlate de diverse forţe şi interese. În acelaşi timp, în acea perioadă, trebuie să remarcăm faptul că evreii care au emigrat, în cea mai mare parte, nu s-au raliat politicii împotriva României promovată în Occident, ca şi parte a luptei împotriva zonei sovietice de influenţă. De asemenea, liderii evreilor de pretutindeni nu au manifestat nici un fel de nemulţumiri, nu au adresat proteste, ci, uneori, s-au arătat nemulţumiţi de unele cazuri particulare în care unii evrei nu primiseră încă viza. De regulă, intervenţiile în favoarea unor cetăţeni, adresate la nivele înalte, se rezolvau în regim de urgenţă.

Desigur, este adevărat şi faptul că un număr de români, inclusiv din aparatul de partid, din Securitate şi din Armată, s-au bucurat că pleacă mulţi evrei din ţară şi că unii români, unii maghiari, unii germani, îi considerau în continuare pe evrei ca fiind cetăţeni indezirabili, având în vedere atitudinile evreiești față de români din trecutul istoric, iar conducerea iudeo-bolşevică a României, de după război, prin măsurile antiromânești promovate, a făcut ca acest sentiment să se perpetueze. Nu este lipsit de interes să subliniem că şi guvernele Poloniei şi Iugoslaviei au fost ajutate economic pentru că au permis emigrarea evreilor în Palestina, dar, fapt interesant, nu sunt acuzate că au „vândut evrei la bucată”.

Ca urmare a acestor înţelegeri între Israel şi România, ambele ţări şi-au atins obiectivele. Israelul a reuşit să absoarbă cetăţeni de etnie evreiască, loiali, bine pregătiţi profesional, în domenii importante. În acelaşi timp, prin intermediul emigranţilor din diverse ţări, Israelul a reuşit o importantă penetrare informativă, cu deosebire în rândul statelor din zona sovietică de influenţă. România a avut deschisă calea colaborării cu SUA şi Israelul, în general cu Occidentul controlat politic de S.U.A.

După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a impus, atât pentru evrei, cât şi pentru germani, să se achite pentru fiecare emigrant sume de bani reprezentând o parte din cheltuielile statului pentru şcolarizarea, formarea profesională, pentru îngrijirea sănătăţii şi medicamentaţie, cheltuieli integral suportate de statul român în acea perioadă istorică. Ceauşescu personal era de părere că România nu poate să ofere toate acestea, integral gratuit, unor state străine. Plecarea evreilor, ca şi a germanilor, mai ales a multor specialişti din rândurile lor, reprezenta, de asemenea, o pierdere importantă. În perioada ceauşistă, sumele plătite pentru fiecare evreu au evoluat de la 3.000 de dolari, la 9.000 de dolari, în funcție de nivelul studiilor fiecăruia dintre cei care plecau. Pentru unele persoane care erau deosebit de importante s-au perceput chiar şi sume mai mari. Aceste sume mai mari se referă la cercetători ştiinţifici, medici renumiţi, inventatori şi nu în ultimul rând la foarte numeroşi foşti ofiţeri de Securitate, care au fost recuperaţi de serviciile secrete din Israel, din S.U.A. şi din alte state. Acest fapt este aspru înfierat de propaganda anticeauşistă şi antiromânească, dar la o analiză făcută „la rece”, aşa cum am mai arătat, noi nu vedem nimic anormal şi nici imoral. De ce să fi plătit România îngrijirea sănătăţii, şcolarizarea şi toate manualele etc., pentru a pregăti oameni pe care să-i folosească ulterior Israelul, S.U.A. sau alte state, unde emigrau ei? Pretenţia aceasta este una lipsită de temei. Astăzi, statul român cheltuiește aproximativ 10.000 de euro cu un tânăr până la vârsta în care ajunge să se angajeze, dacă are studii medii. Dacă urmează şi studii superioare, statul cheltuieşte cel puțin 20.000 de euro pentru fiecare. Faptul că astăzi, Lumea Occidentală beneficiază pe gratis de munca şi priceperea a milioane de români, şcolarizaţi de statul român, este urmarea unei situaţii istorice în care România şi-a pierdut suveranitatea şi a fost transformată într-o umilă piaţă de desfacere, sursă de materii prime şi sursă de forţă de muncă, parte din ea calificată şi înalt calificată. În perioada anilor 1960, 1970 şi 1980, România a recuperat o parte din investiţia făcută în cei care se pregăteau aici şi plecau apoi în Israel sau în Germania. De altfel, familiile care formulau cereri de plecare în străinătate, aşteptau mai întâi să termine copiii studiile, întrucât costurile şcolarizării în Israel, în SUA şi în Germania erau mari. Sumele de bani au fost virate de Israel, de regulă, în bănci din Viena, din Elveţia şi din Danemarca. În această perioadă a anilor ’60, ’70 şi ’80, însă, numărul evreilor care emigra în Israel era mult inferior celui din perioada anilor ’40 şi ’50. Astfel, menţionăm câteva dintre cifrele de evrei emigraţi în Israel: în 1964, 26.000 de evrei, în 1968, doar 226 de evrei au emigrat, în 1970, 5.614 evrei, în 1971, 1.100 de evrei, în 1972, 3.000 de evrei, iar în 1973, 4.123 de evrei. În orice caz, perioadele de vârf ale emigraţiei evreieşti din România sunt 1949-1952 şi 1959-1962. În total, în perioada regimului socialist de stat au emigrat din România aprox. 450.000 de evrei.

În anii ’60, unele dintre negocierile privitoare la cifrele de emigranţi evrei şi sumele care trebuiau achitate României de statul Israel, au fost purtate de agentul Mossad Dan Şaike şi de generalul de Securitate Gheorghe Marcu. Aceştia au colaborat până în anul 1978, când au încheiat ultima înţelegere scrisă, întrucât, ca urmare a dezertării generalului Mihai Ion Pacepa, generalul Gheorghe Marcu a fost marginalizat. El avea să revină într-o poziţie importantă trei ani mai târziu, fără a mai avea însă atribuţii pe linia negocierii emigrării evreilor. Atribuţiunile generalului Gheorghe Marcu au fost preluate, după 1978, de colonelul Stelian Octavian Andronic, iar ulterior, de locotenent-colonelul Constantin Anghelache.

În iulie 1966, printr-un agent român strecurat în interiorul Ambasadei SUA la Bucureşti, care purta numele de cod „Stănescu Eugen”, Securitatea a intrat în posesia unui document intitulat Evreii din România: o minoritate care dispare. Raportul, adresat Casei Albe, era o analiză elaborată de specialiştii americani, datată 26 februarie 1964. Raportul american face o trecere în revistă a unor momente din istoria contemporană a evreilor, începând cu anii 1930. Privitor la anii războiului mondial, documentul nu vorbeşte nimic despre vreun presupus holocaust, ci arată în mod explicit că, în România, în acea perioadă, „evreii şi-au păstrat cu tenacitate tradiţia şi specificul naţional, ieşind din război mai uniţi în jurul propriei lor fiinţe”. Raportul se referea şi la perioada ulterioară războiului, a anilor ’40 şi ’50. Iată un citat din acest Raport. „În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mâinile evreilor, aşa încât, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării din România şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi câţiva arabi…”.

Documentul relevă că prin reducerea drastică a numărului evreilor din România, comunitatea lor îşi pierde mult din specific, din importanţă, din influenţă şi din bogăţie. Doar unul din cinci evrei mai vorbea limba idiş, la ora redactării analizei.

Dispariţia comunităţii evreieşti din România s-a datorat dorinţei de emigrare a evreilor, dorinţă satisfăcută de statul român, ca urmare a intereselor economice româneşti, faţă de Israel şi faţă de SUA, principala susţinătoare a statului Israel şi a comunităţii evreieşti internaţionale. Ca urmare, în România, majoritatea evreilor care mai trăiesc sunt evrei ascunşi, care nu-şi recunosc public identitatea etnică. Mulţi dintre ei deţin poziţii importante şi foarte importante în societatea românească, pe care o influenţează în mare măsură.

Concluziile la care conduc cercetările noastre fac cu atât mai puţin de înţeles unele afirmaţii ale unor persoane din apropierea liderilor comunităţii mondiale evreieşti. Iată un exemplu. Într-un interviu luat de dl. Andrei Bădin lui Radu Ioanid, director al Muzeului Holocaustului din Washington, publicat în 12 octombrie 2006, acesta a declarat că „…afacerea vânzărilor de evrei” ar fi fost „o afacere de milioane de dolari, parte din Averea Diavolului…, un capitol mizerabil din istoria regimului comunist român”. În continuare, Radu Ioanid afirmă, abuzând de interpretări personale lipsite de obiectivitate şi de acoperire ştiinţifică, faptul că „liderii comunişti români au reuşit să implementeze visul de aur al antisemiţilor români: nu numai că au eliminat aproape toţi evreii din România, dar au şi profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii şi nici guvernarea Antonescu nu au reuşit acest lucru, în ciuda crimelor lor”.

Acestea nu sunt singurele alegaţii ale lui Radu Ioanid, izvorâte din angoase şi din evidente porniri antiromâneşti, de altfel cunoscute de opinia publică din România. După părerea mea, ca mai vechi cercetător al relaţiilor româno-evreieşti, dl. Radu Ioanid mistifică realitatea cu bună ştiinţă și rea-credință. Fac această afirmaţie având în vedere că dumnealui a primit acceptul să cerceteze diverse documente din arhivele noastre speciale şi a avut ocazia să afle adevăratul sens în care au evoluat relaţiile româno-evreieşti.

Emigrarea germanilor din România a avut multe elemente comune cu emigrarea evreilor, dar şi aspecte specifice care o diferenţiază de emigraţia evreiască. Din cercetările unui autor german în Arhiva Federală de la Koblentz, rezultă că primul document care vorbeşte despre tratative germano-române pentru emigrarea unor saşi şi şvabi în Germania, datează din 9 decembrie 1954. Este vorba despre o informare făcută de Hans Androwitsch, reprezentant al Asociaţiei germanilor originari din România, cu sediul la Viena. În informare, el se referă la tratative economice româno-germane, desfăşurate la Stockholm, în cadrul cărora reprezentanţii guvernului român, pe care nu îi nominalizează, au declarat reprezentanţilor guvernului Germaniei Federale că România este de acord să permită emigrarea germanilor, cu condiţia ca pentru fiecare german să fie achitată o taxă de răscumpărare în valoare de 1.000 de dolari. Este evident că partea germană a abordat problema unei posibile emigrări a saşilor şi şvabilor, pe fondul unor solicitări economice ale părţii române, care nu avea interesul să refuze solicitările germane. Partea germană a declarat că Germania preferă să acorde României, aflată într-o situaţie economică încă foarte grea un credit cu o dobândă foarte mică, de 1%. Din document rezultă că în anul 1954 autorităţile germane aveau cunoştinţă despre aprox. 11.000 de saşi şi şvabi care ar fi fost îndreptăţiţi să-şi reîntregească familiile.

În anul 1960, pentru scurt timp, din raţiuni secrete și încă incomplet clarificate, România a deschis complet graniţele de vest. Un mare număr de germani a fugit atunci din România, ceea ce a oferit ulterior ocazia autorităților Republicii Federale a Germaniei să ridice problema reîntregirii familiilor acestora şi declanşării procesului încheierii unei înţelegeri între România şi Germania şi a emigrării legale ulterioare a germanilor.

Unii dintre germanii din România care au activat în armata lui Hitler, sau care s-au aflat în Germania în anii războiului, care nu au luptat în armata română, ci în cea a Germaniei, au încercat după război să revină în România, dar nu au fost primiţi în ţară de regimul iudeo-bolşevic, care a transmis că „nu avem nevoie de nazişti în România”. În această categorie au existat numeroase persoane care-şi aveau familiile în România, în unele cazuri chiar copiii. Aceste familii erau şi ele în vederea autorităţilor germane pentru a li se negocia reîntregirea.

Primul acord secret scris între Germania şi România, care stabilea condiţiile emigrării germanilor, s-a încheiat în anul 1962 prin intermediul a doi avocaţi, ofiţeri de informaţii acoperiţi, Ewald Garlepp, din Stuttgart şi Crăciun Şerbănescu. Negocierile nu au fost oficiale, ambele state au refuzat să se angajeze oficial, din acest motiv a existat canalul secret, gestionat de serviciile secrete. Ambele părţi au preferat acoperirea cu semnătura unor avocaţi. O vreme, Ewald Garlepp a fost cel care a gestionat situaţia din partea germană. Treptat, începând din anii 1969-1970, el a pierdut încrederea germanilor şi a fost înlocuit cu un alt avocat, Heinz-Gunther Husch, care a rămas negociatorul acestui canal de emigrare a saşilor şi şvabilor, până în anul 1989.

Relaţiile economice dintre cele două ţări, foarte importante pentru România, au fost stimulate şi în urma unei întâlniri la Bucureşti între un reprezentant al societăţii germane Krupp şi vicepremierul Alexandru Bârlădeanu. Perspectivele ca Germania să devină un partener economic important al României, a înlăturat majoritatea reţinerilor de natură ideologică faţă de problema emigrării germanilor. Germania Federală era în plin avânt economic şi importa masiv forţă de muncă, mai ales din Italia, Turcia, Iugoslavia, dar şi din alte părţi. Saşii, şvabii şi landlerii din România erau mult mai doriţi. Acest lucru reiese cu claritate şi dintr-un document din Arhiva Ministerului Federal de Externe, datat 25 noiembrie 1963, semnat de secretarul de stat Karl Carstens, cel care avea să devină preşedinte al Germaniei, în anul 1979. Din document reiese că, la nivelul anului 1963, cifra germanilor din România care doreau să emigreze în Germania se ridicase la 100.000. Carstens propunea guvernului Germaniei să ofere României suma de 100 de milioane de mărci, în schimbul acestor germani. Deci, 1.000 de mărci pentru fiecare german. După cum vedem, dacă ne-am ralia şi noi la teza falsă a „vânzării la bucată a germanilor”, nu statul român voia să-i vândă pe germani, ci statul german dorea să-i cumpere, oferind un preţ, care, va fi modificat, ulterior. În acelaşi document, Karl Carstens atenţiona că este important ca România să nu elibereze vize doar pentru vârstnici, Germania având nevoie de tineri apţi de muncă. Mai trebuie menţionat că, din cercetările unor autori germani, la absolut toate întâlnirile germano-române, la diverse nivele, partea germană a ridicat problema reîntregirii familiilor germanilor din România. Deci, cei care vehiculează ideea că România, imorală, vindea germani, trebuie să reformuleze şi să afirme că Germania era imorală şi trafica fiinţe umane, respectiv, cumpăra germani, de preferinţă tineri, pentru a-i folosi la îmbogăţirea ţării. Această formulare a noastră nu ne aparţine. Ea este doar o mostră de cum încearcă unii autori să inducă problematica emigrării germanilor din România, ca şi a evreilor, de altfel.

Mai trebuie arătat că, în Germania Federală, fiecare cetăţean din blocul sovietic care era adus în ţară era valorificat din punct de vedere politic ca un adevărat trofeu: „Iată încă un cetăţean din România care a întors spatele regimului comunist!”.

În perioada ocupaţiei militare sovietice şi a regimului iudeo-bolşevic, germanii din România au suferit mult. Un mare număr de germani a fost deportat în Uniunea Sovietică, pentru reconstrucţia ţării, din ordinul lui Stalin, ordin dat în 16 decembrie 1944. Elitele economice germane au fost afectate de naţionalizări şi de confiscări de bunuri. Curentul general antigerman din zona sovietică de influenţă a lovit fiinţa naţională a germanilor. Propaganda antigermană era făţişă. Personal, autorul acestor rânduri, am învăţat într-o şcoală mixtă, cu clase româneşti şi cu clase germane. Îmi amintesc de faptul că, în anii 1960, rulau curent filme sovietice cu al doilea război mondial, atât la cinematografe, cât şi la televiziune. Invariabil, în aceste filme, germanii erau prezentaţi ca fiind răi şi criminali, iar sovieticii ca fiind întruchiparea bunătăţii şi eroismului. După fiecare asemenea film, a doua zi, la şcoală, în timpul pauzelor dintre ore şi după programul şcolar, aveau loc bătăi între copiii români şi cei germani. În acea perioadă, germanii au trăit un sentiment de frustrare, care a catalizat dorinţa lor de a pleca din România în Germania. După ce nivelul de trai din Germania a crescut simţitor, această dorinţă s-a accentuat. „Wenigstens dort sterben!” („Măcar să murim acolo!”) a ajuns o adevărată deviză a foarte multor germani. Germania Federală a dorit să recupereze o mare parte dintre germanii din România. Ei constituiau o forţă de muncă bine calificată, disciplinată şi loială statului german, adeseori mai loială decât populaţia băştinaşă. În acelaşi timp, serviciile secrete germane, ca şi cele ale SUA, care le tutelau pe cele germane, au văzut în emigrarea unor germani, ale căror părţi de familie rămâneau în România şi un mijloc important de penetrare informativă a României, a „lagărului” socialist, în general şi un mijloc de penetrare propagandistică, antisocialistă, a zonei sovietice de influenţă.

Pe de altă parte, după cum am arătat, România era interesată în cooperarea economică cu Lumea Occidentală, în vederea alimentării cu tehnologii a economiei româneşti, iar Germania Federală era o forţă în acest domeniu. România avea experienţa evreilor, în domeniul emigrării minorităţilor. Prin permisiunea de emigrare acordată evreilor, România a câştigat o deschidere internaţională foarte importantă, iar în condiţiile refacerii Germaniei şi reintrării ei în elita economică internaţională, prin permisiunea de emigrare acordată germanilor, România spera să mai facă un pas înainte pe linia deschiderii internaţionale, a consolidării unor cooperări care să-i ofere şanse economice mari, pe care cu un deceniu în urmă le intuia greu. În acelaşi timp, structurile de informaţii externe ale Securităţii, respectiv Direcţia Generală de Informaţii Externe, erau şi ele interesate de posibilitatea de a-şi procura surse informative dincolo de Cortina de Fier, din locuri de unde erau presate de conducerea ţării să aducă informaţii importante. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care ambele ţări doreau să încheie o înţelegere privitoare la emigrarea controlată a saşilor.

Comunitatea germană din România simţea nevoia şi dificultatea de a-şi păstra identitatea naţională, comunitatea familială şi etnică, în mijlocul a 15 milioane de români şi 3 milioane de alte minorităţi naţionale. Tinerii germani erau tot mai greu de oprit de părinţi de a se căsători cu români, unguri sau alţi minoritari. Comunitatea germană simţea şi credea că în Germania poate să-şi apere mai uşor identitatea. Acesta a fost unul din motivele iniţiale care i-a determinat pe germani să ceară emigrarea. Ulterior, la sfârşitul anilor 1970, dorinţa de emigrare era legată de reîntregirea familiilor, iar după 22 decembrie 1989, comunitatea germană originară din România nu avea încredere că regimul de liberă circulație se va menține în România și a dorit să profite și să plece.

După câțiva ani după 1990, foarte mulți sași, șvabi, landleri și țipțeri plecați în Germania au concluzionat că nu şi-a găsit identitatea în Germania. La nivelul anilor 1960, mulţi tineri germani din România visau la a se căsători cu cetăţeni vest-germani, tinzând la o viaţă mai îmbelşugată, liberă şi în mijlocul marelui popor german, admirat din moşi şi strămoşi. Cetăţeni vest-germani care călătoreau în România, majoritatea originari din această ţară, prezentau elogios situaţia din Germania Federală, posibilităţile materiale de acolo, libertatea de circulaţie în lume, săptămâna redusă de muncă, democraţia, libertatea etc. Aceste discuţii cu cetăţenii germani care călătoreau în România, au catalizat la maximum dorinţa germanilor de a pleca din România. Aspectele negative ale societăţii occidentale, numeroase, nu erau prezentate.

În anii 1960, cifrele de emigranţi au fost mai mici. De exemplu, în anul 1969, au emigrat doar 7.861 de persoane, 2.581 de evrei şi 3.439 de germani. În ianuarie 1978, la Bucureşti, cancelarul Helmuth Schmidt a semnat un acord secret cu Nicolae Ceauşescu, prin care cifra anuală de emigranţi germani s-a stabilit la 11.000. Ca urmare a numărului mereu mai mare de cereri, această cifră a crescut. În 1980, au emigrat 15.700 de germani, în 1981, 12.000 de germani, în 1983, 15.000 de germani, în 1984, 17.000 de germani, iar în 1985, 15.000 de germani au părăsit România. În ultimii patru ani ceauşişti, între 1986-1989, când situaţia social-economică a populaţiei din România se degradase, au plecat din România 60.000 de germani şi 6.000 de evrei. Preţul pe care Germania trebuia să-l achite pentru fiecare german care urma să emigreze se încadra între 1.800 şi 11.000 de mărci, în funcţie de vârstă şi de calificare. Erwin Wickert, fost ambasador al Germaniei Federale la Bucureşti, în perioada 1971-1976, scrie în cartea sa „Die Glücklichen Augen” („Ochi fericiţi”), apărută în anul 2001, că în perioada când era ambasador la Bucureşti, sumele care se achitau pentru saşii şi şvabii care emigrau în Germania erau următoarele: Categoria A (cazuri generale)=1.800 mărci, Categoria B1 (studenţi)= 5.500 mărci, Categoria B2 (studenţi în ultimii doi ani de studiu)= 7.000 mărci, Categoria C (persoane cu studiu universitar încheiat)= 11.000 mărci, Categoria D (tehnicieni şi muncitori calificaţi)= 2.900 mărci.

În afara sumelor de bani, în cadrul unor negocieri purtate în anul 1969, s-a decis şi „compensarea plecării germanilor din România şi prin alte mijloace decât cele strict financiare”. Ca urmare, la Combinatul Siderurgic de la Galați s-a introdus în România un procedeu nou de obţinere a fontei. De asemenea, pentru unele vârfuri din Securitate, partea germană a oferit o serie de limuzine de lux.

În data de 5 decembrie 1989, maiorul de securitate Gelu Eftimie s-a adresat partenerului său vest-german, care purta numele conspirativ „Eduard”, anunţându-l dorinţa serviciului său de a pune capăt unilateral înţelegerii privitoare la emigrarea germanilor din România. Întreaga activitate a Securităţii în domeniul emigrării germanilor din România s-a produs sub conducerea organelor centrale şi locale ale Partidului Comunist.

După 1989, s-a afirmat în mod repetat că „Ceauşescu a încasat peste un miliard de dolari din vânzarea germanilor”. Suma se referă la perioada 1962-1989. Trebuie să menţionăm că nu Ceauşescu a încasat banii, ci România. Din alt punct de vedere, trebuie să arătăm că din relaţiile economice între România şi Germania, în cei 27 de ani de referinţă, România şi-a promovat interese economice în valoare de zeci de miliarde de $. Este evident şi repetăm că emigrarea germanilor a fost o problemă de interes de politică economică, sumele fiind încasate justificat şi nu au reprezentat obiectivul principal al permiterii emigrării germanilor, ci unul colateral.

Din perspectiva cetăţenilor de rând care emigrau din România, indiferent de etnie, nu a existat niciodată percepţia că ei, sau statele care au beneficiat ulterior de munca şi priceperea lor, ar avea vreo datorie faţă de statul român, cel care i-a finanţat de la naştere şi până la plecarea din ţară. Cei cu studii superioare erau finanţaţi în jur de 25 de ani. Pentru muncitori, care terminau şcoala profesională la 16-17 ani, statul suporta multe cheltuieli. În şcolile profesionale, pe lângă pregătirea profesională, elevii primeau gratuit căminul, cantină, hainele (de vară şi de iarnă) etc. La absolvire, toţi erau încadraţi în muncă, fără excepţie. După părerea noastră, sumele de bani achitate pentru emigranţi acopereau doar parţial efortul general al statului român.

Trebuie să menţionăm că dorinţa de emigrare a minorităţilor s-a accentuat după declanşarea de către conducerea României a unei politici naţionale, care repunea în drepturi majoritatea românească, promova autonomia naţională, chiar independenţa şi consolida puterea statului. Toate aceste caracteristici nu au fost, niciodată în istorie, agreate de minorităţile naţionale. Minorităţile agreează situaţiile în care statul este slab şi ele îşi pot promova propriile interese nestingherit, inclusiv în dauna intereselor majorităţii şi când pot strânge legătura cu ţările de origine. Aceste legături promovează prioritar interesele statelor de baştină ale minorităţilor, de regulă în dauna intereselor României.

România a dorit promovarea procesului de emigrare din rațiunile pe care le-am arătat, dar a şi încercat să limiteze proporţiile plecărilor, pentru a nu destabiliza economia din zonele locuite de germani, aceasta fiind o dovadă a faptului că nu sumele care se încasau erau obiectivul cel mai important în cadrul politicii de emigrare. Nu „vânzarea” îi preocupa pe români. Dacă facem o comparaţie între sumele încasate din emigrarea evreilor şi germanilor şi veniturile generale ale României din perioada de referinţă, constatăm că ele reprezentau venituri infime. Faptul că România, ca şi Israelul şi Germania, au fost mulţumite de înţelegerile privitoare la emigrarea evreilor şi a germanilor, este dovedit de faptul că toate trei statele au dorit să reînnoiască acordurile, până în 5 decembrie 1989, când România a reziliat unilateral acordul cu Germania, Securitatea pregătind țara pentru schimbarea regimului politic pe care o organiza în cooperare cu celelalte servicii secrete străine care au atacat România în acel moment istoric.

Cu toate că se încasau bani din emigrare şi România nu putea să refuze Israelul şi Germania în dorinţa lor de repatriere a etnicilor evrei şi germani, organele de Securitate au avut în practica lor atenţionarea sau avertizarea acelora dintre minoritari care instigau şi influenţau dorinţa de emigrare a saşilor şi şvabilor. Zeci de germani care au întreţinut legături cu postul de radio „Europa Liberă”, în scopul influenţării plecării lor în Germania Federală, au fost amendaţi. De asemenea, prin agentura Securităţii din rândul germanilor care emigraseră deja, s-a realizat o activitate de influenţare în urma căreia au apărut în presa germană articole şi comentarii care se pronunţau împotriva emigrării. De asemenea, persoanele care depuneau cerere de plecare definitivă din ţară, erau invitate la conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor în care lucrau şi erau prelucraţi încercându-se influenţarea lor pentru a nu pleca. Este evident că dacă România ar fi urmărit să-i „vândă la bucată” pe germani şi pe evrei, pentru sumele încasate, cum susţin în mod fals propagandişti şi pseudo-cercetători din ţară şi din străinătate, nu ar fi făcut nici un efort pentru a stopa procesul de emigrare. De asemenea, din documentele din arhivele speciale rezultă fără putinţă de tăgadă că organele de Securitate au organizat prelucrări contrainformative individuale şi în grup, inclusiv cu prilejul audienţelor pe care germanii le solicitau în vederea plecării definitive din ţară şi cu ocazia contactării directe a cetăţenilor germani de către ofiţerii operativi. Cu toate aceste prilejuri, organele de partid şi Securitatea au încercat să reducă cât mai mult posibil, fluxul de emigrare a saşilor şi a şvabilor în Germania. Securitatea a identificat și a popularizat prin presă și prin alte mijloace persoane care regretau că au emigrat, menţionându-le şi argumentele.

„Vânzarea la bucată” a evreilor şi a germanilor de către România este un neadevăr promovat din raţiuni de denigrare a politicii guvernelor de la București din perioada socialismului de stat, promovat cu bătaie mai lungă.

– Va urma –

Evaluare:
Analize Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale. Eseu (20)
© 2019 ART-EMIS