Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 8, 2024

Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (3)

— Scoală Radule, că te vede soarele dormind şi rade de tine.

Se ridică şi când dă cu ochii de mine zâmbeşte.

— Tu cum ai ajuns aici?
— Pe picioare şi în bună ordine.
— Cu cine ai venit?
— Uite şi ai să vezi.

Radu se coboară din podul grajdului, salută pe Beştea şi pe Uşeriu, ne informează că tabăra o conduce Bădiţa Radu Mironovici, că mai sunt şi alţi camarazi acolo care dorm într’o casă de lângă schit. El doarme aici pentru că îi place să stea singur. Conduşi de Radu, după vreo câţiva paşi, de după o perdea de pomi, apare schitul. Mic şi de lemn, stă uitat într’o poiană. Un călugăr cu toaca în mână dă roata în jurul lui chemând lumea la rugăciune.

Liniştea ce domneşte aici e impresionantă. în fundul poienii se văd două case mari cu etaj. În una, care e a părintelui Stareţ Ilisei şi dăruită nouă, dorm legionarii şi în cealaltă călugării. Galeriu, Cosmovici, Jitariu şi vreo câţiva camarazi se freacă somnoroşi la ochi, abia sculaţi. Ne prezentăm la Bădiţa Radu şi ne aranjăm bagajele lângă paturile ce ne-au fost destinate. După slujba religioasă, având în vedere că e Duminecă, că e soare mult, ne ducem peste dealul lui Constantinescu la o stână, unde stăm de vorba cu ciobanii şi mâncăm caş până nu mai putem. După un timp am lăsat pe ciobani şi, după culmea unui deal, am tras un pui de somn în lumina soarelui. După aceea ne-am dus în satul Cojoci. Aici toţi îl cunosc pe Căpitan şi îl stimează foarte mult. Mereu ne întreabă ce face şi când vine pe acolo. Către sfârşitul zilei apucăm din nou cărarea spre schit, de data asta siguri că n’am greşit drumul. Ce impresie de înălţare şi putere îţi dă muntele! În poarta schitului dau cu ochii de nemţoaica de subt stânca lângă cabană. înaltă, blondă, subţirică, cu ochi albaştri, se uită râzând la mine.

— Cum aţi ajuns?
— Bine, mulţumesc. Ne-am cam rătăcit dar am ajuns.
— Îmi pare rău că n’aţi rămas să veniţi cu noi.
— Şi mie, dar cred că e prea târziu.
— Poate că nu.
— Se poate. Mai ştii?

Intrăm în curtea schitului unde ceilalţi camarazi stau în jurul unui nou venit.

— Mergem mâne să ajutăm la urcarea crucii lui Sterie Ciumetti pe Pietrosu, mă informează Jitariu vesel. Îi de piatră, are 1500 kg. şi o suim până pe vârf.

Nemţoaica mea se înnegurează.

— Nu te duce.
— Ba mă duc, şi încă vesel.
— Ai fost vreodată pe Pietrosul?
— Nu.
— Eu am fost şi ştiu ce înseamnă să te urci pe el. Nu o să puteţi sui crucea.
— Ba o suim.
— Ba nu.
— Ba da.
— Bine. Atunci stau aici până te întorci ca s’o văd şi eu. Dar nu cred.
— Crede şi te vei mântui.

Cu o strângere de mână ne despărţim şi eu mă aştern pe somn, căci a doua zi o să fie muncă grea.

Dimineaţa e răcoroasă şi pământul plin de rouă. În spate cu o raniţă, din care o mămăliguţă caldă îmi transmite căldura ei, tropăiesc în urma celorlalţi camarazi spre Pietrosu. Trecem prin Cojoci şi ajungem la râul Bistriţa. Apa e cristalină şi rece ca ghiaţa. Prin vad, cu apa până la brâu, trecem dincolo. Tragem apoi o fugă ca să ne încălzim şi, printre brazi şi fagi, urcăm pe Pietrosu în sus. După vreo oră îl aud pe Galeriu:

— Măi fraţilor, mie mi-e foame. Urcuşul ăsta şi apa Bistriţei m’au secătuit.

Ne oprim, scoatem mămăliga şi ceapa, o tăiem în felii şi ne aşezăm roată în jurul ei. Dar am uitat sarea. Noroc că Beştea are în buzunar câţiva din cristalii din Cacica. Îi spargem pe o piatră şi masa e gata.

— De ce o fi aşa de bună mămăliga cu ceapă şi sare? întreabă Cosmovici.
— Eu cred că foamea o face bună, răspunde Zus.
— Nu ştiu, foamea ori ce o face bună, dar ştiu că încă nici odată n’am mâncat cu atâta poftă, zice Măru înfulecând cu zor.

Masa s’a terminat repede şi după ce am fumat cate o ţigară, am pornit-o din nou spre vârf. Cărarea duce printre brazi, pe lângă râpi adânci şi peste stânci, unde trebue să ne întindem mâna unui altuia ca să le trecem, Panta e foarte grea. Pe cărare numai muşchi moale. Am ieşit dintre brazi. Nu mai cresc decât jnepeni, ienuperi şi afine. Urcăm mereu, ţinându-ne cu mâinile de afine ca să nu lunecăm la vale.

— Cine l-a botezat Pietrosu a ştiut ce face, zice Anchidim, icnind din greu peste o stâncă care nu-şi găsise alt loc decât în cărare.
— Ba bine că n’a ştiut, răspund eu abia trăgându-mi sufletul. Zus parcă n’ar simţi nimic, aşa de uşurel urcă cu o casma în mână şi cu un lanţ pus pe după brâu şi peste umeri.
— Tu, măi Radule, parcă ai fi haiduc, cu casmaua aia în mână şi cu lanţul după gât, îi zice Jitariu.
— Hm, răspunde el. Numai că nu cred că haiducii aveau haine civile ca ale mele.
— Mai e mult, camarade Creţu? mă adresez eu celui din Neamţ care venise după noi.
— Încă o bucăţică şi suntem acolo.

Urcăm printr’un nor în sus. Abia se vede la doi paşi.

— Ce o fi cu ceaţa asta! se minunează Beştea.
— Nu e ceaţă, e un nor, îl lămureşte Zus.

După câteva minute am trecut norul şi un soare minunat ne încălzeşte spatele încovoiat de urcuş. La vreo zece metri în jos stă norul şi ascunde tot drumul nostru de până acuma. Ai impresia că de scapi de aici în jos, te rostogoleşti până la nor şi de acolo, o iei razna prin spaţiu ca o cometă; şi mâinile se crispează cu mai multă putere în afinele de care ne sprijinim la urcuş.

— Cum aţi dus crucea până aici? îl întreabă Măru pe Creţu.
— De la Neamţ am pornit-o cu trenul. Am urcat-o apoi într’un car cu patru boi, şi pe celaltă parte a muntelui, care nu e aşa de prăpăstioasă, am suit-o până la doi kilometri de vârf.

Urcăm mereu. De sus de undeva se aude un hee-ruup, ieşit din mai multe guri. Mai urcăm o stâncă şi dăm peste cei din Neamţ, în frunte cu D-l comandant Herghelegiu, care se chinuie cu o parte din cruce. Bărbos, cu cămaşa afară din pantaloni ca Lipovenii, bădiţa Herghelegiu îndeamnă mereu. Crucea e împărţită în trei părţi. Prima parte se afla deja sus pe vârf. A doua o duceau tocmai cei din Neamţ la sosirea noastră. Nu stăm mult de vorbă şi punem şi noi mâna. Bucata de cruce e aşezată într’o ladă de lemn. Lada, la rândul ei, e pusă pe patru pari lungi aşezaţi în curmeziş.

De vârfurile parilor ne prindem noi şi, palmă cu palmă, împingem spre vârf. Dar e greu al naibii. Cărarea e mică. De abia poate merge un om pe ea. Cei de pe cărare trebuie să-i ţie şi pe cei ce merg prin râpă. La zece paşi trebue să trecem peste câte o stâncă ce stă ca proasta în cărare, şi asta costă sforţări uriaşe. Câte unul din cei ce merg prin faţă se împiedică, se dă de-a rostogolul de câteva ori la vale şi, prins de afine, iese din nou la cărare.

— Hai, băieţi, hai! ne tot îndeamnă bădiţa Herghelegiu. Încă odată şi mai cu inimă, că uite vârful e numai la câţiva paşi. Ochii caută spre vârf, braţele se încordează şi crucea saltă mereu mai sus.
— Aşa băieţi, heeruup! încă odată, ş’apoi iară! Cine a slăbit să lase locul altuia mai tare.

Nimeni nu se dă la o parte de lângă cruce. Eu împing cât pot lângă Zus şi Anchidim. Bădiţa Herghelegiu ne dă, din când în când, câte o bucăţică de zahăr.

— Încă odată băieţi, şi gata.

Cu o încordare mare, a doua bucată a fost aşezată lângă prima. Alături stau de veghe cele trei cruci de lemn.

— Pe asta de aici a adus-o Căpitanul, arată D-l Cdt. Herghelegiu spre cea mai mare. Pe celelalte le-au adus Strugariu şi Leaţu. Un fior rece mă străbate din cap şi până în tălpi. Îmi fac repede semnul crucii şi pornesc după ceilalţi ca să aducem şi ultima parte.
— Pe aici am trecut, măi Mardarie! se minunează Anchidim, oprit în mijlocul cărării la o stâncă.
— Cred că pe aici, că doar nu ne-om fi băgat prin râpă, răspund eu.
— Cum naiba am trecut crucea pe aici?
— Pe sus, peste stâncă.
— Dacă n’aş fi fost şi eu aici, n’aş crede-o.
— Atunci crede şi nu mai cerceta.

Pornim în jos sărind din stâncă în stâncă ca iezii. La locul unde stă ultima parte a crucii, lume nouă. Au venit vreo douăzeci de ţărani din Doma, în frunte cu Cârjă, încărcaţi cu tot felul de bunătăţi. Se încinge o masă teribilă. Brânză, lapte, cârnaţi de casă afumaţi, mezeluri domneşti, pâne, mămăligă şi câte un gât de ţuică. Bunătăţile au dispărut repede, ţigările au fost fumate în linişte, şi iată-ne din nou pe cărarea stâncoasă, spre vârf. La început, treaba merge uşor.

Crucea saltă câte zece şi cinsprezece metri dintr’o dată. Fiind mulţi, pentru a ne stimula, bădiţa Herghelegiu ne împarte în două echipe. Intelectualii de o parte şi muncitorii de cealaltă. Fiecare câte un salt. Aşa ajungem până la vreo 500 de metri de vârf. Muncitorii au slăbit. Deşi în număr mai mare ca noi, nu mai pot duce crucea singuri. Ne unim din nou. Salturile au scăzut în lungime. Au ajuns până la un metru şi scad mereu. Toate încurajările şi îndemnurile D-lui Cdt. Herghelegiu nu ajută mult. Puterile s’au sleit. Cei din Neamţ sunt frânţi şi domanii la fel. Ne mai ţinem noi cei de la tabără, dar suntem puţini.

— Hai băieţi, hai! Cine crede şi vrea, face orice. Numai cine şi-a pierdut credinţa nu mai poate, ne tot îndeamnă Bădiţa Herghelegiu. Crucea saltă palmă cu palmă. Uite vârful ici la câţiva metri, 20, 10, 5, 3.

— Încă doi şi gata flăcăi. Muşchii se încordează, feţele se crispează, dar crucea nu mai saltă. Zus şi un ţăran din Doma s’au aşezat cu faţa la pământ, au îngropat capul în afine şi gem uşor. Le-a venit rău din cauza înălţimii. Cărarea în urmă e împestriţată cu camarazi, care mai mult se târâie decât urcă.

— Hai, fraţilor, că doar nu ne-om da bătuţi aici la doi metri, mă adresez eu lui Anchidim, Galeriu, Cosmovici, Beşt ea, Jitariu, Prisăcanu şi la încă vreo câţiva care erau aproape de cruce. Odată numai şi gata.

— Prindeţi voi din faţă, zice Anchidim, şi noi de la tabără din spate. Hee-ruup! Noi din spate ridicăm, dar cei din faţă nu pot. Ne împărţim din nou şi cu sforţări mari urnim crucea. Încă odată şi încă odată.

— Hai, fraţilor, că e numai o palmă, se aude vocea încărcată de bucurie a bădiţei Herghelegiu. Hee-ruup! Şi am ajuns.

Va urma…