Am mai Pierdut un Prieten Foarte Bun și Drag! (II)

Incorect Politic
Noiembrie 19, 2018

Rememorez, într-un amestec de nostalgie, bucurie și tristețe, amintirile legate de pelerinajele făcute împreună cu părintele Mosor, fie în nord, unde îmi era ghid, fie in sud, unde ghid îi deveneam eu.

Îi povestisem despre mănăstiri și schituri minunate din Muntenia pe care nu le văzuse. Într-o zi vine la Corbi cu o mașină de 8 locuri, împreună cu soția, un cîntăreț al său și familia acestuia. Întîi de toate, am mers la Mănăstirea Corbii de Piatră.

Cînd a intrat în minunăția de biserică din peșteră, înconjurat de pictura veche de peste șase secole (din păcate, cea de pe peretele nordic este definitiv compromisă din cauza igrasiei), s-a lăsat în genunchi în fața altarului, și-a făcut o cruce și i-a spus cîntărețului: “Să facem o cîntare!” (aceasta era expresia lui).

A îngenunchiat și cîntărețul, și părintele, cu vocea sa minunată, a început un cîntec la fel de minunat (a fost singura dată în care l-am văzut pe  părinte cîntînd în genunchi).

Apoi, după lungul lor drum, am mers la finii mei, unde au fost cazați (eu încă nu îmi cumpărasem casă acolo) și, în aer curat de munte, am început o masă cu mîncare la fel de curată. La masă, a venit și Mitică cu ginerele său. Mitică este prietenul nostru din Curtea de Argeș, fost coleg de facultate, iar numele său va fi repetat de multe ori.

A doua zi am plecat la drum. Întîi, am oprit la Mănăstirea Robaia. Intrînd în biserică, părintele Mosor a mai făcut o cîntare și aici. În naosul, mai mic decît baia mea, vocea lui a făcut geamurile să zăngăne.

Am ajuns la Curtea de Argeș, oprind la Mănăstire. Pentru cine nu știe, Mănăstirea nu mai este cea ridicată de Neagoe Basarab, demolată pînă la temelie la sfîrșitul sec. XIX în timpul regelui Carol I și în locul căreia s-a ridicat bijuteria de azi.

După aceea ne-am întîlnit cu Mitică iar acesta ne-a condus la vila cuscrului său („cuscranul”, cum i-a spus părintele) pe malul lacului Noapteș. Altă seară foarte plăcută în aer curat, lîngă lac, cu grătare de tot felul, cu brînzeturi de la munte, cu salate și cu nu mai știu ce.

Ziua următoare a fost foarte grea, foarte obositoare, dar foarte frumoasă. Am plecat din Curtea de Argeș spre Rîmnicu Vîlcea iar de aici la Mănăstirea Frăsinei, unde părintele Mosor a avut ocazia să îl cunoască pe părintele arhimandrit Neonil Ștefan, starețul locului (amîndoi făcuseră, la diferență de aproape două decenii, seminarul la Neamț).

Am coborît de pe munte și ne-am îndreptat spre Mănăstirea Cozia (unde, la mesele din curte, am mîncat din traistă), după care a urmat Schitul Ostrov, Mănăstirea Govora, Mănăstirea Surpatele și, în final, Mănăstirea Dintr-un Lemn unde părintele Mosor s-a reîntîlnit cu bunul său prieten, arhimandritul Chesarie Gheorghescu, despre care am mai scris (fost deținut politic, prigonit și el după 1990 de Gherasim Cristea, episcopul avansat tot după 1990 în grad de arhiepiscop pentru prigoana la care i-a supus pe călugării foști deținuți politici – am scris și despre el destul).

I-am înmînat părintelui Chesarie cartea „Cartea lui Lucifer” și … am devenit prieteni! Îmi luasem obiceiul ca atunci cînd îmi duceam prietenii să vadă mănăstirile Olteniei, cînd ajungeam la Dintr-un Lemn, treceam și pe la părintele Chesarie să îi aduc noile ediții ale cărții.

Ieșea în pridvorul chiliei și cînd mă vedea, ridica brațele în sus și spunea: „V-am citit și ultima ediție! De două ori!”.

Recitind paragraful de mai sus, constat că în ultimii ani, toți cei pomeniți au plecat – unii în ceruri iar Gherasim în împărăția subterană a stăpînului pe care l-a slujit.

În sfîrșit, am ajuns la Vaideeni. Am rezolvat cazarea tuturor și m-am prăbușit în pat – nici nu mai știu dacă am mîncat ceva. Părintele Mosor se prăbușise în pat de cînd intrase în camera din mijloc.

Dimineața următoare am trecut în Gorj, la Mănăstirea Polovragi, Cheile Oltețului, Peștera Polovragi, Peștera Muierii. Am revenit în Vîlcea și am mers la Mănăstirea Hurezi unde, prin relații, am putut vizita Paraclisul Domnesc (nu este deschis pentru public).

Evident, părintele Mosor a făcut și aici o cîntare și, în spațiul extrem de redus, geamurile au zăngănit din nou. Aici ne-am despărțit. Pînă seara ei trebuiau să treacă munții pentru a ajunge acasă.

Cu mult regret, părintele Mosor a trebuit să renunțe la intenția de a trece și pe la Mănăstirea Bistrița să-l revadă pe un alt prieten, părintele arhimandrit Veniamin Micle (prigonit și el de fosta stareță Mihaela Tamaș la al cărei deces, acum aproape 4 ani, presa vîlceană se certa – unii spuneau că fusese avansată general, alții că rămăsese colonel).

În 2009, a fost rîndul meu să mă duc în Moldova. În zilele în care am stat la Tîrgu Neamț, părintele Mosor m-a dus la Mănăstirea Neamț (unde prima dată fusesem în 1957, dar nu mai țineam minte nimic),Mănăstirea Secu, Mănăstirea Sihăstria, Schitul Icoana Nouă, Schitul Vovidenia, Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Agapia Nouă.

Punctez doar două dintre escale.

Cînd intram în curtea Mănăstirii Secu, tocmai cobora în curte părintele stareț. Cînd l-a văzut pe părintele Mosor (care îi fusese profesor), s-au îmbrățișat. Starețul, un om încă tînăr, foarte energic, foarte isteț, foarte bun organizator, foarte glumeț. Părintele Mosor m-a prezentat: „Un fost coleg și prieten”, la care părintele stareț a replicat ”Și nu mai sînteți prieteni, ce s-a întîmplat, v-ați certat?”. Părintele stareț ne-a invitat ca după ce ne închinăm la icoane, să luăm masa împreună. Părintele Mosor a întrebat dacă sigur nu deranjăm, iar părintele stareț a răspuns ”Acum nu știu, o să văd după ce plecați!”. În sfîrșit, cînd l-am întrebat dacă în Moldova s-a simțit într-un fel schimbarea mitropolitului, a răspuns ”Sigur că da, doar nu sîntem nesimțiți!” – nu am insistat.

Masa, evident, de post, a fost excelentă și stropită cu țuică și vin din producția proprie. Am fost serviți de … călugărițe! Pe drum, în tren, pe banca din fața mea erau niște țigănci care vorbeau despre faptul că în mănăstirile din Moldova au început să se amestece călugării cu călugărițele. La Secu am aflat că de fapt (fiind toamnă), călugărițele de la alte mănăstiri, de maici, veneau să pregătească toate conservele necesare iernii  – sper să fie doar atît. Și, un ultim comentariu. În timp ce luam masa, părintele stareț a primit trei telefoane de afaceri (nu personale!) – și-a cerut scuze, explicînd că li s-a impus un plan de venituri! Ne-am despărțit oferindu-i, după obiceiul meu, un exemplar al cărții mele.

Ah, da! Mai am un comentariu! Am fost la baie. Ca și la Muntele Athos, în mănăstirile vechi de secole, băile aveau gresie și faianță, dușuri, lavoare și WC-uri. Mi-am amintit că în vara lui 1963, cînd am viețuit două săptămîni la Mănăstirea Frăsinei, nu era curent electric,  nu era apă curentă, iar closetul era din scînduri.

A doua amintire este legată de Schitul Vovidenia, unde am ajuns într-o seară cu un apus roșiatic superb. Acolo este casa de odihnă care odinioară era locuită de mitropolitul Visarion Puiu (mitropolit de Bucovina iar apoi de Transnistria, condamnat la moarte în contumacie) și, după schimbarea de regim, de Mihail Sadoveanu. Casa, transformată în muzeu, beneficiază de o instalație de sonorizare prin care se comunică informațiile privitoare la istoria ei. Firesc, am dat starețului cartea mea primind în schimb o monografie a casei memoriale.

Înainte să părăsesc Tîrgu Neamț, într-o discuție cu părintele Mosor, am ajuns să îi spun că trebuie în curînd să organizez parastasul de 3 ani pentru tatăl meu. Părintele m-a întrebat dacă m-ar deranja să vină el și să țină slujba. B

ineînțeles că nu mă deranja, dar m-am gîndit (cu păcat!) că este o vorbă ce va fi uitată. Și totuși, cu cîteva zile înainte, părintele m-a anunțat că va sosi în ziua precedentă parastasului împreună cu doi cîntăreți și întrucît aceștia nu cunosc Bucureștiul, vor lăsa mașina la intrare, la prima stație de metrou, întrebîndu-mă cum pot ajunge la mine.

Au ajuns la mine iar a doua zi părintele Mosor a ținut, împreună cu vărul meu Constantin (Loru) Ionescu, o slujbă excepțională.

După tradiție, am mers la masa de pomenire. Cînd moldovenii se pregăteau să plece, l-am tras într-un colț pe părintele Mosor și i-am spus că știu că el nu îmi va cere bani pentru slujbă, dar să îmi spună cît să dau cîntăreților și cît i-a costat deplasarea.

Părintele s-a uitat mirat la mine și mi-a răspuns „Măi omule, băieții mei ți-au citit cartea. Pentru ei, a fost o onoare să participe la pomenirea tatălui tău, așa că nu mai vorbi de bani sau alte prostii de astea”.

Unii, care au mai citit aceste vorbe, vor crede că m-am senilizat și am uitat că le-am mai scris (fără să menționez despre care preot era vorba). Nu, nu m-am senilizat, dar aceste cuvinte merită repetate.

                                                                                                     Dan Cristian IONESCU