Actorul Dumitru Furdui făcea farse înainte să existe Internetul și cultura “trolling”-ului

Incorect Politic
Ianuarie 19, 2024

Actorul Dumitru Furdui făcea farse înainte să existe Internetul și cultura “trolling”-ului

Excursia era pentru a doua zi. La gară, toți colegii mei, obișnuiți să meargă pe munte s-au prezentat echipați cu schiuri, bocanci, hanorace, rucsacuri, numai eu, câțeva ore mai tâziu, aveam să urc pe Făgăraș, încălțat în pantofi, cu un loden pe mine și cu capul descoperit, de parcă mă plimbam pe bulevardul 6 Martie.

În lot, în afară de noi, studenții de la teatru, mai erau și alții de la medicină, în special fete, precum și alții de la late facultați. Întâmplarea a făcut să fim exact treizeci și cinci de fete și treizeci și cinci de băieți, care am ocupat cabana Suru. Am fost repartizați în două dormitoare pe priciuri. Iarna era minunată. Zăpada până la brâu, zile însorite, aerul tare. Era prima oară când am pus și eu în picioare o pereche de schiuri. De menținut mă mențineam, fiindcă știam să patinez, dar progrese mari n-am făcut. De altfel, trebuie să recunosc, spre rușinea mea, că de atunci n-am mai încercat niciodată.

Ziua făceam plimbări, fără să ne îndepărtăm prea mult de cabană, întrucât eram preveniți.  Munții Făgăraș, la acea dată se aflau încă sub controlul partizanilor care luptau în zonă. La Suru era cartiruită o grupă întreagă de soldați de Securitate. Soldații erau conduși de un ofițer de la Piatra Neamț și de un sergent pe care-l chema Ardeleanu. Erau cu toții înarmați până-n dinți și aveau o stație de radio-emisie-recepție prin care comunicau codificat cu soldați instalați prin alte cabane. Ziua și noaptea se făcea de santinelă.

Seara, luam masa, după care de fiecare dată începea balamucul. Deși nu aveam cu noi decât o ghitară, iar ritmul era bătut cu furculițele și cuțitele pe mese, cu scaune, cu sticle și pahare, toată lumea cânta și dansa. Eu am învățat imediat câteva acorduri la ghitară, instrument pe care nu mai pusesem mâna niciodată, și în fiecare zi, aproape făceam un cuplet pe care seara îl prezentam în premieră colegilor. Subiectele erau adaptate după întâmplările noastre de zi cu zi, poante de pe pârtia de schi, bășcălia la adresa vreunuia sau altuia mai fraier sau mai încuiat, încât veselia și aplauzele se țineau lanț.

Au început farsele la care sunt mari meșteri cei obișnuiți să plece des pe munte sau în tabere. De la borcanul cu apă pus deasupra ușii, încât cel care o deschidea să primească toată apa în cap, spre hazul tuturor celor dinăuntru, până la jocurile, în care se bagă unu la mijloc, iar ceilalți complici, vorbiți între ei, îl pun în situații ridicole.

Mi-am zis că a sosit vremea să-mi pun și eu fantezia la lucru și să descopăr farse noi. Iata ce a ieșit din asta: pe vremuri, la liceu, practicam tragerea cu preșul. În sediul UTM se afla o masă acoperită până în podea cu o față de masă roșie și un preș, al cărui capăt se pierdea sub masă. Acolo se băga unul cu capetele preșului în mână. Sub un pretext sau altul, chemam pe câte cineva la sediu și când acesta intra plin de emoție, de cum călca pe covor, cel de dedesupt trăgea de capete dându-l pe omul nostru cu roatele în sus. Știind cât de mult ne amuzau pe atunci asemenea scene, m-am gândit să adaptez figura și aici. Dar pentru asta mi-a trebuit a imagina o piesă întreagă care să degenereze în altceva.

La un moment dat, circula vestea că un băiat și o fată, colegi de-ai noștri, fuseseră surprinși, într-o poziție echivocă, într-unul din dormitoare. De aici m-am gândit ca farsei să-i dăm proporții mai mari, făcându-ne că-i judecăm pe cei doi într-o ședință de UTM improvizată. Scopul nostru era bineînțeles, să-i atragem pe covor și să le facem figura cu răsturnatul, dar treaba cu ședința a fost luată în serios și era să derapeze nasol.

Am alcătuit deci un prezidiu format din câteva figuri mai cu greutate acolo, printre care și un profesor de la Politehnică, care era cu noi și l-am instalat la masa prezidențială. Sub masă, cu capetele covorului în mână, l-am plasat pe maestrul sportului Cornel Todea. Băieții și fetele s-au așezat pe scaune și pe bănci, iar cuplul trebuia judecat în față.

A luat cuvântul profesorul Părăușanu, care a spus că în condițiile unei deplasări ca acelea, organizația de UTM sau de partid, se reface automat, condusă de elementele care deja au funcții în sediu și sunt prezente între noi. Cu alte cuvinte, de ochiul vigilent al partidului nu scapi nici în gaură de șarpe!

Acest comitet “bidon”, mai era completat de niște complici ai farsei noastre, dar care luând loc în prezidiu, și-au recăpătat morga și seriozitatea cuvenite în asemenea situații. Cei care luau cuvântul atrăgeau tuturor că lucrurile sunt grave că, adevăratul deznodământ va avea loc la București, dar că ei personal nu pot să nu ia pe loc atitudinea cuvenită în fața unor fapte atât de reprobabile. Același și același vocabular de ședință, despre care toți știau că nu prevestește nimic bun. Nimeni nu spunea ceva concret, doar din când în când, fixau cu dezaprobare și dispreț pe cei doi care începuseră să o bage pe mânecă.

Dintre cei șaptezeci de tineri prezenți, doar cinci sau șase erau la curent cu farsa și făceau jocul, pe câtă vreme ceilalți inghețaseră pur si simplu. Îmi amintesc de fețele însăpimântate ale fetelor de la medicină, care până atunci nu mai puteau de fericire că veniseră într-un grup atât de vesel și de neconformist ca al studenților de la teatru. “Ce cutre!” parcă spunea figura lor. “Și când te gândești că eu m-am scăpat pe pârtie sau la masă cu câteva vorbe, fără să-mi dau seama cu cine am de-a face”.

A luat cuvântul Sinișa Ivetici, fost partizan din munții Bosniei, care firește, ne era complice. Sinișa ținea șapca în mână ca Lenin și țipa cât îl ținea gura, agitând brațul în aer “Otrava educației burgheze în care ați crescut cu toții, v-a stricat pe veci! Ce sunt seară de seară toate manifestările astea fățișe de decadentism și de libertinaj? Și Furdui care joacă cu nerușinare Coca-Cola în fața noastră! Ar trebui dat afară și trimis la pachet la Bucureșți!”. Pe atunci, simbolul decadentismului capitalist era Coca-Cola, despre care toți credeau că e o băutură alcoolică de patru ori mai tare decâț vodca. În timp ce Sinișa vorbea și mă condamna, eu stăteam cu capul plecat, făcându-mă că sufăr și mă tem. “Hait, dacă și ășta a băgat coada între picioare, însesamnă că e groasă rău”, își ziceau săracele fete.

Treaba se denaturase de-a binelea. Nici eu nu-mi dădusem seama la început că oamenii pot să-și ia rolurile în serios chiar într-atât. Fiecare avea ceva de adăugat, cei doi se făcuseră albi la fața ca varul iar eu continuam să-mi fac jocul, eram doar actor, cu toate că detestam scenele de improvizație, pe câtă vreme Todea, pe sub masă, începuse să-și piardă răbdarea.

Înainte ca lucrurile să ia o întorsătură cu adevărat neplăcută, Părăușanu îi poftește pe cei doi să se apropie. De cum au pășit pe covor, Todea care atâta aștepta, a tras cu putere preșul, încât bietul băiat dar, mai ales fata, au venit cu zgaidele în sus de i s-au văzut chiloții. Nu pot să descriu ce a urmat. Din toată încordarea nervoasă împinsă până la maxim, s-a trecut brusc la destinderea cea mai dezlănțuită. Unii s-au pus pe râs, câteva fete însă aveau lacrimi în ochi și-și făceau cruce.

Dar farsa nu s-a terminat aici. Fata în cauză, pe care o chema Marina, lovită de pardosea și cu fundul vânăt, bucuroasă totuși că a scăpat doar cu atât, a început a plânge. Atunci, un băiat i-a cedat locul pe o bancă. Dar banca asta era cu bucluc. Două scaune erau așezate la un metru unul de altul și peste ele întinsă o pătură care se lăsa până la podea ca să ascundă la mijloc un lighean plin cu apă. Pe cele două scaune stăteau doi băieți care țineau pătura întinsă, iar la mijloc se făcea că stă un al treilea, care luase poziția de așezat, fără să se lase.

-Scoală, mă, de aici, nesimțitule, zice unul, lasă să stea fata, nu vezi că-i este rău?

-Poftim!

În momentul ăsta, fata se așeză cu toată nădejdea, bănuind că sub pătură e al treilea scaun iar când cei doi se ridică Marina vine de data asta cu fundul în ligheanul cu apă.

Cam acesta era nivelul farselor și al glumelor noastre pe atunci. În orice caz, în acea atmosfera puteai sa-i dai cuiva și cu un pahar în cap, că nu se supăra.

Dar farsa cea mai grozavă o rezervasem pe la sfârșit.

În ultima zi toți au părăsit pârtia mai devreme, și-au făcut bagajele și au coborât la masă. Era ultima seară împreună și deși trebuia să ne sculăm a doua zi de dimineață pentru a prinde trenul, toți au cântat, au dansat și nu se mai îndurau să se ducă la culcare. Când, în sfârșit, treaba s-a terminat, toși și-au luat ramas bun de la personal, de la soldați, apoi au urcat în dormitoare și au căzut morți. Toți afară de mine și de Mihai Todea, fratele lui Cornel, cu care eram înțeles.

Dormitorul nostru era alcătuit din două șiruri de paturi suprapuse, fereastră în fund și ușa laterală, care da într-un balcon, iar sus, chiar deasupra patului în care dormeam eu, era un chepeng prin care te urcai în pod. Când toți dormeau buștean, Todea se urcă în pod iar eu, de jos îi căram rucsac după rucsac, brațe cu schiuri și bețe, haine, în sfârșit, tot ce mai era pe acolo, după care Todea lăsa chepengul și a rămas în pod. Intenția noastră era să simulăm un atac de partizani, de aceea am adus în dormitor zăpadă și am făcut urme, iar câteva haine le-am aruncat pe balcon și în zăpadă, adică, vezi Doamne, cei care ne jefuiseră, le scăpaseră pe drum.

Dar cum o asemenea farsă nu se poate face fără complicitatea soldaților de pază, ne-am înțeles cu Ardeleanu astfel. În momentul când toată treaba e gata, să mă duc să-l scol, el să se îmbrace și să-și ia automatul în mâna, apoi să apară în dormitor.

Ce-a fost asta? S-a aprins lumina și când toți au văzut spațiul, care până atunci era tixit de bagaje și schiuri, că de data asta e gol, urme de zăpadă pe jos  și haine aruncate pe balcon și afară , s-au uitat unul la altul și au intrat într-o panică nedescris. În clipa asta s-au auzit tropote pe scări și Ardeleanu, înarmat până-n dinți, însoțit de santinelă, da buzna în coridor.

-Cine a ieșit de-aici acum zece minute?

-Nimeni!

-Rămâneți cu toții la locurile dvs.

Apoi se adresează santinelei:

-Câți erau indivizii?

-Patru persoane și un cal, răspunde acesta.

-Aha! Nu vă apropiați de fereastră și nu iese nimeni pe ușă, iar tu stai aici și nu lași pe nimeni să părăsească dormitorul. Intrăm în acțiune.

Acești soldați în termen erau mai buni la improvizații ca noi. S-au mai auzit tropăituri pe culoar, apoi liniște. Ardeleanu a plecat să-și continuie somnul, iar santinela a rămas pe coridor. Cum îndrăznea cineva să crape ușa, se auzea un „Stai!”, la care individul în cauză trântea ușa și o lua la fugă spre fundul dormitorului.

Au început niște discuții de te durea capul. Cine să fi fost? E vorba fără îndoială de un atac de partizani, care ne-au ușurat de toate lucrurile și au fugit în pădure, iar acum soldații s-au luat după ei. Dar nu cumva au avut un complice printre noi? Cine să fie? Zăpăceala a durat vreo jumătate de oră, până când cineva observă chepengul de la pod. Nu cumva e cineva acolo? Hai să vedem! Dar, lanternele noastre au dispărut. Cine urcă? Nimeni. Nimeni n-are curaj. Dar eu de colo: „Mă urc eu”. Și dând chepengul la o parte m-am sit în pod unde, Todea, omul meu, mai că nu degerase între timp așteptându-mă. Deodată în pod începe o bătaie în toată legea. „Aha, banditule! Stai! Nu trage!” etc.

După vreo cinci minute de „lupte” eu m-am prefăcut rănit și văitându-mă de moarte am lăsat un braț moale pe gura chepengului, braț pe care se scurgea sânge făcut din bulion, pe care tot eu avusesem grijă să-l iau seara de la cantină.

-Ajutor, nu mă lăsați! M-a omorât. Vino de mă salvează Hențiu, Grigorescu, Gherghinescu…(ăștia erau studenții de la opratorie, cu care eu eram mereu în câră). Nici unul nu s-a mișcat. Toți priveau în sus, iar dacă-i căutai în izmene erau uzi. Nemairăbdând mult în poziția asta și nici gerul de zece grade, care era în pod, m-am dat jos și eu și camaradul meu, cu care făcusem toată isprava. Cei din dormitor priveau cu ochii cât cepele și nu știau ce să creada, când tot eu le-am zis:

-Mă, da viteji mai sunteți, futu-vă muma-n cur!…

Toți au început să respire, apoi să se închine, apoi rând pe rând, au început să-și recupereze lucrurile din pod, înjurându-mă și făcându-mă cu ou și cu oțet. De atâta hărmălaie, fetele de jos s-au trezit și ele și în noaptea aceea n-a mai dormit nimeni.

A doua zi tot trenul de Sibiu-București nu vorbea decât de „atacul de partizani” de la cabana Suru din Făgăraș.

*

Fragment din “Teatrul în Comunism”, de Dumitru Furdui, disponibilă pentru comandă în format fizic de pe anti-librăria Pro și Contra